Corespunzător intereselor ocrotirii unei asemenea valori fundamentale ale ome,nirii, legile penale din toate epocile istorice au incriminat şi sanctionat infracţiunile contra vietii persoanei.

Fiecare grup în viaţă, din cele mai vechi timpuri, s-a preocupat să asigure prin toate mijloacele, ocrotirea vietii indivizilor, fie apelând la reguli internaţionale (cutumiare), la reguli religioase, morale, fie la cele juridice. Dintre mijloacele juridice de apărare, legea penală a avut de timpuriu un rol tot mai important, dreptul penal fiind forma cea mai energică de influentare a relatiilor sociale şi de ocrotire a valorilor fundamentale ale societăţii. În toate legiuir.ije grija pentru ocrotirea v`ieţii omului stă în centrul atenţiei legiuitorului.

    In perioada existentei formaţiunilor tribale măsurile împotriva celor care ucideau, persoane din aceeaşi colectivitate nu erau axate pe ideea de vinovăţie, ci pe necesitatea de apărare şi conservare a echilibrului necesar supravietuirii grupului - răzbunarea nelimitată. Aceste măsuri constau în alungarea faptuitorului din comunitate şi numai atunci când nu era în joc securitatea tribului se lăsa părţilor interesate posibilitatea răzbunarii. $i într-un caz şi în celălalt făptuitorul rămânea lipsit de protectia tribului şi era practic supus pieirii. Treptat răzbunarea nelimitată a fost înlocuită cu legea talionului (ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte), care introducea în gândire ideea de compensaţie sub formă incipientă, ca cel care face rău să sufere tot atâta rău.

Codul Regelui Hamurabi din Babilon (1792 - 1750 i.e.n.) are la bază legea talionului. Astfel, el prevedea: dacă cineva- ucidea femeia altuia, i se omora flica; dacă o construcţie se prăbuşea dintr-un viciu de constructie şi omora fiul proprietarului, era ucis fiul arhitectului; dacă un om liber, deţinut pentru datorii, mureă din cauza

' Ion Gheorghiu Brădet-" Drept penal român. Partea specială", Editura Europa Nova, 1994, p. 72

loviturilor sau a lipsurilor, era ucis fiul creditorului care a cerut ca acesta să fie închis pentru neachitarea datoriilor.

    În legislaţia romană, sub denumirea de omucidere era pedepsită orice faptă de ucidere intenţionată a unei persoane libere, chiar savârşită în scop de furt, aplicarea pedepsei cu moartea unui cetăţean fară o judecată prealabilă era considerată omucidere; tot astfel, otrăvirea sau uciderea sa prin vrăjitorie sau magie. Mommsen arăta că erau pedepsiti cu moartea cei care participau la ceremonii religioase nocturne sau la sacrificii umane; simpla detinere a unei căr~ de magie era pedepsită cu închisoarea sau cu moartea; la fel, incendiul intenţionat ca şi infractiunile comise cu ocazia unui naufragiu.˘

Geto-dacii au beneficiat de legi scrise, dar acestea nu s-au păstrat. Ele sunt amintite de lordanes, care arăta că regele dac Burebista 5i-a luat ajutor pe Deceneu care se bucura de o putere "aproape regească" şi a dat poporului dac legi scrise potrivit cu noua structură a societăţii. Puterea judecătorească era încredinţată - se pare - preotilor, care o exercitau asemenea druizilor din Galia. În această privinţă lordanes, vorbind despre marele preot Comosicus, urmaşul lui Deceneu, îl arăta pe acesta ca fiind cel mai mare judecător.

    După înfrângerea dacilor de către romani, regulile dreptului roman sunt extinse şi în noua provincie a imperiului, astfel încât locuitorii sunt judecaţi de guvernator sau loctiitorul său. El avea dreptul de a pedepsi cu moartea. Totuşi, când era vorba de un fruntaş din rândul popoarelor supuse, pedeapsa capitală nu putea fi pronunţată decât de impărat.

    După plecarea armatelor romane, în perioada năvălirii populaţiilor migratoare, continua să se aplice dreptul roman, dar numaiparţial, prioritate având obiceiul sau normele juridice proprii, formate în cursul secolelor în rândul populaţiilor autohtone. Potrivit acestor norme, pedeapsa cea mai grea care se putea aplica unui infractor nu era pedeapsa cu moartea, ci izgonirea din comunitate. Exista şi pedeapsa "strigării peste sat" care echivala cu oprobiul adus vinovatului de întreaga comunitate.

    În perioada stăpânirii bizantine (secolele X- XIII) se aplicau Bazilicalele, o colectie de legi civile şi penale elaborată treptat în capitala Imperiului roman de răsărit. Sancţiunile prevăzute pentru infracţiunile de omor sunt moartea şi mutilarea infractorului; dacă faptuitorii aparţineau clasei dominante ele puteau fi transformate în plata unor sume de bani. Oarecum evoluată apare dispoziţia privind diferenţa dintre tentativă şi infractiunea consumată.s

    În sistemul de drept penal din societăţile bazate pe exploatare, reglementarea şi soluţionarea infracţiunilor contra vietii favorizează direct sau indirect pe membrii claselor privilegiate. În dreptul penal sclavagist, de exemplu, sclavii, nefiind considerati persoane, ci'-lucruri (res), nu constituiau obiect al ocrotirii penale decât ca obiecte ale dreptului de proprietate. De asemenea, în dreptul feudal stăpânii de moşii dispuneau nepedepsiti de libertatea şi demnitatea ţăranilor iobagi de pe domeniile lor şi chiar de viata acestora.6 •

4 Alexandru Boroi - op. cit., p.25

5 I. Dobrinescu - op. c it., p. 15.

6 C. Bulai, G. Antoniu, G. Chivulescu-" Curs de drept penal. Partea specială", vol. 1, Editia a II-a Revizuită, Universitatea•din Bucureşti , Facultatea de Drept, Bucureşti, 1976, p. 89

    Cele dintâi legiuiri româneşti au fost " Cartea Românească de învă(ătura de la pravilele împărăte5ti", tipărită în 1646 la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi şi "Indreptarea legii", în 1652 la Târgovişte. Uciderea unei persoane se pedepsea cu moartea prin spânzurătoare sau decapitare, dar se puteau aplica şi pedepse mai uşoare, în funcţie de categoria socială careia îi aparţinea vinovatul.

    Legiuirea Caragea a fost ultima legiuire feudală, care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1818 şi a ieşit din vigoare la 1 decembrie 1865. Omorul potrivit acestei legi " iaşte mai înainte cugetat sau necugetat"; cine va omorâ "cugetat, singur sau dimpreună cu altul, să se omoare". Omorul cel necugetat, după întâmplări, micşorează sau măreşte vina.7

    Codul penal din 1865 incriminează omorul săvârşit cu voinţă (art. 225) pentru care pedeapsa era munca silnică pe timp mărginit, omorul deosebit de grav (art.234.) "când va fi săvârşit înainte sau deodată, sau în urma altei crime", precum şi atunci când "va fi avut drept scop ori a prepara, ori a înlesni, ori a executa un delict, ori de a ajuta dosirea, ori de a asigura nepedepsirea autorilor sau a complicilor acelui delict", pentru care pedeapsa era munca silnică pe viaţă; omorul cu premeditare (art.232), pedeapsa era tot munca silnică pe viaţă; omorul rudei în linie ascendentă, sotului sau soţiei (art.280) pedepsit cu temniţa grea pe viaţă.

    In perioada de aplicare a acestui cod, după 1918, au rămas în vigoare şi unele dispoziţii din codurile transilvănean şi bucovinean. Legislaţia penală a fost unificată prin Codul penal din 1937, care avea astfel meritul de a fi fost primul Cod penal românesc. În acest cod se reglementau următoarele forme de omor: omorul simplu (art. 463), omorul deosebit de grav (art.464), pruncuciderea (art.465), oferta de omor (art.466), omuciderea prin imprudenţă (art.467), omorul la stăruinţă (art.468), omorul prin consens (art.469). Aceste coduri au cpnstituit instrumente juridice valoroase pentru epoca respectivă; nu numai că au înlocuit vechile legiuiri cu dispoziţiile lor arhaice, şi uneori confuze, aducând dispoziţii bine sistematizate, dar au introdus un spirit novator, ştiinţific, în abordarea problemelor de drept penal. În doctrina penală, în perioada de aplicare, au fost elaborate lucrări de înaltă ţinută ştiinţifică, care au analizat profund dispoziţiile legale şi principiile în materie, profnovând o viziune ştiinţifică şi modernă în tratarea infracţiunilor contra vietii.

    Odată cu intrarea în vigoare a Codului penal din 1969 se realizează o deplină şi egală 8crotire a persoanei, ridicând persoana la rang de valoare socială supremă. Acesta cuprinde : omorul (art. 174), omorul calificat (art. 175), omorul deosebit de grav (art. 176), pruncuciderea (art. 177), uciderea din culpă (art. 178), precum şi determinarea sau înlesnirea sinuciderii (art. 179).

Constituţia prevede ca scop al întregii activităţi de stat, printre altele, garantarea dreptului la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică a persoanei. Aceasta presupune, în primul rând, apărarea atributelor esenţiale, garantarea prin toate mij loacele juridice, inclusiv prin cele ale dreptului penal, şi a libertăţilor fundamentale ale persoanei. De aceea faptele îndreptate împotriva persoanei au foht incriminate în legea ,noastră penală şi sancţionate potrivit gradului lor de pericol social.

    Primul act al poporului american- a fost Declar.aţia de fndependenţă de la 4 iulie 1776, care proclama solemri dreptul la viaţă al tuturor oamenilor: oamenii sunt facuţi de Creator, se arăta în Declaratţe, cu anumite drepturi inalienabile; 'printre aceste

' Alexandru Boroi - op. cit., p.27.

CAPITOLUL I - Consideraţiuni generale privind ocrotirea juridico-penală a

vieţii persoanei 1

Secţiunea 1 Aspecte generale 1

Secţiunea a 2-a Precedente legislative şi situatii tranzitorii 3

Secţiunea a 3-a Perspective legislative 6

Sectiunea a 4-a Concept şi caracterizare 8

CAPITOLUL II - Omorut deosebit de grav in special (art. 176 c. pen.) 11

Secţiunea 1 Continutul legal 11

Sectiunea a 2-a Conditii preexistente 12

2.1 Obiectul infractiunii de omor deosebit de grav 12

2.2 Subiectii infractiunii de omor deosebit de grav 19

Secţiunea a 3-a Continut constitutiv 35

3.1.Latura obiectivă 35

3.1.1 Elementul material 3 5

3.1.2. Urmarea imediată 40

3.1.3. Legătura de cauzalitate 42

3.2 Latura subiectivă (vinovătia) 49

CAPITOLUL III - Elemente circumstantiate 59

Sectiunea 1 Omorul săvârşit prin cruzimi (art. 176 lit.a) 59 Secţiunea a 2-a Omorul săvârşit asupra a două sau mai multor persoane

(art. 176 lit.b) 64 Secţiunea a 3-a Omorul săvârşit de o persoană care a mai comis un oi'nor

(art. 176 lit. c) 70 Secţiunea a 4-a Omorul săvârşit pentru a comite sau a ascunde săvârşirea unei

tâlhării sau piraterii (art. 176 lit. d) : 76

Sectiunea a 5-a Omorul săvârşit asupra unei femei gravide (art. 176 lit. e) 79 Sectiunea a 6-a Omorul săvârşit asupra unui magistrat, poliţist,

jandarm sau militar, in timpul sau in legatură cu îndeplinirea

îndatoririlor publice (art. 176 lit. f) 81

CAPITOLUL IV - Forme, modalităţi, sanctiuni 84

Secţiunea 1 Formele omorului deosebit de grav 84

Sec~iunea a 2-a Modalităţile omorului deosebit de grav 92

Sectiunea a 3-a Sanctiunile bmorului deosebit de grav : 92

CAPITOLUL V - Explicaţii comptementare 94

Secţiunea 1 Legătura cu alte infractiuni 94

Secţiunea a 2-a Aspecte procesuale 97

Bibliografie 99