Titlul lucrarii “Dialoguri Socio-culturale in Uniunea Europeana” marcheaza importanta aspectelor culturale, care nu ar fi putut fi tratate altfel decat intr-o stransa relationare cu aspectele sociale, in procesul integrarii europene. Aceasta deoarece scopul creearii Comunitatilor Europene era inca de inceput unul politic, iar mijlocul prin care acesta prindea forma era economicul, prin realizarea pietei comune.

        In cadrul acestui proces cultura joaca un rol determinant, caci asa cum spunea Jean Monnet “intentia nu era aceea de a uni state ci oameni”. In relatia dintre state putem vorbi de integrare in sens economic, dar integrarea in relatiile dintre oameni va fi una culturala, de realizare a coeziunii dintre mentalitati, realizari artistice si credinte religioase.

        Aceste “dialoguri socio-cultural” vizeaza pe de o parte “schimburile umane” ce au loc prin realizarea libertatii de cirulatie a persoanelor, mergand de la libertatea de circulatie in sens strict economic pana la aceea ce se acorda independent de realizarea vreunei activitati economice, iar pe de alta parte “schimburile culturale” ce au loc intre statele Uniunii prin intermediul programelor culturale comune ce au ca scop cunoasterea radacinilor culturale comune europene, a istoriei Europei, literarii, artei In acest fel integrarea europena prinde un continut vital si mai ales viabil in contextual nou creat al unei largi integrari europene.

       Ideea „unificarii europene” nu este nici noua nici veche. Ea a aparut pe fondul unei istorii zbuciumate de razboaie, suferinte, distrugeri ce au macinat Europa. Insa privind in analele istoriei putem spune ca perioada renascentista, caracterizata printr-o rapida răspândire si asimilare a ideilor noi pe întregul continent european dar si printr-o diversificare a concepţiilor intelectuale si morale, s-a remarcat ca o etapa importanta in lupta pentru unitatea Europei.

        Aceasta epoca aduce in prim plan tipul de om "umanist", ca moştenitor al culturii antice si continuator al acesteia, in noile condiţii istorice, politice, sociale si culturale. Totodată caracteristic acestui tip de om este faptul ca el nu aparţine doar unei singure tari , ci întregii Europe, încercându-se realizarea Uniunii Europene tocmai prin dezvoltarea acestei idei in rândul populaţiei, indiferent de naţionalitatea sa. 

        Personalităţi marcante, ca J. J. Rouseau, I. Kant sau Victor Hugo, îşi vor susţine cu convingere ideile lor despre necesitatea Unităţii Europene si , chiar daca nu au fost traduse in viata la acea data , se poate afirma ca ele constituie o dovada a vechimii si permanentei speranţei in uniunea bătrânului continent. Din păcate, nereuşita transpunerii in practica a acestor concepţii a fost determinata de o serie întreaga de factori, cum ar fi : dezvoltarea industriala diferita a statelor europene, progresele ştiinţifice si tehnice, toate ducând la apariţia si dezvoltarea unor tendinţe contradictorii, in sensul ca unele state se aflau in declin (Austria, Franţa ), in timp ce altele erau in plin proces de cristalizare ( Germania, Italia ) nu pot fi neglijate nici ideile naţionaliste care, alături de realităţile amintite anterior, au accentuat, in secolul al XIX-lea, procesul de divizare europeana si au prevestit evenimentele negative de la începutul secolului XX.

       Astfel , cu toate ca secolul XIX a prefigurat unitatea europeana si a cunoscut chiar apariţia ideii de "State Unite ale Europei", totuşi nu a putut împiedica declanşarea si desfăşurarea a doua războaie mondiale in prima jumătate a secolului XX. 

        In contradicţie cu viata politica si economica zguduita de aceste disensiuni, viata culturala, artistica, ştiinţifica si tehnica s-a dezvoltat sub semnul unei comuniuni de idei, concepţii care, prin intermediul mijloacelor de comunicare si informare in masa, au putut fi răspândite si cunoscute mult mai bine de către popoarele Europei.

       Ca un exemplu de concretizare a ideii de unitate europeana poate fi data chiar revista Statele Unite ale Europei apăruta la sfârşitul secolului al XIX-lea, la iniţiativa lui Victor Hugo si a lui Garibaldi. Nu trebuie uitat nici proiectul intitulat Statele Unite Europene propus spre dezbatere in cadrul Congresului de Ştiinţe Politice, care a avut loc la Paris, in anul 1900. 

       Din păcate, izbucnirea primului război mondial, ce nu a putut fi stopata, cu tot efortul diplomatic depus de oamenii politici ai acelor vremuri, a determinat apariţia unei stări de fapt ce a dus la abandonarea ideii de unitate europeana , cu atât mai mult cu cat situaţia multor state din Europa , inclusiv vest-europene , s-a înrăutăţit considerabil.

       Totuşi, conştiinţa unui declin economic, politic si chiar cultural al Europei, dar si dorinţa de combatere a naţionalismului excesiv si a totalitarismului, au dat naştere , imediat după finele primului război mondial, in statele din Europa, la un important curent de opinie in favoarea unei Uniuni Europene. Astfel in publicaţia lui R. Condenhave-¬Kalergi, intitulata Pan Europe, din 1922, se prevedea chiar constituirea unei federaţii europene având la baza renunţarea la suveranitate de către state. Mai mult chiar, pentru a pune in practica acest proiect si, mai ales, pentru a acţiona asupra opiniei publice , Condenhave-Kalergi a creat mişcarea intitulata Uniunea Pan Europeana, avându-l ca preşedinte de onoare pe Aristide Briand. Principalele direcţii ale acestei mişcări erau : garantarea egalităţii, suveranităţii si securităţii confederate, crearea de alianţe militare, înfăptuirea unei uniuni vamale, stabilirea unei monede comune, respectarea civilizaţiilor fiecărui stat, protejarea minoritarilor naţionale, iar pe plan internaţional a fost prevăzuta colaborarea cu alte state in cadrul Societăţii Naţiunilor. De altfel, pe baza acestor direcţii propuse de Uniunea Pan Europeana, au existat iniţiative de creare si a altor mişcări ca: Uniunea Economica si Vamala Europeana, Federaţia pentru Înţelegere Europeana. 

        Dar cea mai spectaculoasa iniţiativa a epocii a fost cea luata de Aristide Briand, la 7 septembrie 1929, in cadrul Adunării Generate a Societăţii Naţiunilor, când a propus crearea, intre statele europene, a unei legaturi federale, fără a se  aduce atingere suveranităţii statelor membre,  insa aceasta initiativa s-a stins la acel moment al anilor ’30 datorita crizei economice si alarmantei ascensiuni a social-nationalismului francez. Dar cu toata nereuşita sa, acest proiect a rămas important prin faptul ca a promovat idei ce nu au fost reluate ulterior si a avansat unii termeni ce vor deveni comuni limbajului viitor al comunităţilor europene, cum ar fi : piaţa comuna, uniunea vamala, circulaţia mărfurilor, capitalului si persoanelor, etc. 

       Se poate afirma ca sfârşitul celui de al doilea război mondial s-au modificat radical concepţiile, atitudinile in legătura cu aceasta tema unificarii Europei, in sensul ca dorinţa de uniune a devenit mai puternica. De altfel proiectele europene, in acest sens, ar putea fi clasificate, pana la aceasta data, in doua mari categorii: unele care puneau pe primul plan grija pentru respectarea si menţinerea suveranităţii statelor si, ca stare, propuneau o cooperare a guvernelor europene in cadrul unor instituţii permanente, lipsite de orice putere de constrângere, si altele , care nu ezitau sa supună statelor membre unei autorităţi supranaţionale, deci aveau in vedere uniunea de tip federal. 

       De altfel aceasta contradicţie nu a rămas pur doctrinara, ci s-a regăsit, după 1945, in chiar construcţia noii Europe ce a cunoscut, din păcate, doua direcţii diferite , aflate intr-o inerenta opoziţie.  Depasirea acesotr opozitii s-a facut progresiv realizandu-se un compromis intre federalism si intre-guvernamentalism prin aplicarea metodei sectorial-functionale Monnet-Schuman, adica integrarea progresiva prin realizari concrete in diferite sectoare si functiuni, politica „pasilor mici”. Un lucru era cert, ca toate propunerile facute inca din Evul Mediu si pana in 1950 aveau o baza comuna si o ratiune de a fi: cultura – identitatea culturala comuna europeana. Europa nu a fost niciodata o entitate economica sau politica,ci una culturala mainifestata prin bogata diversitate si originalitate a modurilor de viata si de a simti a popoarelor europene.

        Pentru a evita apariţia oricărui nou conflict in Europa, mai multe personalităţi, mai ales ale vieţii politice dar si economice, din acea perioada au militat pentru relansarea ideii de unitate europeana. Astfel , primul ministru englez, Winston Churchille, in discursul sau de la Universitatea din Zurich, de la 19 septembrie 1946, a prezentat opiniile sale privind viitorul Europei după cel de-al doilea război mondial, ocazie cu care a reafirmat necesitatea construirii Statelor Unite ale Europei, un prim pas de pornire putând fi un parteneriat Franţa - Germania. Pe baza acestei idei s¬au fondat noi mişcări având ca scop Uniunea Europei, aşa cum au fost Mişcarea Socialista pentru Statele Unite Europene, Uniunea Parlamentara Europeana, Noile Echipe Internaţionale, etc. Dintre toate , Mişcarea Socialista pentru Statele Unite Europene si Noile echipe Internaţionale s-au remarcat prin aceea ca au avut un scop comun, adică:

* alegerea unui organ constituit european,

*elaborarea unei Constituţii federate europene in vederea creări unei Uniuni Pan - Europene. 

Proiectul de constituire a acestei Uniuni trebuie sa fie supus ratificării parlamentelor statelor ce urmau sa participe la Uniune. Chiar daca ideea nu a fost transpusa in practica, procedeul a fost acceptat ulterior, astfel ca astăzi a devenit chiar mijlocul prin care tratatele unionale europene intra in vigoare - adică prin exprimarea consimţământului statelor membre.

    Faptul ca cele doua războaie mondiale nu au făcut altceva decât sa distrugă economia europeana, dar si multe aşezări, lăsând milioane de oameni fără un loc de munca si fără un adăpost, i-a determinat pe europeni sa se gândească, intr-un mod cat se poate de serios, la necesitatea realizării unei uniuni pe cale paşnica. Ca urmare, guvernele democratice din Occident, pentru a nu mai repeta greşelile din trecut , au ales pentru rezolvarea problemelor apărute după terminarea celui de-al doilea război mondial, soluţia integrării lor in plan economic si politic.

     Ca urmare, un prim pas spre Uniunea Europeana s-a realizat având la baza cooperarea europeana, fara a se neglija insa institutionalizarea tuturor ideilor de unitate exprimate pana atunci.

        Astfel Uniunea occidentala creata prin Tratatul de la Bruxelles din 17 martie 1948, tratat ce a fost incheiat , pe de o parte, intre Marea Britanie si Franţa si pe de alta parte, intre Belgia, Olanda si Luxemburg. De fapt, Marea Britanie si Franţa semnasera deja, la 4 martie 1947, Tratatul de la Dunkerque, in vederea constituirii unei alianţe si asigurarii de asistenta reciproca pe plan politic, dar si pe plan economic. Deci Tratatul de la Bruxelles reprezenta, pentru cele doua state amintite, o continuare a sprijinului pe care hotarasera sa si-l acorde prin tratatul anterior. 

        Totusi,din punct de vedere politic dar mai ales militar, aceasta uniune europeana, cuprinzand cele cinci state amintite anterior, nu putea sa faca fata marilor probleme existente la acesta data ( finele celui de-al doilea razboi mondial ) pe continent, dar si in lume.

        Pe de alta parte , Statele Unite ale Americii erau singurele care puteau, prin forta pe care o detineau, sa ofere garantii efective angajamentelor de ajutor pe care unele dintre statele Europei incercau sa si le acorde reciproc. Ca urmare, la 4 aprilie 1949, se incheie la Washington, intre SUA si Franta, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Luxemburg dar si alte state europene ca Danemarca, Islanda, Italia; Norvegia, Portugalia un tratat prin care se creeaza Organizatia Atlanticului de Nord sau NATO. Printre membrii fondatori ce au semnat la acesta data Tratatul se afla si Canada. 

        Aproximativ in aceeasi perioada, mai exact in anul 1947, SUA va lansa si un plan de ajutorare, din punct de vedere economic, a statelor europene aflate in evidente dificultati economice si sociale, determinate de razboiul abia incheiat, acest plan contribuind din plin la accentuarea ideii de integrare europeana mai ales ca pentru ”gestionarea in comun”  a ajutorului american a invata Europa „lectia unirii” iar aceasta a reusit sa coopereze in loc ”sa se bata”, Europa nu avea cultura cooperarii.

      Planul intitulat Marshall , dupa numele generalului ce l-a initiat, a impus totusi tarilor europene unele conditii, printre care cea mai importanta a fost aceea a aplicarii, de catre statele acceptante, a unor programe de restructurare.  

      Acestei propuneri, lansata de SUA, au raspuns 16 tari europene, tari care au semnat, la 16 aprilie 1948, la Paris, un Tratat prin care s-a instituit Organizatia Europeana de Cooperare Economica ( OECE). La aceasta organizatie, la care au mai aderat, ulterior si Germania ( 1949 ) si Spania ( 1959 ), SUA si Canada au avut calitatea de asociati. De mentionat este faptul Dezvoltare Economica ( OCDE), la care au mai aderat si alte state ale lumii ca Japonia ( 1964 ), Finlanda ( 1969 ), Australia ( 1971) Noua Zeelanda (1973).