Marile scandaluri financiare apărute în ultimii ani sunt marcate de aceeaşi trăsătură: organizaţiile criminale profită din plin de toate facilităţile oferite de paradisurile financiare şi centrele bancare off-shore în scopul spălării banilor rezultaţi din activităţi ilicite.

       Paradisurile financiare pun la dispoziţia investitorilor străini o gamă foarte largă de servicii, începând cu constituirea şi înregistrarea corporaţiilor străine şi sfârşind cu operaţiunile bancare ce nu fac obiectul controlului autorităţilor (toate acestea fără obligaţia de a dezvălui originea banilor), fapt ce îngreunează investigaţiile penale în domeniu. Dificultăţile întâmpinate de organele judiciare sunt amplificate de faptul că, în numeroase cazuri, paradisurile financiare păstrează secretul financiar cu foarte mare stricteţe, protejând efectiv investitorii străini şi ferindu-i de orice investigaţie sau urmărire în justiţie declanşată eventual în ţările lor de origine.

      Deşi secretul bancar şi paradisul fiscal sunt două noţiuni distincte, ele au în comun atât scopurile legitime cât şi justificarea comercială, oferind  însă posibilitatea desfăşurării de tranzacţii şi operaţiuni ce ulterior se dovedesc a fi activităţi de reciclare, de spălare a fondurilor provenite din activităţi ilicite. Aplicarea nediscriminatorie a legilor secretului bancar, precum şi rapida dezvoltare a paradisurilor financiare constituie impedimente majore în desfăşurarea investigaţiilor legale.

       Exemplul elocvent al folosirii acestor facilităţi şi imunităţi în scopuri infracţionale îl constituie Banca pentru Credit şi Comerţ Internaţional (B.C.C.I.) care a falimentat în 1991, dezvăluind cea mai amplă filieră de spălare a banilor şi permiţând confiscarea a 12 miliarde de dolari. Acest caz  a generat o undă de şoc pe pieţele financiare şi în rândul autorităţilor de control din toate ţările afectate de scandal, forţându-le să înăsprească reglementările de prevenire a utilizării pieţelor financiare pentru spălarea banilor.

        Cu toate acestea, şase ani mai târziu, un alt caz grav a fost descoperit odată cu falimentul Băncii Uniunii Europene din Antigua , demonstrând astfel că problema căpătase o nouă dimensiune datorată folosirii tehnologiei de ultimă oră; înfiinţată de doi ruşi, această bancă a fost folosită pentru spălarea profiturilor ilicite ale organizaţiilor criminale din Rusia.

        Se poate spune că activităţile de spălare a banilor au existat, în formă primară, încă din epoca medievală, atunci când camăta, era considerată de biserica catolică un păcat capital, o crimă de gravitatea traficului de droguri din ziua de astăzi; cei ce practicau camăta, negustorii şi cămătarii acelor vremuri, anticipau tehnicile moderne de ascundere, transferare şi spălare a banilor, urmărind ascunderea acestor dobânzi, mascând sau deghizând existenţa lor. Înşelătoria putea fi realizată în nenumărate moduri: când negustorii negociau împrumuturile pe termen lung, creşteau artificial rata de schimb, suficient ca să acopere şi plata dobânzilor, pretinzând astfel că dobânzile sunt un fel de recompensă pentru riscul asumat; ei lăsau să se înţeleagă faptul că dobânda reprezintă penalizarea pentru întârzierile survenite în returnarea sumelor împrumutate, în baza unor acorduri stabilite de la bun început cu clienţii lor.

      Toţi cămătarii transformau astfel dobânzile în aparente profituri reale, prin utilizarea conceptului numit în prezent “firmă fantomă”: capitalul este împrumutat unei companii iar apoi este retras sub formă de profit şi nu de dobândă la împrumut, deşi în realitate nu se realizează nici un fel de astfel de profit.

      Toate aceste trucuri prin care se urmărea înşelarea autorităţilor bisericeşti, au în prezent echivalent în tehnicile de spălare a banilor.

      Dacă despre spălarea banilor putem vorbi încă din epoca medievală, despre paradisurile financiare putem afirma că au o îndelungă istorie. Primii utilizatori ai acestora pot fi consideraţi (printre alţii) piraţii care “operau” în secolul al XVII-lea între Europa şi cele două Americi. Existau atunci locuri care îşi deschideau cu uşurinţă porţile pentru a depozita averile piraţilor. Apăruse chiar o competiţie între statele mediteraneene în a-I atrage pe aceştia odată cu banii lor. Pe de altă parte, piraţii îşi foloseau uneori banii pentru a cumpăra indulgenţele care să le permită întoarcerea acasă.

        De fapt, în 1612, s-a produs un eveniment ce poate fi considerat drept primul caz de amnistiere a profiturilor ilegale: Anglia oferea piraţilor care îşi abandonau meseria, atât libertatea deplină cât şi dreptul de a-şi păstra banii, anticipând cu mai bine de trei secole o practică similară faţă de marii traficanţi de droguri a unor state contemporane.

        Nici confiscarea averilor în situaţia în care se dovedesc a avea o origine infracţională nu este o noutate. Numeroase legi moderne ce facilitează îngheţarea sau confiscarea veniturilor provenite din săvârşirea unor infracţiuni îşi au rădăcinile în noţiunea medievală de “deo dand” (darul lui Dumnezeu) şi au ajuns în legislaţia actuală a multor ţări prin intermediul tradiţiilor engleze în domeniul dreptului cutumiar. Iniţial majoritatea confiscărilor erau pedepse aplicabile mai degrabă din motive politice decât economice; ulterior, orice condamnare putea duce la confiscarea bunurilor. Din această cauză se ajungea la conversia averilor în lichidităţi şi la ceea ce în prezent se consideră o reciclare a fondurilor pentru a ascunde averea unei persoane, transmiţând-o astfel în patrimoniul alteia, unde va apărea ca având cu totul altă provenienţă în urma procesului de “spălare”.

 

        Spălarea banilor este o expresie de origine americană care desemnează reinvestirea în afaceri licite a banilor obţinuţi din afaceri ilicite, utilizându-se în acest scop circuite financiare interne şi internaţionale complexe. 

      Termenul de spălare a banilor provine din Statele Unite unde se pare că a fost “inventat” în jurul anilor 1920 când bandele stradale conduse de oameni ca Al Capone sau Bugsy Moran începuseră să caute o explicaţie legitimă a banilor pe care îi obţineau din activităţile infracţionale.

        Pentru a-şi realiza aceste scopuri, bandele din epocă începeau mici afaceri, de regulă spălătorii publice sau spălătorii de autoturisme, de unde, se pare, provine şi termenul de “spălare” a banilor; erau deasemenea folosite şi alte afaceri precum companiile de vânzare a automatelor (de cafea, dulciuri sau ţigări) ce serveau cu succes intereselor acestora.         Esenţial era să amestece banii ilegali cu cei legali, iar totul să fie declarat ca profit al afacerii de acoperire. 

      Procedând astfel, banii erau îndepărtaţi (practic) din zona infracţiunii, ascunşi în conturile unei afaceri legale şi apoi repuşi în circulaţie ca venituri ale unei firme. Acest proces rămâne şi astăzi nucleul majorităţii strategiilor de spălare a banilor, indiferent de complexitatea lor.

        Infractorii de toate tipurile, de la delapidatori şi până la contrabandişti, trebuie să-şi spele profiturile din cel puţin două motive: originea banilor poate deveni probă în instanţă iar banii în sine pot deveni ţinta unor investigaţii. Şi cei implicaţi în afaceri licite recurg la tehnicile de spălare ori de câte ori au nevoie să mascheze plata unei mite sau recompense.

        În climatul actual când corupţia de orice fel se află în mijlocul atenţiei, spălarea banilor în cazuri de mituire stârneşte atenţia mult mai repede. Chiar şi guvernele fac uneori uz de acelaşi mecanism pentru a ascunde plata unor recompense sau despăgubiri, pentru a se sustrage de la unele sancţiuni sau pentru finanţarea unor interferenţe politice între statele rivale.

        Indiferent cine este autorul concret al punerii în funcţiune a operaţiunii de spălare a banilor sau oricât de ciudate sunt formele pe care le ia acest proces, principiile operaţionale sunt în esenţă aceleaşi: spălarea banilor trebuie imaginată ca un proces dinamic în trei etape care presupune evitarea asocierii directe a naturii banilor cu ideea de infracţiune, mascarea originii lor pentru a obstrucţiona orice acţiune de identificare a acesteia şi apoi repunerea banilor la dispoziţia infractorului, bine ascuns acum din punct de vedere al originii geografice sau ocupaţionale. În acest sens, spălarea banilor este mai mult decât o simplă contrabandă sau ascundere de fonduri, aceste acţiuni putând însă constitui elemente esenţiale ale procesului de reciclare.

      Cel mai potrivit mod de a face distincţia între natura procesului de spălare şi cea a unora dintre elementele sale constitutive este punerea accentului pe diferenţa dintre ascunderea banilor murdari şi deghizarea naturii lor; dacă banii murdari sunt ascunşi de acţiunea legii - cheltuiţi spre exemplu sub forma unor donaţii anonime sau transferaţi în jurisdicţii în care nu există sancţiuni pentru utilizarea banilor cu origini necunoscute - cu greu se poate vorbi de spălare a banilor; în acest caz, banii rezultaţi din comiterea unor infracţiuni sunt ascunşi în alt loc decât cel în care s-a desfăşurat activitatea infracţională. Dacă acestor bani li se conferă aspectul de legalitate într-un loc în care nu există sancţiuni împotriva originilor ilicite, atunci şi numai atunci se poate vorbi de spălare, adică de mascarea naturii banilor. Spălarea banilor (reciclarea fondurilor) este un proces complex prin care veniturile ce provin din o activitate infracţională sunt transportate, transformate sau amalgamate cu fonduri legitime în scopul de a ascunde adevărata natură, provenienţă, dispunere, deplasare sau dreptul de proprietate asupra bunurilor respective 

         Scopul procesului de spălare a banilor este deci acela de a face ca fondurile derivate sau asociate cu o activitate ilicită să pară legitime, necesitatea reciclării banilor izvorând din dorinţa de a ascunde o activitate infracţională.

         Termenul de spălare a banilor este în general asociat cu traficul de stupefiante, şi alte activităţi infracţionale de tipul jocurilor de noroc, prostituţiei, extorcării, sau vânzărilor internaţionale de arme, ce generează profituri substanţiale, ilicite însă, care trebuie să fie justificate, scopul organizaţiilor criminale fiind obţinerea unor fonduri, a unor capitaluri curate.

         În cadrul activităţilor infracţionale, numerarul este principalul mijloc de schimb. Acest numerar trebuie însă convertit în forme mai uşor de mânuit şi transferat pentru a putea fi introdus în schema de reciclare fără a lăsa nici o urmă detectabilă.

      Strategiile de spălare a banilor include tranzacţii care, prin volum, sunt foarte profitabile şi deci atractive pentru instituţiile financiare legale. Spălarea banilor orientează fondurile dintr-o economie ilegală spre una legală unde îi plasează în investiţii rentabile.

        Noţiunea de spălare a banilor presupune existenţa infracţiunii genera¬toare de bani murdari - infracţiunea primară - constând în acte ce au legătură cu aceste venituri.

         În tranzacţiile de reciclare a fondurilor, escrocheria este pusă în aplicare aproape invariabil, prin reprezentarea falsă a unor fapte, prin inventarea, de exemplu, a unei tranzacţii de vânzare - cumpărare între adevăratul proprietar şi o entitate care pare să fie independentă de controlul infractorului, dar care în realitate a fost creată de el doar pentru a da aparenţă unei tranzacţii la distanţă.

        Se poate aprecia că atâta timp cât din motive politice, comerciale sau juridice a existat nevoia de a ascunde natura şi existenţa transferurilor financiare, a avut loc şi un anume proces de spălare a banilor. Deşi acţiunile de spălare a banilor au precedente istorice, abia în perioada recentă de timp, tentativa de spălare a veniturilor dobândite ilegal a devenit infracţiune, fiind incriminată în legislaţia multor state.

      În mod tradiţional, accentul se punea pe infracţiunea generatoare de bani, în prezent producându-se o schimbare radicală. Tendinţa actuală, apărută în 1986 în S.U.A. (odată cu adoptarea Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva trafi¬cului ilegal cu narcotice şi substanţe psihotrope în 1988, spălarea banilor a fost definită pentru prima dată ca infracţiune) şi răspândită în lumea întreagă constă în incriminarea strictă a fiecărui act de spălare a banilor, complet separat de infracţiunea de bază.

        Spre deosebire de infracţiunile care generează banii murdari cum ar fi traficul de droguri sau jafurile armate, spălarea banilor constă într-o serie de acţiuni specifice care, luate individual nu prezintă nici un grad de pericol social, dar în ansamblu constituie o tentativă de a ascunde profiturile rezultate din acţiuni infracţionale. Efectele negative ale spălării banilor nu sunt întotdeauna evidente pentru cetăţenii simpli, care adesea nu înţeleg de ce sunt incriminate aceste fapte, ca urmare a acestei poziţii în numeroase jurisdicţii spălarea banilor neconstituind o infracţiune.