În mai puţin de o generaţie, revoluţia informaţională şi introducerea calculatoarelor în aproape fiecare dimensiune a societăţii a schimbat semnificativ lumea. Aplicaţiile calculatorului în zilele noastre sunt extrem de diverse, practic în toate domeniile cal¬culatorul este, dacă nu absolut necesar, cel puţin foarte util. Printre domeniile în care calculatorul este utilizat pe scară largă amintim: organisme guvernamentale, industrie, comunicaţii, educaţie, armată, comerţ, artă, administraţie, jurnalistică, cinema, televiziune, sistemul bancar, medicină etc, lista fiind practic fără sfârşit.

        Calculatoarele permit oamenilor şi organizaţiilor să facă mult mai multe lucruri cu informaţia decât puteau face înainte de exis¬tenţa acestora: să obţină şi să stocheze cantităţi imense de infor¬maţii, să le proceseze sau să le transmită altor entităţi. În zilele noastre, dezvoltarea calculatoarelor a fost influenţată de realizările remarcabile din domeniul electronicii, de la valve termionice şi tranzistori până la circuitele puternic integrate. Revoluţia informaţională din a doua jumătate a secolului trecut a fost motorul care a dus societatea actuală la un progres remarcabil. Dezvoltarea, difuzarea şi consecinţele calculatoarelor sunt parte a unui context mai larg - cel al societăţii informaţionale şi al erei cunoaşterii. Ubicuitatea calculatoarelor şi ritmul rapid de evo¬luţie tehnologică a acesteia sunt printre aspectele cele mai semni¬ficative ale actualei revoluţii informaţionale. Răspândirea largă a calculatoarelor nu este chestiune de „modă” sau hiperbolă, cu toate că există multe asemenea elemente în literatura de specia¬litate este un proces ireversibil, cu implicaţii semnificative asupra vieţii şi activităţii umane .

        Principalele avantaje ale informatizării constau în creşterea semnificativă a vitezei de procesare a datelor informatice, a capa¬cităţii de stocare şi în posibilitatea de integrare a diverse sisteme. Avansurile tehnologice în termeni de putere de calcul au fost şi continuă să fie uimitoare. Din anii '60, numărul de tranzistori pe cip-ul microprocesor s-a dublat la fiecare 18-24 luni, rezultând o creştere masivă a capacităţii de procesare a calculatoarelor. Dubla¬rea la fiecare 18-24 luni este aproximativ echivalentă cu mărirea de 10 ori la fiecare 5 ani şi de 100 de ori la fiecare 10 ani (feno¬men cunoscut sub denumirea de „Legea lui Moore”, prezis/obser¬vat de Gordon Moore, co-fondator al firmei Intel, în 1965 ). La fel de remarcabile au fost avansurile tehnologice şi în ceea ce priveşte capacitatea de stocare sau de comunicare a datelor în formă digitală: în ultimele decenii, calculatoarele au avut o dezvoltare explozivă, egalând sau chiar depăşind capacităţile de calcul, stocare şi transmisie ale supercalculatoarelor din anii '80.

        După cum consideră Adam , modul de viaţă occidental este asociat cu o abordare particulară a timpului şi a vitezei: timpul este perceput ca o resursă valoroasă, iar viteza este asociată cu eficienţa. Ecuaţia „timpul este bani” este prezentă în toate activită¬ţile şi relaţiile contemporane şi un întreg şir de consecinţe se naşte din decontextualizarea şi relaţia care se formează între timp ca „bani”; atunci când timpul este bani, două consecinţe prezintă un interes particular:

- cu cât ceva se mişcă mai repede prin sistem, cu atât mai bine

este pentru eficienţa şi productivitatea respectivului sistem;

- timpul nefolosit este o risipă de bani, de aici dezvoltarea

societăţii care funcţionează non-stop.

      Revoluţia informatică are acum mai mult de 50 de ani; promo¬varea unei economii bazate pe cunoaştere conferă tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiei un rol extrem de important în dezvol¬tarea economică şi în ameliorarea calităţii vieţii. Sistemele de informaţii distribuite, reţelele de calculatoare şi, prin excelenţă, internetul, deschid perspective nebănuite, atât prin oportunităţile directe, decurgând din funcţiunile sale, cât şi prin implicarea în susţinerea şi oferirea unei game largi de servicii.

       Încă din cele mai vechi timpuri, reţelele au oferit oportunităţi pentru dezvoltare şi inovaţie şi au furnizat o structură pentru siste¬mele economice şi sociale. De la drumurile şi apeductele romane, până la sistemul de drumuri din secolul al XlX-lea şi la reţelele de sateliţi şi telecomunicaţii din zilele noastre, capacităţile oferite de reţele au fost folosite pentru a depăşi barierele de timp şi spaţiu şi pentru a deschide noi frontiere pentru interacţiunea şi ingenuitatea umană .

      Sofisticata lume a sistemelor informatice este deosebit de ispititoare: o lume digitală unde sunt posibile afaceri electronice, documentare eficientă pe Internet, comunicaţii instantanee ş.a.; cu toate acestea, lumea tehnologiilor informatice şi a activităţilor electronice nu este lipsită de riscuri - printre cele mai importante numărându-se criminalitatea informatică.

         Dezvoltarea rapidă a tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiei a adus în prim plan numeroase aspecte negative: pe de o parte, permite un tip de criminalitate ce nu ar fi posibilă fără sisteme informatice, pe de altă parte, oferă oportunităţi crescute de comite¬re a unor infracţiuni tradiţionale. Înainte de epoca sistemelor de informaţii distribuite, principala preocupare în privinţa securităţii datelor informatice consta în păstrarea confidenţialităţii acestora, lucru care putea fi realizat prin simpla protecţie fizică (spre exemplu, prin închiderea cu cheie sau lacăt a încăperilor în care informaţia era păstrată). În zilele noastre, alături de confidenţialitate, au apă¬rut şi alte aspecte importante, securitatea sistemelor informatice devenind foarte complexă şi preocupantă pentru toate tipurile de organizaţii, fiind în acelaşi timp o cerinţă legală.

        Criminalitatea informatică poate avea consecinţe foarte grave; adiţional, ţinând cont de cerinţele legale existente, descrise în secţiunile care urmează, de perspectivele integrării cu alte sisteme informatice şi de potenţialele pierderi financiare şi de reputaţie care însoţesc aproape întotdeauna incidentele de securitate, mana¬gementul securităţii sistemelor informatice devine extrem de important.

       Am ales această lucrare, deoarece abordează, una dintre cele mai comune infracţiuni şi, în acelaşi timp cea mai neglijată. O simplă estimare indică circa 80% dintre utilizatorii Internetului ca infractori. Aceştia au reprodus cel puţin odată, neautorizat, un program de calculator. Aceste cifre sunt cel puţin îngrijorătoare. De asemenea am încercat, în concluziile acestei lucrări, să separ infracţiunea de reproducere neautorizată a programelor de calculator de folosirea unor secvenţe de cod, ale unui anumit program, în scop creativ. Lucrarea e structurată pe cinci capitole. Primul face referire la noţiunea de infracţiune. Al doilea abordează o problemă gravă, aceea a criminalităţii informatice, criminalitate favorizată de dezvoltarea fără precedent a Internetului. Următoarele două capitole sunt destinate studiului propriu-zis a infracţiunii de reproducere neautorizată a programelor de calculator în administraţia publică. În ultimul capitol este prezentată o speţă din jurisprudenţa americană. De remarcat că, deşi România se situează pe un loc fruntaş în topul piratării programelor de calculator, nu a fost nimeni judecat pentru această infracţiune în ţara noastră. 

       Lucrarea de faţă abordează în mod holistic infracţiunea de reproducere neautorizată a programelor de calculator, si prevenirea acesteia şi contribuie la dezvoltarea unei înţelegeri complete şi efective a principalelor activităţi implicate în prevenirea acestei infracţiuni şi securizarea sistemelor informatice.

       Instituţiile fundamentale ale dreptului penal sunt: infracţiunea, răspunderea penală şi pedeapsa. Caracterizarea - ca fundamentale -  a acestor instituţii este justificată de împrejurarea că toate normele dreptului penal, indiferent dacă aparţin părţii generale sau speciale a acestuia, se bazează pe ele ori gravitează în jurul lor. 

        Între cele trei instituţii sus menţionate există o strânsă legătură şi condiţionare, în sensul că instituţia infracţiunii determină existenţa şi funcţionarea celorlalte două. Fără infracţiune nu poate exista răspundere penală şi fără răspundere penală nu se poate concepe aplicarea unei pedepse. Săvârşirea oricărei infracţiuni atrage, pentru cel care a comis-o, o pedeapsă,  pedeapsă  implică, din partea persoanei care o suportă, răspunderea sa penală pentru fapta săvârşită. 

          Codul penal dă expresie acestei reacţii  în articolul 17 alin. 2, în care se arată că „infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale ”. În ipoteza în care datorită unor cauze determinate prevăzute de lege (legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică sau morală) caracterul penal al faptei săvârşite este înlăturat, nu există nici răspundere penală şi, desigur, nici pedeapsă.

        De subliniat că, totuşi, din cele trei instituţii fundamentale, cea a infracţiunii este mai importantă pentru că, aşa cum s-a subliniat în doctrina penală, ea constituie „piatra de temelie” a oricărui sistem de drept penal, deoarece reglementările sale se răsfrâng asupra tuturor normelor incriminatoare din acel sistem de drept penal.

        Infracţiunea, ca instituţie fundamentală, presupune, prin urmare, un ansamblu de norme penale prin care se reglementează, în general, condiţiile de existenţă şi trăsăturile caracteristice comune tuturor infracţiunilor descrise în legea penală, şi nu în special, adică prin perspectiva diferitelor infracţiuni, ca de exemplu: furt, omor, tâlhărie, fals etc .  

         Codul penal, în capitolul I din Titlul II al Părţii generale prevede reglementări care privesc infracţiunea în aspectele ei generale. Aceste reglementări au ca principal obiect stabilirea prin norme  de drept a trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii.

         Înainte de a trece la examinarea reglementărilor din Codul Penal este necesar să prezentăm câteva consideraţii generale asupra infracţiunii privită din punct de vedere material, social-politic şi juridic.

        Privită  din punct de vedere material, infracţiunea este o activitate omenească îndreptată împotriva regulilor de convieţuire socială, este activitate antisocială, neconvenabilă pentru relaţiile sociale. Unele dintre aceste activităţi antisociale reprezintă un pericol social mai mic, altele un pericol social mai mare. Acestea din urmă sunt considerate  şi apreciate ca activitate infracţională. Astfel, trecerea de partea duşmanului, spionajul, omorul, calomnia, delapidarea etc. sunt fapte deosebit de periculoase. Unele din acestea se comit prin violenţă, altele prin fraudă, iar altele sunt producătoare de grave prejudecăţi materiale. Într-o formă sau alta, astfel de activităţi, astfel de fapte sunt neconvenabile pentru societate, sunt antisociale, prin materialitatea lor prin urmările lor.

        Privită din punct de vedere al cauzelor care au determinat apariţia sa, infracţiunea este un fenomen social-istoric . Este un fenomen social, fiindcă se produce numai în societate, în viaţă de relaţiile sociale. Infracţiunea este o încălcare a unor norme de conduită, norme care apar şi sunt posibile numai în societate, în relaţiile sociale. In acelaşi timp infracţiunea este un fenomen istoric, fiindcă a apărut într-un anumit moment al dezvotării societăţii, anume, atunci când s-au ivit cauze şi condiţii social-politice care au determinat şi favorizat apariţia ei. Infracţiunea constituie, uneori, un fel de protest individual împotriva condiţiilor de viaţă, un semn al inadaptării la acele condiţii sociale. Odată cu schimbarea şi dispariţia acestor cauze şi condiţii, şi fenomenul infracţional, ca fenomen frecvent, se schimbă şi chiar dispare. 

        Cu privire la acest fenomen antisocial, se emit reguli de drept, reguli garantate în executarea lor de către stat. Prin astfel de reguli de drept, fenomenul antisocial este proclamat infracţiune şi sancţionat cu pedeapsă. Din acest moment, fenomenul antisocial primeşte o nouă apreciere, o apreciere din partea statului şi, prin aceasta devine un fenomen juridic sau o faptă juridică, adică un fapt generator de o anumită obligaţie, aceea de răspundere penală. 

        Atâta timp cât un fenomen antisocial nu e cuprins în sfera de acţiune a normelor de drept, el rămâne un fenomen antisocial şi reprobat de societate, dar nu este încă o infracţiune în sens juridic. Din momentul în care un asemenea fenomen este reglementat prin norme de drept, el devine un fenomen juridic, devine o faptă juridică. Ea trece de pe planul social-material pe planul social-juridic, primind o nouă caracterizare, aceea de infracţiune. Fapta fiind incriminată prin lege ca infracţiune, ca un fenomen juridic, toţi cetăţeni şi toate organele de stat trebuie să o considere şi să o aprecieze aşa cum este considerată şi apreciată de lege, adică ca o infracţiune, ca un fenomen juridic, care implică anumite consecinţe juridice, anumite răspunderi.

      Normele privitoare la infracţiune sunt numeroase, unele se referă la noţiunea de infracţiune privită în trăsăturile ei esenţiale, altele la formele infracţiunii, etc.

Ele alcătuiesc, în acest sens, reglementarea unei adevărate instituţii juridice, instituţia juridică a infracţiunii .            

     În viaţa socială se pot săvârşi fapte (acţiuni, inacţiuni) neconvenabile care vatămă sau pun în pericol interesele membrilor societăţii, fie că aceste interese aparţin tuturor, adică colectivităţii în ansamblu, fie că ele aparţin numai unora dintre ei. Toate aceste fapte întrucât tulbură ordinea socială, sunt antisociale, însă ele nu pot fi caracterizate ca infracţiuni decât în măsura în care sunt incriminate prin legea penală şi sancţionate cu o pedeapsă. 

       Pornindu-se de la caracteristica sus-menţionată, aceea de a fi o faptă incriminată de legea penală, infracţiunea - ca fenomen juridic - a fost uneori definită ca o violare a legii penale. 

        În legătură cu această definiţie este de observat că legea penală nu stabileşte în mod expres respectarea vieţii altora, ci doar prevede o pedeapsă pentru infractor.

        De asemenea, în loc de a defini infracţiunea ca o violare a legii penale, uneori, pentru definirea infracţiunii, se recurge în mod exclusiv, la cealaltă caracteristică a ei – pedeapsa - spunându-se că infracţiunea este o faptă pedepsită de legea penală.

        Considerarea infracţiunii ca fenomen juridic, făcându-se abstracţie de caracterul său social, conduce în mod necesar la o definiţie formală a infracţiunii, pentru că aceasta reflectă, în mod exclusiv, înfăţişarea juridică a faptei penale (incriminarea şi pedeapsa), iar nu conţinutul său real (o atingere adusă unor valori sociale ocrotite de lege). În contrast cu definiţiile formale ale infracţiunii, Codul Penal Român în vigoare, pornind de la caracterul social al faptelor penale , dă o definiţie materială în care, fără a se omite aspectul juridic , accentul este pus pe pericolul social al infracţiunii, adică pe aptitudinea unei conduite umane de a vătăma sau de apune în pericol valori esenţiale pentru normala desfăşurare a vieţii sociale.

        În Codul Penal noţiunea de infracţiune în general a căpătat, în cuprinsul unei norme juridice ( articolul 17 ), o formulare precisă în care se reflectă aspectele material, social, uman, moral şi juridic al conţinutului infracţiunii.

       Dispoziţia din articolul 17 prevede că este infracţiune „fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”.

        Conform Codului penal art.3, trăsăturile principale ale oricărei infracţiuni sunt:

a) pericolul social;

b) vinovăţia;

c) prevederea faptei în legea penală.

a) Pericolul social-exprimă aspectul material, obiectiv al faptei. Pericolul social rezultă din atingerea sau crearea posibilităţii obiective ca fapta să aducă atingere valorilor ocrotite de legea penală în urma săvîrşirii ei.

        Art.7 Codul penal prevede că: fapta care prezintă pericol în înţelesul legii penale este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingerea uneia dintre valorile arătate în art.1 şi pentru sancţionare este necesară aplicarea unei pedepse. Orice vătămare a valorilor sociale ocrotite prin normele juridice prezintă pericol social, însă pericolul social al infracţiunii este mai mare, deoarece lezează mai grav cele mai importante valori. Pericolul social este legal (generic sau abstract) fiind recunoscut prin lege pentru fiecare infracţiune în parte şi exprimate în sancţiunea legală specială stabilită pentru aceasta, ca fel şi limite.

       Pericolul social al infracţiunii este şi concret, determinat de fapta concretă, precum şi de împrejurările în care ea s-a comis, de persoana concretă a făptuitorului. Dacă pericolul generic este evaluat de legiuitor, pericolul concret se evaluează de către instanţa de judecată.

        De gradul de pericol social al unei fapte, de gravitatea ei, depinde alegerea felului pedepsei şi buna individualizare a acesteia.

        Pentru stabilirea existenţei unei infracţiuni şi pentru justa sancţionare a unei fapte prevăzute în partea specială a Codului penal trebuie examinat şi gradul concret de pericol social al acesteia. Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. Conform modificărilor din Codul penal instanţa poate dispune înlocuirea răspunderii penale cu răspunderea care atrage o sancţiune cu caracter administrativ, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

a) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de cel mult un an sau amendă;

b) fapta, în conţinutul ei concret şi în împrejurările în care a fost săvârşită, prezintă un grad de pericol social redus şi nu a produs urmări grave;

c) paguba pricinuită prin infracţiune a fost integral reparată până la pronunţarea hotărârii;

d) din atitudinea făptuitorului după săvârşirea infracţiunii rezultă că aceasta regretă fapta;

e) sunt suficiente date că făptuitorul poate fi îndreptat fără a i se aplica o pedeapsă.

       Înlocuirea răspunderii penale nu se poate dispune dacă făptuitorul a mai fost anterior condamnat sau i s-au mai aplicat de două ori sancţiuni cu caracter administrativ.