Departe de a reprezenta o simplă prelungire şi copiere a instituţiilor naţionale, care continuă să îşi îndeplinească rolul, instituţiile europene sunt, în pofida unor asemănări, cu totul altceva, având personalitate şi atribuţii proprii.

Instituţiile comunitare sunt expresia puterii comunitare şi pentru că prin intermediul lor respectiva putere îşi realizează atribuţiile. Dacă, prin perspectarea unor forme exterioare de organizare, ele nu se deosebesc în toate cazurile în mod radical de instituţiile similare naţionale, deosebirea faţă de acestea devine evidentă în cazul originii, scopului şi structurii lor multinaţionale, inclusiv în ceea ce priveşte faptul că sunt purtătoare ale suveranităţii comunitare.

Respectivele deosebiri sunt subliniate şi de aria în care se realizează funcţionalitea lor, acestea identificându-se cu intreaga Comunitate. Nu în ultimul rând, distincţiile devin relevante datorită valorilor juridice oferite de Dreptul Comunitar, care le asigură cadrul juridic în care îşi realizează activitatea. 

Deoarece procesul de integrare este departe de a fi încheiat, el aflându-se într-o continuă devenire este firesc ca instituţiile comunitare să cunoască şi ele o dinamică corespunzătoare în raport cu particularităţile fiecărui moment al respectivului proces de evoluţie.           

Instituţiile Uniunii Europene au fost create pentru a da expresie unei apropieri din ce în ce mai reale a naţiunilor europene în cadrul unei cooperări mai strânse ca niciodată. Pe măsură ce responsabilităţile Uniunii s-au lărgit, Instituţiile Uniunii Europene s-au dezvoltat, devenind mai numeroase. În primii douăzeci de ani de viaţă ai Uniunii Europene, procesul decizional a fost mai simplu: Comisia Europeană propunea, Parlamentul dădea avizul, Consiliul de Miniştrii decidea, iar Curtea Europeană de Justiţie dădea interpretarea legală necesară. În ultimele decenii ale Uniunii, Parlamentul European a devenit o instituţie ai cărei membri sunt aleşi prin vot direct şi care are puteri lărgite, Banca Europeană de Investiţii, care a devenit o sursă majoră de finanţare pentru dezvoltarea economică, Comitetul Economic şi Social a dovedit în practică valoarea dezbaterilor şi cooperării dintre partenerii economici şi sociali, iar mai de curând, Comitetul Regiunilor a fost creat pentru a promova interesele diverselor regiuni şi a păstra specificitatea şi diversitatea acestora. 

      Nu poate exista, aşadar, o Europă unită fără respectarea părţilor componente ale întregului. Profesorul Jacques Le Rider afirma: „Definiţiile exclusive ale Europei sunt în realitate definiţii antieuropene, căci dacă Europa ţine de universal, ea nu are frontiere care să fie definitive şi de netrecut. A transforma graniţele Europei în linii de demarcaţie, ţinând la o parte Asia rusească sau Sudul islamic şi chiar, potrivit anumitor puncte de vedere – America, toate aceste viziuni mi se par extrem de neplăcute şi false pe deasupra”.

       Aderarea nu este doar iniţiativa lăudabilă a guvernanţilor, ci o necesitate impusă de voinţa naţională. Într-un Barometru realizat în ţările candidate la aderarea la Uniunea Europeană şi publicat în 11 noiembrie 2004, românii continuă să-şi dorească cel mai mult aderarea ţării lor la Uniunea Europeană, având în acelaşi timp şi percepţia cea mai optimistă privind aderarea şi efectele ei asupra ţării. România consideră că garantarea posibilităţii pentru noii membri de a participa la redefinirea viitoarei Uniuni Europene este cea mai fidelă expresie a spiritului democratic al ,,Occidentului”, spre care actualii candidaţi îşi îndreptau privirea şi speranţa în perioada când Europa era despărţită de Cortina de Fier.

      Nu trebuie uitat faptul că Uniunea Europeană este o entitate în cadrul căreia aprofundările s-au realizat simultan sau ulterior procesului de extindere. Urmând aceeaşi reţetă, viitorii membri vor evolua în interiorul Uniunii, căreia i se vor alătura de pe poziţii egale cu actualii membri şi nu având poziţia celui care trebuie să accepte o realitate diferită de aceea pentru care s-a pregătit, pe parcursul dificilului drum al negocierilor de aderare.

Semnarea la 25 aprilie 2005 a tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, are ca principală consecinţă faptul că, din anul 2007 toţi vom fi cetăţeni ai Uniunii Europene şi atunci cunoaşterea competenţelor şi caracterelor fundamentale ale instituţiilor europene va fi la fel de importantă, ca şi cunoaşterea la ora actuală a competenţelor Guvernului sau Parlamentului României. Viitoarea aderare la Uniunea Europeană ne obligă să le cunoaştem pentru că, dacă nu înţelegem mecanismele comunitare, nu vom putea să ne valorificăm la maxim drepturile şi să ne achităm de obligaţiile noastre de cetăţeni ai Uniunii. 

Ca noi membrii ai Uniunii Europene vom suferi schimbări importante, mai ales de ordin psihologic,  pentru că vom deveni din „subiecţi de decizie” , „factori de decizie” şi va trebui să ne definim punctele de vedere în diferite domenii de activitate comunitară, fără a pierde din vedere necesitatea de a avea obiective comune şi, uneori, de a realiza compromisuri, în cadrul unei Uniuni Europene lărgite.

Lucrarea de faţă urmăreşte să realizeze cunoaşterea, chiar dacă sumară, a apariţiei, competenţelor şi caracteristicilor primordiale ale Instituţiilor Comunitare. Am căutat ca soluţiile mele să fie în permanenţă corelate cu opiniile exprimate în doctrină, cu soluţiile şi realităţile practicii actuale la nivel Comunitar. 

  În cele patru capitole ale lucrării am încercat să explic complexitatea proceselor de funcţionare şi regulile după care acestea îşi coordonează activitatea.

      Primul meu capitol este intitulat „Istoricul Uniunii Europene” şi cuprinde principalele evenimente care au dus la apariţia, constituirea şi evoluţia Uniunii Europene până în ziua de astăzi, pentru că se cunoaşte faptul că Uniunea Europeană, în forma în care se regăseşte astăzi, nu a luat naştere dintr-o dată, ci în mai multe etape istorice, fiecare etapă ocupând un loc aparte şi binemeritat în definitivarea acestei puteri economice şi politice mondiale. Datorită faptului că funcţionarea Instituţiilor Europene se bazează pe tratatele constitutive am încercat să subliniez importanţa acestora şi să prezint principalele lor prevederi. Tratatul de la Maastricht ocupă astfel un rol important, el fiind tratatul constitutiv al Uniunii Europene. În încheierea capitolului este prezentat viitorul Uniunii Europene şi principalele evenimente care îl vor influenţa.

Următorul meu capitol este intitulat „Caracteristice juridice Fundamentale ale Comunităţilor Europene” şi cuprinde în prima parte principalele teorii care au apărut cu privire la apariţia şi caracteristicile Instituţiilor Comunitare. În a doua parte cuprinde principalele lor caracteristici aşa cum decurg din starea lor actuală. 

Al treilea capitol este intitulat „Competenţele Comunităţilor Europene şi domeniile lor de acţiune”. Acesta cuprinde principalele principii care guvernează aplicabilitatea legilor comunitare şi cele mai importante competenţe ale acestora, precum şi domeniile de acţiune ale Comunităţilor aşa cum reiese şi din titlu.   

Al patrulea şi ultimul capitol se intitulează „Repartizarea Funcţiilor în cadrul Comunităţilor Europene” şi prezintă modul în care Instituţiile Comunitare îşi exercită atribuţiile în cadrul Uniunii.

         Se cunoaşte faptul că Uniunea Europeană, în forma în care se regăseşte astăzi, nu a luat naştere dintr-o dată, ci în mai multe etape istorice, fiecare etapă ocupând un loc aparte şi binemeritat în definitivarea acestei puteri economice şi politice mondiale. Mai mult, este important de amintit că originea ideii de „Europa Unită” se pierde în „umbra”  istoriei, expresii de acest gen existând în operele unor mari filozofi, scriitori, istorici, jurişti, politicieni şi oameni de ştiinţă de pe bătrânul continent, începând chiar din antichitate. Cu titlu de exemplu îl amintim aici pe Dante Aligheri care în 1306, în opera sa „De Monarchia”, solicita crearea unei monarhii europene universale sub un împărat romano-german.

      Perioada Evului Mediu, caracterizată iniţial printr-o divizare politică, din cauza incapacităţii succesorilor lui Carol cel Mare de a continua munca acestuia şi agravată de conflic¬tele religioase, economice şi de altă natură, a fost urmată de alte încercări de refacere a unităţii europene, care au avut „germenii”  în comunitatea de civilizaţie europeană, chiar dacă acestea nu au dus în mod automat la uniformitate, ci, dimpotrivă, la o diversitate care se baza însă pe acelaşi model de a gândi, simţi şi acţiona. 

        În 1307, juristul francez Pierre Dubois în opera sa „De recuperatione Terra Sancte” propunea crearea unei Europe unite din punct de vedere politic, ca o condiţie pentru păstrarea păcii pe continentul european. Astfel de propuneri au devenit mult mai numeroase începând cu sec. al-XVI-lea şi al-XVII-lea. În 1693, spre exemplu, în lucrarea „Eseu pentru pacea actuală şi viitoare a Europei”, William Penn face o propunere modernă pentru epoca sa: reunirea reprezentanţilor europeni într-o „Dietă”. Victor Hugo, în sec. al-XIX-lea povestea că „(…) Va veni ziua aceea când vom trăi ca cele două grupări imense Statele Unite ale Americii şi Statele Unite ale Europei să-şi dea mâna peste oceanul care le desparte (…). 

     Perioada renascentistă este caracterizată în principal printr-un mod  rapid de răspândire şi asimilare al ideilor inovatoare, fapt care a dus la o diversificare a conceptelor intelectuale şi morale. Una dintre cele mai importante realizări ale acestei epoci rămâne apariţia omului „umanist”, moştenitor al culturii antice şi continuator al acesteia în noile condiţii istorice, politice, culturale şi sociale. Caracteristic acestui tip de om este faptul că: el nu aparţine unei singure ţări în mod deosebit, ci întregii Europe. 

      În perioada modernă, tendinţa care a guvernat epoca precedentă -cea al unităţii Europei - a fost înlocuită cu cea a divizării sale, nu numai din punct de vedere politic, dar şi religios şi economic. Această divizare politică a rezultat din constituirea statelor suverane, eliberate de supunerea lor unor alte state, ea având ca primă consecinţă trasarea unor graniţe care deveneau nu numai criterii de separare geografică, dar şi lingvistică, economică sau socială etc.