CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND GRADUL DE ACTUALIZARE A PROBLEMEI CERCETATE
I. .1. EVOLUŢIA TEHNICII JUDO-ULUI
Totalitatea acţiunilor şi procedeelor de mişcare care prin formă şi conţinutul lor specific asigură posibilitatea practicării unei anumite ramuri sau probe sportive, în concordanţă cu prevederile regulamentare în vigoare, alcătuiesc tehnica sportului respectiv.
Propriu zis, tehnica este formată din structuri şi acţiuni de mişcare precis stabilite, cu o mare eficienţă, concretizate în elemente şi procedee tehnice.
Tehnica procedeelor de judo se fundamentează pe mişcări specifice, aciclice, care concură pentru menţinerea propriului echilibru, concomitent cu tendinţa de dezechilibrare a adversarului.
Efortul se manifestă cu întreruperi variabile fiind marcat de o mare intensitate, într-un anumit timp relativ scurt.
Numeroşi factori perturbanţi acţionează concomitent în acest interval de timp limitat influenţând negativ acţiunea sportivului.
Efortul se execută pe o perioadă de timp delimitat de regulamentul competiţiei dar lupta poate lua sfârşit înainte de limită.
Modificările de regulament orientează acţiunile judokanilor spre folosirea în timpul luptei a procedeelor tehnice şi combinaţiilor tehnico-tactice cu un grad înalt de eficacitate.
Între aceste procedee le găsim pe cele care se execută pe baza unui mecanism motric simplu, cu o durată scurtă de execuţie dar cu o eficacitate deosebită capabilă să aducă victoria înainte de limită celui care execută corect din punct de vedere tehnic.
Tehnica judo-ului este în continuă evoluţie, antrenorii şi sportivii fruntaşi din diferite ţări creând noi procedee şi combinaţii de procedee adaptate particularităţilor acestora.
Dacă la primele concursuri, după recunoaşterea acestui sport pe plan mondial (Jocurile Olimpice de la Tokio 1964) japonezii şi-au impus stilul lor bazat pe o tehnică superioară, pe procedee executate cu mare amplitudine, astăzi stilul modern se caracterizează printr-o luptă combativă, dinamică şi eficientă.
Evoluţia rapidă a judo-ului şi includerea acestuia printre disciplinele olimpice i-a determinat pe specialiştii din întreaga lume să caute şi să aplice cele mai moderne metode de instruire, corespunzătoare procesului specific al antrenamentului sportiv.
Evoluţia sportivilor la jocurile Olimpice, Campionate mondiale şi Europene a scos în evidenţă faptul că marii campioni au atins un nivel superior de dezvoltare a calităţilor fizice generale şi specifice şi posedă un bagaj bogat de deprinderi tehnico-tactice.
Aceste perfecţionări sunt de neconceput în prezent fără o instruire temeinică, realizată pe baza unei specializări tehnico-tactice şi a unei pregătiri tehnice complexe.
Evoluţia rezultatelor are la bază şi o acţiune sistematică de cercetare şi documentare, de experimentare a celor mai noi şi mai eficiente metode de pregătire, urmărindu-se neîncetat direcţiile de dezvoltare în perspectivă a judo-ului.
Ţinând cont de toate acestea, antrenorilor, specialiştilor, cadrelor menite să conducă activitatea de performanţă a judo-ului la noi în ţară le revin sarcini de cea mai mare importanţă.
Cunoaşterea a tot ce apare nou pe plan mondial, cunoaşterea cu certitudine a ceea ce posedăm şi a liniilor directoare pe care trebuie să mergem – iată lucrurile ce trebuie să stea la baza unei bune orientări metodice.
Aplicarea cunoştinţelor dobândite din experienţa mondială la condiţiile noastre concrete, punerea în concordanţă a cerinţelor pe plan mondial cu cele de la noi, reprezintă noi paşi spre progres, spre afirmarea noastră internaţională.
Dezvoltarea unei baze solide a propriilor noastre cercetări, legătura tot mai strânsă între antrenor, medic, psiholog reprezintă verigi obligatorii de îndeplinit în lungul drum spre medalii fie Europene, Mondiale sau Olimpice.
Se cunoaşte că adaptarea antrenamentului la calităţile morfo-funcţionale ale individului reprezintă astăzi o cerinţă.
În marile confruntări de anvergură, înving astăzi numai judoka-nii cei mai bine pregătiţi atât pe plan fizic, tactic cât şi psihologic.
A avea stil, a şti să modeleze lupta după propriile dorinţe, a pune adversarul într-o situaţie precară şi a şti să folosească momentul nehotărârii lui – momentul de altfel psihologic al luptei – iată armele cu care învinge astăzi.
Tehnica cunoaşte un nou avânt. Se vorbeşte astfel de tehnici pe categorii de greutate. Este un avânt care pune cel mai bine în evidenţă dacă eşti sau nu bine pregătit, dacă cunoşti descoperirile zilei de ieri, dacă ştii să le aplici astăzi cu bine în practică.
De buna orientare a judo-ului în ţara noastră depind rezultatele viitoare.
I. 2. PROCEDEE TEHNICE ÎN NAGE–WAZA
Judo-ul este un sport ce cuprinde o multitudine de procedee din punct de vedere al tehnicilor de execuţie ce pot fi grupate în două mari grupe foarte diferite una de alta, dar cu legături strânse în ceea ce priveşte succesiunea executării lor în competiţii.
Cele două mari grupe de tehnici ale judo-ului sunt:
1. Procedee tehnice din lupta în picioare (NAGE-WAZA)
2. Procedee din tehnica luptei la sol (NE-WAZA)
Procedeele celor două grupe de tehnici nu trebuie privite ca două mecanisme ce ar funcţiona separat, ci ca două mecanisme care se completează una pe alta în obţinerea victoriei unui judoka. Astfel, se pot executa aruncări din picioare, aruncări prin sacrificiul propriului echilibru, acţiuni de imobilizare, ştrangulare sau luxare, toate acestea putându-se executa cu diferite segmente ale corpului: braţe, picioare, şold, spate, abdomen, piept, etc.
Pentru a se asigura posibilitatea execuţiei corecte a procedeelor tehnice se vor învăţa, în primul rând, elemente de bază ale tehnicii judo-ului (poziţia fundamentală, deplasările pe saltea, prizele, dezechilibrările şi căderile).
Metodiştii şi-au concentrat munca lor creatoare în învăţarea şi perfecţionarea procedeelor din lupta în picioare în detrimentul luptei la sol. Această preocupare îşi găseşte explicaţii multiple, cum ar fi:
1. La început în judo existau procedee de luptă în picioare, ulterior fiind introdusă şi tehnica la sol.
2. Nici în prezent regulamentul de judo nu prevede obligativitatea luptei la sol.
3. Lipsa de spectaculozitate în cadrul luptei la sol.
Tehnica unei ramuri de sport cuprinde totalitatea acţiunilor motrice executate ideal din punct de vedere al eficienţei acestora, adică tehnica presupune executarea raţională şi economică a unui anumit tip de mişcări, specifice ramurilor de sport (A. Dragnea 1996).
Analiza tehnicii şi pregătirii tehnice evidenţiază următoarele componente:
1. Elementul tehnic reprezintă structura motrică fundamentală ce stă la baza practicării unei ramuri de sport. De pildă, în judo, dezechilibrările (KUZUSHI), prizele (KUMI-KATA), deplasările (SHINTAI) şi poziţiile fundamentale (SHIZENTAI). Elementul tehnic este o noţiune abstractă deoarece cele mai sus enumerate, se realizează prin anumite structuri motrice bine tefinite (A. Dragnea, 1996).
2. Procedeul tehnic desemnează o structură motrică concretă sau un mod particular de efectuare a elementului tehnic (A. Dragnea, 1996).
3. Stilul reprezintă modul particular de efectuare a procedeului tehnic (A. Dragnea, 1996). Acesta se manifestă la sportivi de înaltă clasă şi are ca rezultat efectuarea eficientă a unui anumit procedeu (ex. TANI-OTOSHI rusesc).
În vederea obţinerii victoriei directe, este necesar ca o serie de procedee să fie adaptate profilului morfologic şi funcţional al judoka-nului, acest lucru putându-se observa încă de la nivelul juniorilor care au deja în bagajul lor două, trei procedee preferate (TOKU-WAZA) pe care să le aplice în meci.
Ansamblu de procedee cuprinse în tehnica luptei din picioare se împarte în două grupe:
1.TACHI-WAZA – care cuprinde tehnica aruncărilor din picioare.
2.SUTEMI-WAZA – tehnica de sacrificiu în care cel care vrea să proiecteze îşi sacrifică propriul echilibru pentru a-l arunca pe adversar.
TACHI-WAZA la rândul ei cuprinde:
-TE-WAZA - tehnica de braţe, aruncări care realizează cu ajutorul trenului superior. Aceste procedee utilizează forţa braţelor pentru transmiterea energiei necesare în partea superioară a corpului lui UKE şi se execută prin:
• folosirea la maximum a forţei braţelor – proiectarea în genul UKI-OTOSHI;
• folosirea forţei braţelor cu contribuţia picioarelor – în genul TAI-OTOSHI
• folosirea forţei braţelor cu ajutorul unei mişcări de ridicare a spatelui şi umerilor – proiectare în genul SEOI-NAGE
- KOSHI-WAZA - tehnica de şold, aruncări în care corpul adversarului se sprijină pe regiunea bazinului sau în care şoldul intervine activ.
PLANUL LUCRĂRII
INTRODUCERE.
1. Scurt istoric al judo-ului feminin
2. Motivul alegerii temei
3. Ipoteza lucrării
4. Scopul lucrării
5. Oglindirea temei în literatura de specialitate
CAPITOLUL I .
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND GRADUL DE ACTUALIZARE A PROBLEMEI CERCETATE
1. Evoluţia tehnicii judo-ului
2. Procedee tehnice în NAGE-WAZA
3. Eficienţa procedeelor şi combinaţiilor tehnico-tactice
4. Orientări cu privire la folosirea procedeelor sub influenţa ultimelor reglementări aduse regulamentului de judo
CAPITOLUL II.
PROFILUL FEMININ AL JUDOKA
CAPITOLUL III.
SPORTIVELE ROMÂNCE ÎN ÎNTRECERILE INTERNAŢIONALE
CAPITOLUL IV.
METODE DE CERCETARE
1. Observaţia
2. Metoda statistică
3. Prelucrarea şi interpretarea datelor
CAPITOLUL V.
CONCLUZII ŞI PROPUNERI
CAPITOLUL VI.
DICŢIONAR DE TERMENI JAPONEZI ŞI TRADUCEREA LOR ÎN LIMBA ROMÂNĂ
BIBLIOGRAFIE
