INTRODUCERE
Gimnastica artistică, ramură competiţională a gimnasticii, s-a format şi perfecţionat în timp, fiind în continuă dezvoltare atât pe linia creşterii continue a dificultăţii, complexităţii şi riscului mişcărilor, cât şi a componenţei exerciţiilor.
Fiind ramură competiţională a gimnasticii, finalitatea pregătirii în acest sport este participarea la competiţii. Programul competiţional cuprinde întreceri de tipuri diferite. Există astfel întreceri de cea mai mică anvergură şi altele de mare anvergură, cele mai importante fiind Campionatele Europene, Campionatele Mondiale, Jocurile Olimpice, Cupa Mondială, Jocurile Mondiale Universitare şi mai nou Campionatele Mondiale Individuale.
După gradul lor de dificultate şi complexitate, exerciţiile de concurs de gimnastică artistică au fost împărţite în mai multe categorii: cat. IV, III, II, I şi maestru. Dificultatea exerciţiilor creşte de la o categorie la alta în conformitate cu cerinţele regulamentului, stabilite de F.R.G., în concordanţă cu prevederile F.I.G.
Datorită complexităţii exerciţiilor şi a faptului că solicită coordonare neuro-musculară, se impune folosirea la nivel de începător a unor mijloace pregătitoare cât mai atractive.
Din punct de vedere tehnic, exerciţiile au formă de joc şi parcursurile aplicative trebuie considerate ca mijloace pregătitoare care uşurează formarea stereotipului dinamic al deprinderilor motrice specifice gimnasticii artistice.
Prin joc se dezvoltă pe «nesimţite» viteza de reacţie, rezistenţa la efort, viteza de execuţie, forţa musculară, îndemânarea, mobilitatea, coordonarea, echilibrul etc., cât şi curajul, hotărârea, perseverenţa, încrederea în sine, comportarea disciplinată, calităţi necesare în gimnastica de performanţă.
Jocul bine conceput este capabil sa mobilizeze toate forţele, să menţină treaz interesul copiilor, sa atingă maximul de eficienţă şi poate fi şi un mijloc de deconectare psihică.
CAPITOLUL I
1.1. Motivaţia alegerii temei
Fiind o calitate motrică deosebit de complexă, studiul îndemânării este dificil, neidentificându-se încă criterii precise de definire, obiectivare şi sistematizare a conţinutului acestui concept. De aceea există semne de întrebare în legătură cu indicii de apreciere cantitativă care să atenueze divergenta de opinii.
Indicii de apreciere corespunzători acestei calităţi motrice care se utilizează în prezent şi care conferă îndemânării importantul rol în însuşirea deprinderilor şi priceperilor motrice pot fi etalaţi astfel:
Gradul de complexitate al acţiunilor motrice
Precizia şi corectitudinea execuţiei
Timpul necesar de însuşire.
Mi-am ales această temă deoarece am considerat că o problemă deosebit de controversată care a preocupat în ultimii ani foarte mulţi specialişti, este aceea a dezvoltării îndemânării, când, ce fel şi cum ar putea să înceapă sistemul de pregătire la copiii de vârstă mică.
Deseori practicarea sportului, impusă prea de timpuriu şi inspirată din modelul adulţilor, nu a fost adaptată la nivelul şi nevoile copiilor.
De aceea trebuie să ţinem cont de o pregătire în concordanţă cu particularităţile copilului, acest lucru permiţând şi obţinerea unor rezultate optime.
Şi pentru că, copiii, îşi concentrează atenţia mult mai bine asupra jocurilor sau a exerciţiilor sub formă de joc, la care iau parte, fiind mult mai activi, ceea ce denotă că putem să le trezim mai mult interesul pentru ceea ce fac, familiarizându-se mult mai repede cu ordinea şi disciplina, calităţi de care nu ne putem lipsi în paşii următori al pregătirii pentru performanţă.
1.2. Scopul şi sarcinile lucrării
1.2.1. Scopul lucrării
Lucrarea se bazează pe experiment la grupa de gimnaste începătoare şi urmăreşte aplicarea unor mijloace sub formă de joc, ştafete şi parcursuri aplicative care vizează optimizarea dezvoltării îndemânării şi anume a coordonării generale şi echilibrului la gimnastele de 7-8 ani.
1.2.2. Sarcinile lucrării
Selecţia grupelor de subiecţi şi implementarea în programul de antrenament a exerciţiilor propuse şi în urma analizei şi interpretării datelor, elaborarea de concluzii şi recomandări.
Recoltarea rezultatelor înainte şi după efectuarea testărilor iniţiale şi finale, aplicarea mijloacelor propuse în cadrul antrenamentelor de zi cu zi.
Efectuarea calculelor statistice şi crearea unor condiţii cât se poate de bune în timpul testelor iniţiale şi finale, păstrându-se un control cât se poate de strict în ceea ce priveşte stimulii exteriori care pot influenţa performanţele.
Elaborarea şi aplicarea unor teste specifice de echilibru
Elaborarea şi aplicarea sistemelor de acţionare sub formă de joc, ştafete şi parcursuri aplicative.
1.3. Ipoteza lucrării
Aplicarea uni sistem de mijloace sub formă de joc, ştafete şi parcursuri aplicative va conduce la dezvoltarea echilibrului si coordonării generale la gimnastele începătoare în vârstă de 7-8 ani.
1.4. Metode şi tehnici de cercetare
A. Metode de colectare a datelor
1. Metoda studiului bibliografic
2. Metoda observaţiei
3. Metoda testelor
4. Metoda experimentului
B. Metode şi tehnici de interpretare a datelor
1. Metoda statistico-matematică
2. Metoda înregistrării şi întabelării rezultatelor
PARTEA II
CAPITOLUL II - FUNDAMENTE TEORETICE
2.1. Caracteristicile dezvoltării bio-psihomotrice ale copiilor cu vârsta de 7-8 ani
2.1.1. Particularităţile dezvoltării biofiziologice
Începutul vieţii şcolare este, în acelaşi timp, începutul unei activităţi de învăţare, care îi cere copilului nu numai efort intelectual considerabil, ci şi o mare rezistenţă fizică.
Sub aspectul dezvoltării fizice, sunt de reţinut, în primul rând, indicii creşterii ponderale şi staturale. Relativ lentă la început, în primii doi ani de şcolaritate, când diferenţa de la un an la altul nu depăşeşte 2 kilograme, creşterea în greutate se accentuează ulterior, în ultimii doi ani, când diferenţa de greutate urcă, de la un an la altul, de la 2 la 4 kilograme, pe ansamblul vârstei, creşterea ponderală înscriindu-se între 20-29 kg pentru băieţi şi respectiv între 19-28 kg pentru fete.
O evoluţie asemănătoare, ca formă şi raporturi între ani şi între sexe, cunoaşte creşterea în înălţime (talie), care, la băieţi, se situează între 113-132 cm, iar la fete între 111-131 cm.
Osificarea se intensifică, devenind evidentă mai ales la unele părţi ale organismului: la nivelul facial, unde are loc schimbarea dentiţiei de lapte şi este înlocuită cu dentiţia permanentă, în regiunea toracelui, a claviculei, în regiunile coloanei vertebrale, unde se umplu cartilagiile spaţiale dintre vertebre, la nivelul oaselor carpiene, a falangelor.
Musculatura se dezvoltă sub aspectul creşterii volumului muşchilor, dezvoltarea muşchilor mici ai mâinii, ca urmare a acţiunilor mai subtile efectuate (scris, desen). Acest proces are loc treptat şi copilul trebuie ferit de oboseală pe această linie, astfel poate apare sindromul «crampa mâinii» (pareze ale mişcării mâinii).
Sistemul nervos înregistrează o evidentă dezvoltare marcată prin: greutatea masei cerebrale care atinge aproximativ 1200 grame, creşterea lobilor frontali atinge 27% din masa cerebrală.
Sistemul nervos central, pe lângă rolul uriaş de analizator al impulsurilor externe şi interne, are şi o funcţie trofică, ce se manifestă în reglarea transformărilor chimice intime şi a schimbărilor dintre ţesut şi mediul înconjurător.
Fără să fie un robust, micul şcolar dispune de o forţă musculară în continuă creştere: el aleargă mult dar oboseşte uşor. Destul de inabil la început, în ceea ce priveşte operările cu obiectele, îndeosebi cele solicitate de sarcinile şcolare, elevul din clasele mici devine treptat îndemânatic, învăţând să-şi organizeze mişcările potrivit particularităţilor interacţiunii cu lucrurile.
2.1.2 Particularităţile dezvoltării proceselor psihice
Cunoaşterea senzorială
Perioada micii şcolarităţi se caracterizează printr-o remarcabilă dezvoltare a sensibilităţii şi receptivităţii senzoriale.
Copilul simte o «sete de impresii», manifestă o «curiozitate senzorială», pe a cărei bază, şcolarul mic are din ce în ce mai multe impresii şi percepe detalii ale realităţii.
Dezvoltarea celui de-al doilea sistem de semnalizare fixează şi măreşte posibilităţile de diferenţiere, precizie şi analiză senzorială şi în acelaşi timp dă senzaţiilor caracter conştient. Sensibilitatea tactilă se dezvoltă mai ales la nivelul mâinii, putând diferenţia forme fine, mărimea obiectelor. Sensibilitatea vizuală este dată de creşterea progresivă a capacităţii de acomodare a ochilor la diferite distanţe. Câmpul vizual se lărgeşte mult, atât în ceea ce priveşte vederea centrală, cât şi cea periferică.
Sensibilitatea auditivă se dezvoltă pe linia capacităţilor de a diferenţia sunete muzicale şi capacitatea de a controla exact emisiunile proprii de sunete muzicale.
