CAPITOLUL I FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A LUCRĂRII
1.1. Caracteristicile jocului de handbal
Handbalul face parte din ramurile sportive cu aşa-zisă activitate conflictuală. Echipa tinde să obţină superioritate asupra adversarului mascând gândurile proprii şi încercând în acelaşi timp să descopere planurile adversarului.
Cercetarea luptei sportive a echipelor este necesară de pe poziţia confruntării din ambele părţi. Procesul jocului se determină prin existenţa tehnicii, tacticii şi strategiei. Fără aceste componente nu este posibilă confruntarea sportivă a echipelor .
Tehnica este sistemul de acţionare îndreptat spre rezolvarea sarcinilor curente ale luptei pe parcursul unei întâlniri. În procesul luptei, una dintre echipe, cea care posedă mingea, tinde să o arunce în poarta adversă de mai multe ori înşelând apărarea şi pe portar. Echipa adversă îşi stabileşte alte sarcini de bază: să nu permită să se arunce mingea în poarta proprie, să intercepteze mingea înaintea efectuării aruncării ei de către adversar şi să treacă la contraatac. Tendinţa ambelor echipe este să-şi răstoarne situaţiile luptei dintre ele.
Strategia este ştiinţa conducerii luptei şi prevede:
• studierea tendinţei jocului;
• determinarea direcţiei procesului de pregătire a echipei pe baza experienţei proprii şi din competiţiile anterioare, studierea condiţiilor de desfăşurare a următoarelor competiţii;
În procesul pregătirii pentru o anumită competiţie sarcinile strategice vor fi următoarele:
• evaluarea posibilităţilor unor jucători din echipa sa şi stabilirea planului de joc;
• stabilirea caracterului jocului adversarului şi pe această bază alegerea sistemelor şi a formulei de joc;
• determinarea segmentului competiţional în totalitatea sa.
Strategia, tactica şi tehnica jocului sunt interdependente. Pentru obţinerea victoriei alegerea tacticii este determinată de sarcinile strategiei, iar pentru realizarea acţiunilor tactice este necesară posedarea tehnicii.
În timpul competiţiilor, acţiunile echipei se împart în acţiuni de joc şi acţiuni de comportare.
Acţiunile de joc sunt strâns legate de efectuarea tehnicii sportive precum şi a tacticii şi constau din acţiuni executate în atac şi apărare.
Acţiunile de comportare sunt acelea care dau adversarului în permanenţă informaţii despre starea, reacţiile şi intenţiile sportivului. Pentru a crea adversarului o influenţă psihică, handbalistul trebuie să ascundă starea sa de oboseală, stările emoţionale negative, să demonstreze că este gata pentru luptă şi că doreşte victoria.
Handbalul este un joc colectiv. Pe teren echipa este compusă din şapte sportivi şi pe toţi îi reuneşte acelaşi ţel: să introducă în poarta adversă cât mai multe mingi şi să nu lase să intre mingea în propria poartă. Activitatea fiecărui jucător al echipei are un scop concret, conform căruia handbaliştii se deosebesc după rolurile şi sarcinile pe care le au în cadrul echipei. Activitatea motrică în joc a handbaliştilor nu constituie doar suma procedurilor de apărare şi atac, ci totalitatea acţiunilor reuneşte într-un sistem dinamic, unic, în vederea scopului general. În ultimii ani se constată o intensificare deosebită a jocului, care se exprimă printr-o mobilitate continuă a handbalistului în timpul jocului prin creşterea vitezei de deplasare şi de efectuare a procedeelor cu mingea, îmbunătăţirea jocului fără minge, o luptă deosebit de încordată a fiecărui sportiv în fiecare fază de joc.
Handbalul este un joc atletic, care prezintă înalte cerinţe ale posibilităţilor motrice şi funcţionale ale sportivului. În competiţie, handbalistul depune un efort deosebit. Un sportiv al unei echipe de categorie superioară parcurge în medie o distanţă de 4.000 – 6.500 m. Trecerea rapidă în atac şi din atac în apărarea propriei porţi, handbalistul execută în jur de 50 de sprinturi şi accelerări, parcurgând prin aceasta cam 25% din distanţa de joc pe care o acoperă. Deplasările în mare viteză se combină cu prinderea, pasarea şi aruncarea mingii la poartă.
Activităţile motrice ale handbaliştilor includ mersul, alergarea, săriturile, sprinturile, prinderea şi pasarea mingii, aruncarea mingii la poartă, în majoritatea cazurilor în lupta directă cu adversarul.
Caracteristicile calitative ale componentelor de mai sus ale activităţii motrice ale jucătorilor cu roluri diferite nu sunt asemănătoare. Astfel, efectuând acţiuni de apărare, handbaliştii se deplasează prin sprinturi scurte, 2-10 m, parcurgând într-un joc în medie o distanţă de 600 m. Apărătorul central parcurge un drum de 730 m, iar apărătorul lateral doar 400 m. Apărătorul central prin ieşirea la jucătorul care poartă mingea parcurge o distanţă de 250 m, iar apărătorul lateral doar 20 m.
Mari deosebiri se observă în calitatea aplicării pasei. Conducătorul de joc şi interul pasează de 2-3 ori mai des decât jucătorul de pe extremă şi de 6-8 ori mai des decât portarul.
Acest lucru corespunde sarcinilor jucătorilor de pe posturile respective: jucătorii din linia a doua a atacului creează condiţiile pentru asaltarea porţii, jucând mingea, iar jucătorii din linia întâi (6 m), aflându-se sub strânsa blocare a apărătorilor, acţionează în general fără minge.
Prin trecerea din atac în apărare şi invers, cea mai mare activitate o au jucătorii de pe extreme. Ei efectuează multe sprinturi, compensând activitatea mai redusă în sprinturi din timpul jocului poziţional.
Cele mai mari cerinţe privind deplasările prin sprinturi scurte le au apărătorii care stau în defensivă în poziţiile centrale. Aceştia execută într-un singur joc între 50-120 de deplasări sprintate distrugând coordonarea acţiunilor adversarilor în atac.
Handbalul este un joc cu mişcări nestandardizate şi lucru dinamic de forţă cu intensitate variabilă. Intensitatea se schimbă permanent. Acest lucru este condiţionat de situaţia existentă pe teren în fiecare moment al jocului. Alternarea fazelor active cu cele pasive, în activitatea motrică a jucătorului, apare, în general, la 20-30 secunde.
Fazele active sunt deplasările rapide, intrarea în posesia mingii, lupta cu adversarul, iar fazele pasive sunt deplasarea lentă fără minge şi oprirea.
În jocul cu adversar slab, fazele pasive se lungesc, iar cele active aproape că nu se schimbă.
1.2. Orientări şi tendinţe actuale în handbalul de performanţă
Putem preciza că, începând cu anul 1959, ţările europene şi mai ales cele foste socialiste deţin supremaţia handbalului mondial. La ora actuală există un mare echilibru valoric pe plan internaţional, mai ales în Europa, unde echipele Suediei, Rusiei, României, Franţei, Germaniei deţin supremaţia mondială.
Deci, putem aprecia că bătrânul continent european deţine cu certitudine autoritatea în handbalul de performanţă.
La toate echipele se poate remarca creşterea mediei de înălţime pe toate posturile.
În general, media de înălţime este de 190 cm, în care mai sunt 2-3 jucători ce depăşesc talia de 200 cm înălţime. Putem spune că fiecare echipă are între 7 şi 8 jucători cu statură care depăşeşte 190 cm şi 2-3 jucători de excepţie.
Talia şi gabaritul impresionant cu care se prezintă handbaliştii consacraţi sunt dublate în mod obişnuit de un înalt potenţial motric. Acest potenţial excelează prin înaltul nivel de dezvoltare a calităţilor motrice combinate (viteză + forţă, forţă+viteză, îndemânare+forţă) precum şi prin cunoştinţele tehnico-tactice remarcabile.
Însă, fără a nega rolul unor jucători de talie mijlocie înzestraţi cu aptitudini motrice excepţionale, care pot aduce o contribuţie substanţială în obţinerea succesului, totuşi soarta întâlnirilor decisive este hotărâtă de jucători înalţi din linia de 9 m.
În prezent se constată la toate echipele consacrate din lume, o intensificare a tempoului şi a ritmului de joc. Această tendinţă se manifestă prin:
• mobilitate continuă a jucătorilor în teren;
• creşterea vitezei de deplasare şi a vitezei de execuţie, a procedeelor tehnice cu mingea;
• îmbunătăţirea jocului fără minge, în sensul căutării neîntrerupte a poziţiilor favorite de primire a mingii şi aruncarea la poartă;
• lupta aprigă, riguroasă a fiecărui jucător în toate fazele de joc;
Studiile şi cercetările recente demonstrează că „modelul de solicitare fizică” a handbalistului în meci a crescut în mod deosebit. În timpul unui joc, handbalistul parcurge în medie o distanţă de 5.000-6.000 m, execută peste 50 de sprinturi şi accelerări, în apărare, deplasându-se pe distanţe scurte de 2-10 m, parcurge în medie o distanţă de 600m, astfel:
• apărătorul central 600-750m;
• apărătorul lateral 400-450m;
• apărătorul central 50-120 de deplasări sprintate;
În ceea ce priveşte concepţia de joc în apărare, apărarea decide în mare măsură obţinerea victoriei. Sistemele de apărare îşi pierd din integritatea „clasică” de apărare. Ele iau diferite forme în funcţie de adversar, de situaţia tactică de moment, de soluţiile pe care le adoptă echipa pentru contracararea acţiunilor adversarului. Jocul de apărare a devenit foarte aspru, tăios şi uneori dur. Orice acţiune a apărătorului de intervenţie asupra adversarului este scurtă, decisivă, în forţă şi în „contact” cu atacantul şi de o corectitudine relativă. În general, apărătorii caută să acţioneze împotriva principiilor de atac, combinând în mod armonios, mobilitatea în teren, intensitatea, rapiditatea în intervenţii şi tenacitatea competitivă.
Atacantul care se află în posesia mingii este preluat, „atacat” imediat după principiul apărării „om la om”, chiar dacă acesta se află dincolo de semicercul de 9 m. Marcajul jucătorului cu mingea este menţinut cu stricteţe până când acesta este obligat să paseze unui alt coechipier. O importanţă majoră o are sprijinirea coechipierului care acţionează în zona apropiată.
Indiferent de sistemul de apărare, pe care îl practică o echipă se remarcă tendinţa spre o apărare activă, avansată şi agresivă. Rolul apărătorilor laterali creşte în mod evident, ca o formă de apărare anticipată, obligând adversarul să-şi îngusteze frontul de atac şi să încerce finalizarea în zona centrală a apărării. Această finalizare este mai dificilă, deoarece în această zonă, de obicei, sunt plasaţi apărătorii cei mai înalţi. Pivoţii, care sunt realizatori activi, de talie mai înaltă şi foarte mobili, sunt supuşi unui marcaj sever, de către un apărător anume desemnat. Acţiunile de predare preluare a pivotului sunt mai rare, deoarece produc dereglări în sistemul defensiv.
În privinţa concepţiei tactice de atac, echipele consacrate practică un atac foarte realist, subordonat scopului final al acţiunilor - înscrierea golului.
Amprenta vitezei în gândire şi acţiune, asociată cu puterea de anticipaţie şi concentrare sunt prezente mai ales în prima fază a atacului modern. Comportamentul tehnico-tactic de mare complexitate este adaptat rezolvării momentelor impuse de joc fără artificii inutile.
Ritmul de joc este variat. Declanşarea şi susţinerea atacului, care rămâne una din formele de bază de atac, se realizează în mare viteză şi siguranţă, iar în fazele a treia şi a patra se practică un joc ordonat, gândit, iar în momentele de prefinalizare şi finalizare se produc unele ruperi de ritm executate cu o extraordinară decizie în mare viteză şi forţă.
