Nu este nici o exagerare atunci când se afirma că fotbalul a devenit cel mai popular şi cel mai răspândit dintre toate sporurile practicate în lumea întreagă. Iar faptul că din Alaska şi până în Noua Zeelanda, din Japonia şi până în Ţara de Foc milioane de oameni captaţi de acest sport nu este departe de adevăr – (MANSURIADE C., CHIMIRGEAN C., 1986).

      Ideea unui demnitar destinat să împartă dreptate printre oameni se pierde în negura vremii. Ocrotirea intereselor comunităţii şi al relaţiilor dintre mebrii ei se făcea prin mijlocirea obiceiurilor nescrise, a căror aplicare şi autoritate au fost asigurate prin tradiţie şi prin convingerea faptului că acele norme de conduită  corespund integral bunului mers al societăţii.

         Şi, aşa cum în societate existau, uneori, conflicte şi în jocurile sportive ale oamenilor bizuite pe elemente de întrecere, nu lipseau conflicte. În mod implicit cum în societate exista o categoreie de oameni care aveacu atributul de a rezolva conflictele ivite, şi în jocurile sportive în care se întreceau oamenii existau anume  oameni cu asemenea atrubuţii. Cu alte cuvinte, existenţa arbitrului, indispensabil competiţiilor de astăzi, este nemijlocit legată de existenţa jocului bazat pe întrcere.

        Primele menţiuni scrise cu privire la această persoană, pe cât de controversată şi chiar negată, pe atât de necesară, le găsim în “Legendele şi miturile antice”. Astfel un Iliada lui Homer în “Cântul XIII” atunci când se descrie întrecerea carelor găsim următoarea menţiune:

“Toţi s-aşează la rând după cum le fu sorţul. Ahile

Ţint-arată de departe pe netedul câmp unde puse ca VEGHETOR pe scutarul părintelui său, Moş Fenix

Samă se ţie de toat-alergarea,

Să spună adevărul.”

 “Kosmetes” (verifica listele de concurs)

 “Xzstarches” (“ofiţerul” gimnaziului ce se ocupa de disciplină)

 “pedotribii” (maeştri – instructori şi arbitri pentru atleţi)

        La “Harpostum” – strămoşul roman al fotbalului – după cum se ştie, pe lângă fundaşi şi atacanţi mai există înca o “poziţie”. Aproape de linia de centru se găsea un jucător denumit “între” a cărui activitate nu era bine conturată, înafară de faptul că arunca mingea altor jucători din care cauză poate fi considerat ca un mijlocaş. Dar, datorită faptului că el servea ambelor echipe, exista temerea că îndeplinea rol de arbitru.

        În 1843, la Winchester, meciurile de fotbal erau conduse de arbitri, care se aşezeau în părţile opuse, dincolo de limitele terenului de joc, în spatele porţilor şi dădeau decizii finale cu privire la aplicarea şi interpretarea regulilor de joc.

         Nici după apariţia primelor regulamente de joc, problema arbitrajului nu era definită ca astăzi, deoarece conducerea jocului era încredinţată inseşi părţilor combatante care deplineau rol de arbitru. 

        În competiţiile de fotbal, pentru prima dată, arbitrul este menţionat în anul 1873 (“umpire” - arbitru) cu dreptul de a interveni numai la cererea jucătorilor şi exclusiv atunci când se iveau neînţelegeri între arbitrii de linie. Ei aveau de asemenea obligaţia de a marca timpul de joc şi a face unele însemnări referitoare la meci. 

        În 1881 s-a introdus în regulament prevederea potrivit căreia jocul poate fi condus de un arbitru, însă acest lucru nu era obligatoriu, pentru ca în anul 1877 să se dea arbitrilor de linie dreptul de a alege un arbitru principal, dar şi aceasta la cererea echipelor.

        Abia în 1889 se introducea regula privitor căreia atunci când arbitrul de linie nu au păreri unitare, arbitrul de centru este cel care hotărăşte, în ultima instanţă. Tot atunci arbitrul a căpătat dreptul să întrerupă (meciul) jocul oricând să dicteze o lovitură liberă.

 în 1895 se precizează că el are dreptul de decizie în timpul unei întruperi temporare a jocului;

 în 1903 este obligat să recupereze timpul pierdut;

 în 1909 este obligat să recupereze timpul pierdut ca urmare a accidentărilor;

 în 1923 deciziile arbitrilor devin irevocabile în ceea ce priveşte rezultatul meciurilor.

        Necesitatea şi oportunitatea arbitrului, astăzi, sunt incontestabile. După cum se ştie, factorii principali care realizează “factorul fotbalistic”, sunt jucătorii, antrenorii şi arbitri – ca participanţi activi - nemijlociţi – precum şi spectatori, observatori, conducători, ziarişti – ca participanţi pasivi – mijlociţi. Elementul care a impus crearea demnitării de arbitru, a fost dezacordul dintre competitori. Dacă acesta la început a  fost reglementată de jucători, iar mai apoi de căpitanii de echipă, mai târziu parţialitatea a determinat să li se ia acest atribut şi să se transfere spectatorilor. Dar distanţa de contextul jocului, lipsa calificării necesare şi parţialitatea lor, a condus la găsirea unei soluţii: alegerea unei persoane neutre, pregătită special şi introdusă cât mai aproape în contextul jocului. Soluţia s-a dovedit viabilă şi s-a păstrat în tradiţie, fiindcă, cineva din participanţii la realizarea “actului fotbalistic” să fie aşezaţi asupra intereselor celor două tabere şi acesta a fost “Arbitrul” (MANUSARIDE C., CHIMIRGEAN C., 1986).

        Activitatea arbitrului şi persoana sa constituie puncte nodale atât în fotbal cât şi în toate sporturile în care evaluarea  rezultatelor, a performanţelor, etc., în cea mai mare măsură este legată de elementele subiective şi nu de precizia aparaturii care serveşte în mod obictiv acestui scop. 

        În fotbal, ca şi  în mai toate sporturile, nu se poate vorbi decât în mică măsură de folosirea unei aparaturi pentru controlul regulilor de joc. Clasicul cronomentru a rămas unicul şi serveşte doar unei singure şi destul de puţin însemnate laturi ale arbitrajului (măsurarea timpului). În rest, multitudinea faptelor ce trebuie raportate în fracţiuni de secundă la regulile de joc nu şi-au găsit corespondentul electronic, înzestrat cu gândire superioară umană, care să poată dezvălui intenţia şi mobilul faptelor petrecute în terenul de joc şi, în mod corespunzător să le aprecieze.

        De aceea, încă, acest personaj “clasic” – arbitrul – rămâne să îndeplinească asemenea atribute, şi să fie generator (voit sau nevoit) al numeroaselor şi vehementelor critici, ale căror ţintă este persoana sa. Şi, oricât l-am denigra sau nega există cel mai necesar rău dacă nu i s-ar cere, adesea, mult mai mult decât are posibilitatea să facă.

      Belgianul LOUIS BAERT, instructor şi conferenţiar FIFA pentru cursurile de arbitrii la fotbal cu privire la arbitrajul european actual, spunea următoarele: 

        “S-au publicat, în toate limbile lumii, o sumedenie de cărţi având ca subiect arbitrul şi arbitrajul. Invariabil, aceleaşi cuvinte revin întotdeauna: inteligenţă, psihologie, sânge rece, hotărâre, reflexe, etc. şi pe pagini întregi, ele vorbesc despre aceleaşi calităţi, până la un punct când se pune întrebarea dacă arbitrul este om şi, mai mult, un dicţionar. Atunci când un om posedă aceste calităţi, el devine un arbitru de fotbal”.

       Apariţia arbitrajului cu funcţiile sale distincte datează de la începuturile practicării sportului, orice întrecere necesitând stabilirea câştigătorului, a  erarhiei valorice. După natura şi dificultăţile competiţiei, arbitrii se diferenţiază  şi ei: unii ca simpli măsurători ai performanţei, alţii ca ordonatori ai succesiunii evoluţiei, iar alţii ca organizatori şi educatori ai întrecerii. De aici funcţiile diferite ale arbitrajului: de îndrumare, organizare, supraveghere a corectitudinii în raport cu regulile prestabilite, apreciere a valorii concurenţilor, ierarhizare. În general, arbitrul este un reglator al relaţiilor oamenilor aflaşi în situaţie competiţională. E de la sine înţeles că nu oricine poate realiza această sarcină.

        Din punct de vedere psihologic se pune problema calităţilor unui bun arbitru, ca şi a solicitărilor pshice la care este supus în situaţiile problematice şi competiţionale. Se poate afirma că un arbitru trebuie să fie foarte dotat, având în vedere solicitările de ordin psiho-comportamental pe care le presupune activitatea de arbitraj: percepţii, atenţie, gândire, echilibru afectiv, caracter, rezistenţă la stres, rezistenţă la oboseală fizică şi psihică şi în cazul arbitrului, ca şi al sportivului, se poate vorbi despre aptitudini, capacitate psihică, formă sportivă, pregătire sportivă, succes, eşec şi multe altele.

        Arbitrul este oficialul desemnat pentru conducerea jocului. Poate avea calitatea de arbitru numai acea persoană care are o pregătire corespunzătoare, confirmată de forurile de specialitate.

       Pe parcursul jocului pentru care a fost delegat, arbitrul este investit cu puteri depline, înţelegând prin aceasta că deciziile sale sunt fără drept de apel atât timp cât se  referă la rezultatul meciului. Arbitrul are datoria să-şi desfăşoare activitatea în spiritul regulamentului  şi prin intervenţiile sale să impună celor pe care îi conduce respectarea prevederilor acestuia.

      Arbitrul trebuie să fie un bun cunoscător, nu numai al regulamentului, ci şi al jocului, al particularităţilor acestuia,până  în cele mai mici amănunte, pentru că numai aşa va înţelege şi va putea analiza obiectiv cele petrecute pe teren, să le repartizeze corect la prevederile regulamentare, va fi în măsură să presteze arbitraje de calitate.

        Conducerea unei partide este o sarcină de onoare, dar care, prin compexitatea problemelor care se ivesc înaintea, în timpul şi după dsfăşurarea jocului, prin  responsabilitatea pe care o are un arbitru, este de cea mai mare răspundere şi deosebit de dificilă. Fac faţă acestor cerinţe numai acei arbitri care dau dovadă că stăpânesc, interpretează şi aplică corect regulamentul. De asemenea, arbitrii trebuie să aibă calităţi morale, de voinţă, intelectuale şi motrice adecvate şi perfecţionate până în cel mai înalt grad. În exercitarea funcţiilor sale arbitrul trebuie să fie exigent, autoritar, dar nu rigid.

        “Noi în teren, nu avem voie să judecăm cu inima, ci numai cu capul, discernământ, trebuie să luăm o decizie care să aibă acoperire în regulament, să fie conformă cu realitatea. Cei care ne urmăresc au timp, ore întregi de a analiza decizia noastră de o fracţiune de secundă.”(N. RAINEA, 1983)

        Pe parcursul jocului, arbitrul are datoria să  acţioneze în aşa fel ca partida pe care o conduce să se desfăşoare în condiţiile prevăzute de regulament şi pe teren să domine spiritul de întrecere în perfecte condiţii de echitate, între jucători animaţi de dorinţa de a învinge sportiv. Orice abatere de la regulament trebuie sancţionată cu promptitudine. În acelaşi timp, arbitrul trebuie să vegheze ca  partida să aibă o desfăşurare cursivă, cu cât mai puţine opriri, şi pentru aceasta va discerne elementul intenţionat  de cel neintenţionat. Arbitrul va evita să fracţioneze jocul pentru greşeli  neânsemnate sau îndoielnice, să intervină când trebuie să aplice avantajul.

 Modalităţile de exprimare ale arbitrului sunt fluierul şi semnalele cu mâna. Fluierul este utilizat, fie pentru a opri jolul în cazul  în  care prevederile regulamentului au fost încălcate, fie pentru a permite reluarea acestuia după aplicarea sancţiunii. Pe timpul exercitării atribuţiilor sale, pentru a-şi face cunoscute deciziile, arbitrul uzează de semnale care trebuie să fie clare, simple şi fireşti, asigurând astfel o conducere eficace. Folosirea unor semnale unitare, cele elaborate de Comisia arbitrilor din cadrul Asociaţiei Internaţionale a Federaţiilor de Fotbal (FIFA), face posibilă înţelegerea imediată a intervenţiilor arbitrului de către jucători şi spectatori, având totodată menirea de a indica acţiunea ce trebuie să urmeze ca efect firesc al deciziei. Ceea ce trebuie să caracterizeze semnalizarea arbitrului este simplitatea, fermitatea, calitatea şi eficienţa, care nu pot fi realizate decât prin respectarea strictă a prevederilor stipulate în instrucţiunile F.I.F.A. şi  orice gest suplimentar este o exagerare care poate genera dezacorduri, interpretări, contestări, etc.

        Prin comportamentul său, arbitrul trebuie să se impună în faţa jucătorilor şi a publicului, cărora să le demonstreze, prin intervenţii şi conduită, că partida este ferm în mâna sa. Arbitrul, prin deciziile sale, determinate de o judecată corectă şi aplicarea corectă a regulamentului, contribuie  la departajarea valorică  a celor care îl conduce.