FUNDAMENTE TEORETICE
2.1. Caracteristicile dezvoltării bio-psihomotrice ale copiilor cu vârsta de 7-8 ani
2.1.1.Particularităţile dezvoltării biofiziologice
Începutul vieţii şcolare este, în acelaşi timp, începutul unei activităţi de învăţare, care îi cere copilului nu numai efort intelectual considerabil, ci şi o mare rezistenţă fizică.
Sub aspectul dezvoltării fizice, sunt de reţinut, în primul rând, indicii creşterii ponderale şi staturale. Relativ lentă la început, în primii doi ani de şcolaritate, când diferenţa de la un an la altul nu depăşeşte 2 kilograme, creşterea în greutate se accentuează ulterior, în ultimii doi ani, când diferenţa de greutate urcă, de la un an la altul, de la 2 la 4 kilograme, pe ansamblul vârstei, creşterea ponderală înscriindu-se între 20-29 kg pentru băieţi şi respectiv între 19-28 kg pentru fete.
O evoluţie asemănătoare, ca formă şi raporturi între ani şi între sexe, cunoaşte creşterea în înălţime (talie), care, la băieţi, se situează între 113-132 cm, iar la fete între 111-131 cm.
Osificarea se intensifică, devenind evidentă mai ales la unele părţi ale organismului: la nivelul facial, unde are loc schimbarea dentiţiei de lapte şi este înlocuită cu dentiţia permanentă, în regiunea toracelui, a claviculei, în regiunile coloanei vertebrale, unde se umplu cartilagiile spaţiale dintre vertebre, la nivelul oaselor carpiene, a falangelor.
Musculatura se dezvoltă sub aspectul creşterii volumului muşchilor, dezvoltarea muşchilor mici ai mâinii, ca urmare a acţiunilor mai subtile efectuate (scris, desen). Acest proces are loc treptat şi copilul trebuie ferit de oboseală pe această linie, astfel poate apare sindromul «crampa mâinii» (pareze ale mişcării mâinii).
Sistemul nervos înregistrează o evidentă dezvoltare marcată prin: greutatea masei cerebrale care atinge aproximativ 1200 grame, creşterea lobilor frontali atinge 27% din masa cerebrală. Sistemul nervos central, pe lângă rolul uriaş de analizator al impulsurilor externe şi interne, are şi o funcţie trofică, ce se manifestă în reglarea transformărilor chimice intime şi a schimbărilor dintre ţesut şi mediul înconjurător.
Fără să fie un robust, micul şcolar dispune de o forţă musculară în continuă creştere: el aleargă mult dar oboseşte uşor. Destul de inabil la început, în ceea ce priveşte operările cu obiectele, îndeosebi cele solicitate de sarcinile şcolare, elevul din clasele mici devine treptat îndemânatic, învăţând să-şi organizeze mişcările potrivit particularităţilor interacţiunii cu lucrurile.
2.1.2 Particularităţile dezvoltării proceselor psihice
Cunoaşterea senzorială
Perioada micii şcolarităţi se caracterizează printr-o remarcabilă dezvoltare a sensibilităţii şi receptivităţii senzoriale.
Copilul simte o «sete de impresii», manifestă o «curiozitate senzorială», pe a cărei bază, şcolarul mic are din ce în ce mai multe impresii şi percepe detalii ale realităţii.
Dezvoltarea celui de-al doilea sistem de semnalizare fixează şi măreşte posibilităţile de diferenţiere, precizie şi analiză senzorială şi în acelaşi timp dă senzaţiilor caracter conştient. Sensibilitatea tactilă se dezvoltă mai ales la nivelul mâinii, putând diferenţia forme fine, mărimea obiectelor. Sensibilitatea vizuală este dată de creşterea progresivă a capacităţii de acomodare a ochilor la diferite distanţe. Câmpul vizual se lărgeşte mult, atât în ceea ce priveşte vederea centrală, cât şi cea periferică.
Sensibilitatea auditivă se dezvoltă pe linia capacităţilor de a diferenţia sunete muzicale şi capacitatea de a controla exact emisiunile proprii de sunete muzicale. Sensibilitatea proprioceptivă-kinestezică se dezvoltă mai ales la nivelul musculaturii mâinii.
Percepţia
Cuvântul cu proprietatea sa specifică de a sintetiza şi concentra experienţa cognitivă, influenţează mult dezvoltarea percepţiei delimitând, subliniind, dezvoltând o relativă unitate în experienţa copilului.
Percepţia de spaţiu devine o cerinţă a muncii şcolarului. Ea se dezvoltă în plasarea "punctului" în spaţiu, ca origine pentru mărimi în numeraţie de la dreapta "punctului" sau la stânga lui. Treptat sunt create premise pentru orientarea mai largă în spaţiu, pe bază de schemă, plan, hartă geografică.
Percepţia de timp prin formele de activitate specială, durata lor, creşterea posibilităţilor de apreciere şi percepere a duratei concrete a acestei activităţi, constituie coordonatele pe baza cărora se dezvoltă percepţia de timp.Reprezentările şi noţiunile, alături de percepţii şi senzaţii constituie materia primă a gândirii, imaginaţiei şi memoriei – procese şi capacităţi fundamentale ale activităţii psihice cognitive.
Memoria
În perioada micii şcolarităţi, copilul este înainte de toate o fiinţă receptivă şi mai puţin creatoare. Memoria păstrează mai ales ceea ce a impresionat mai profund, ceea ce subliniază încărcătura afectivă a acestui proces, are caracter spontan, predominant involuntar. O dată cu activitatea de învăţare se intensifică caracterul memoriei, devenind mai organizată, centrul de greutate în fixare şi păstrare se mută de pe detaliile şi aspectele concrete, descriptive, pe aceea ce este mai important, esenţial.
Uitarea este o inhibiţie mai mult sau mai puţin profundă, de mai multă sau mai puţină durată, mai mult sau mai puţin definită.
Atenţia
La elevii din clasa întâi, capacitatea de concentrare este încă redusă ca şi volumul atenţiei. În condiţiile muncii şcolare creşte treptat volumul atenţiei, ceea ce constituie un indicator pentru dezvoltarea unor mijloace de orientare şi concentrare extensivă.
Imaginaţia
Este una din cele mai importante supape ale înţelegerii şi intuirii, este instrumentul prin care micului şcolar i se creează primele aspiraţii în cadrul realului şi posibilului.
2.1.3. Particularităţile dezvoltării motrice
De mare utilitate este la aceste vârste prezentarea noţiunilor noi, inclusiv a structurilor motrice prin intermediul ambelor sisteme de semnalizare.
Motricitatea în aceste etape este debordantă, capacitatea de învăţare motrică este remarcabilă dar posibilităţile de fixare a mişcărilor noi sunt reduse. În consecinţă, doar repetarea sistematică integrează şi stabilizează structura nouă în repertoriul motric al copilului.
Deprinderile motrice fundamentale se supun unui proces de consolidare-perfecţionare.
Alergarea are un aspect apropiat de cel optim. Odată cu creşterea şi îmbunătăţirea repartiţiei de forţe, deplasarea verticală a centrului general de greutate creşte, ceea ce corespunde unei mai mari extensii a piciorului de impulsie.
Prinderea mingii se caracterizează printr-o poziţie de aşteptare mai suplă, braţele sunt semi-flectate, iar picioarele depărtate. La 7 ani copilul are dificultăţi de plasare în spaţiu în raport cu traiectoria mingii. La 9-11 ani deplasările la minge sunt mai sigure şi se caracterizează prin menţinerea stabilităţii posturale verticale.
Săritura în lungime este una din cele mai utilizate deprinderi, implică o acţiune a diferitelor segmente corporale în funcţie de orientarea lor în spaţiu şi de amplitudinea mişcării.
Copilul care a căpătat un plus de forţă faţă de etapa de vârstă anterioară, este capabil să realizeze o impulsie puternică a piciorului de bătaie, o relativ bună «cooperare» a forţelor orizontale şi verticale, o acţiune coordonată a braţelor, o extensie completă a piciorului de impulsie în timpul zborului, elemente importante în executarea deprinderilor motrice de bază.
Caracteristicile psiho-fizice extrem de favorabile achiziţionării de structuri motrice, trebuie exploatate în mod just în vederea învăţării tehnicilor fundamentale coordonate grosier la început, dar consolidate ulterior.
