II.3. Caracteristicile jocului de handbal ca disciplină sportivă

Ca disciplină sportivă, handbalul este un joc sportiv care se practică în asociaţii, pe echipe ce participă la concursuri şi competiţii, diferenţiate pe vârste, sexe, şi grad de pregătire. Echipele de handbal urmăresc întotdeauna victoria şi obţinerea sau păstrarea unui loc cât mai bun în competiţia respectivă. Echipele de handbal, pentru a putea participa în competiţii oficiale, trebuie să fie cuprinse în secţiile pe ramuri de sport ale cluburilor sau asociaţiilor sportive.

Competiţiile la nivelul sportului de performanţă au o organizare superioară şi permanentă, sub forma diviziilor, şi asigură ierarhizarea valorilor handbalistice la nivel naţional.

La nivelul fiecărei competiţii se alcătuieşte un calendar competiţional de către forurile sau organismele competente.

Jocul de handbal se dispută între două echipe formate din şapte jucători, dar care mai au câte cinci rezerve fiecare. În teren sunt şase jucători de câmp şi un portar, iar ca rezerve patru jucători de câmp şi un portar. Fiecare joc este condus de către doi arbitri, ajutaţi de un secretar şi un cronometror.

Echipele urmăresc să obţină victoria, prin înscrierea unui număr mai mare de goluri şi primirea unui număr cât mai mic de goluri. Victoria se obţine prin lupta directă între jucătorii celor două echipe. Echipele caută să arunce cât mai multe mingi în poarta adversă şi să împiedice adversarul să arunce la poarta pe care o apără.

În timpul jocului, fiecare echipă luptă, în principal, pentru posesia mingii pe care, jucând-o regulamentar, caută s-o introducă în poarta adversă. Această luptă solicită din partea jucătorilor efort fizic, o anumită tactică, cunoaşterea uui număr de procedee tehnice, o anumită capacitate psihologică şi calităţi psiho-motrice ca: viteza, coordonarea, rezistenţa şi forţa specifice. Procedeele tehnice înglobează principalele deprinderi motrice de bază: alergare, prindere, aruncare, şi specifice: dribling, pase specifice ş.a. Între aceste procedee, prinderea şi pasarea mingii şi aruncarea la poartă sunt cele principale pentru atac, iar pentru apărare: marcarea şi împiedicarea adversarului să prindă, să paseze sau să arunce mingea la poartă şi să intre în posesia mingii.

Datorită concepţiei jocului, handbalul este un joc tare din punct de vedere fizic în care împărţirea spaţială, atacul şi apărarea aduc mereu în contact corporal pe jucătorii celor două echipe. Prin regulament vor fi clasificate accentele luptei sportive astfel încât să fie pedepsită consecvent comportarea nesportivă. Tocmai în aceasta constă valoarea educaţională a jocului de handbal care ne învaţă să nu vedem în adversar un duşman, ci un prieten, pe care poţi sa-l ’’baţi’’ doar prin mijloace cinstite.

La baza desfăşurării jocului de handbal se află regulamentul de joc ce trebuie respectat de ambele echipe.

Caracteristicile principale ale jocului de handbal:

1 Este un joc colectiv şi foarte dinamic solicitând organismul la un nivel crescut din toate punctele de vedere – fizic şi psihic;

2 Asigură influenţe multiple privind deprinderile motrice, aptitudinile psiho-motrice, psihice, educarea şi formarea corporală corectă a tineretului. Asigură o foarte bună motricitate generală. Contribuie eficient la formarea personalităţii şi la integrarea socială;

3 Poate fi învăţat şi practicat cu uşurinţă şi este accesibil tuturor;

4 Nu necesită instalaţii şi aparatură deosebite, motiv pentru care se poate practica în toate şcolile şi în diferite alte instituţii şi societăţi;

5 Handbalul de performanţă cere totuşi o pregătire deosebită şi un efort fizic şi psihic foarte mare.

II.4. Evoluţii şi direcţii de dezvoltare în handbalul modern 

    În mod evident, jocul de handbal şi tot ce este necesar şi condiţionat lui se află în continuă schimbare şi evoluţie, cu o dinamică permanent progresivă.

    În absolut toate domeniile şi aspectele jocului şi ale antrenamentului apar mereu elemente de progres şi perfecţionare, noutăţi mai mult sau mai puţin absolute, dar şi multe reactualizări şi adaptări la parametri superiori.

Concurenţa la vârf este acerbă şi fiecare caută şi cercetează atent mijloace şi soluţii pentru perfecţionarea jocului şi a antrenamentului încercând să-i depăşească şi să-i surprindă pe ceilalţi.

    Este cert că jocul şi antrenamentul evoluează implacabil cu şi fără noi, de ceea este obligatoriu să sesizăm şi să analizam din timp toate aspectele şi nuanţele acestui proces. În acest sens ne propunem să sintetizăm principalele direcţii şi tendinţe de dezvoltare ale handbalului modern. Principalele probleme care evidenţiază direcţiile şi tendinţele de dezvoltare ale jocului, determinate de Federaţia Internaţională de Handbal prin analiza jocului echipelor participante la Campionatele Mondiale şi Jocurile Olipmice sunt următoarele:

1. Rapiditatea tot mai crescută a acţiunilor şi amplificarea tempoului de joc

2. Tehnica individuală spre perfecţiune şi eficienţă maximă, în viteză şi sub presiunea adversarului.

3. Perfecţionarea maximală a specializării pe post, paralel cu mobilitatea şi acţionarea eficientă pe alte două-trei posturi.

4. Varietatea şi mobilitatea sistemelor de joc şi interacţionarea lor organică.

5. Pregătirea psiho-motrică, atletică şi specială la cote înalte sub imperativul menţinerii vitezei în acţiuni desfăşurate în forţă.

1. Rapiditatea tot mai crescută a acţiunilor şi amplificarea tempoului de joc

1.1. Viteza din ce în ce mai mare de acţionare corporală şi manifestare tehnico-tactică este deja o tendinţă dominantă în acţiunile individuale ale jucătorilor, determinând implicit o creştere vizibilă a tempoului de joc.

1.2. Atacul rapid, (contraatacul, faza a II-a şi valul III) a devenit pentru toate echipele de valoare o preocupare constantă şi una din principalele soluţii de înscriere a golurilor. Date statistice clare arată că echipele finaliste la Jocurile Olimpice şi Campionatele Mondiale au înscris între 20 şi 30% (minim 18%, maxim 45%) din goluri din astfel de acţiuni.

1.3. Trecerea din apărare în atac, se realizează cu mai mare rapiditate în aproape toate ocaziile de recuperare a balonului încercându-se permanent şi insistent surprinderea apărării încă în curs de organizare.

1.4. Valul al III-lea, reprezentând o exploatare la maxim a atacului rapid, este tot mai des folosit de unele echipe valoroase şi este în mod concret o continuare a fazei a II-a (valul II) transformată direct şi în viteză într-o combinaţie prestabilită sau spontană de finalizare.

1.5. Reducerea la maxim, sau chiar eliminarea fazei lente de organizare,  cu momentele ei de pauză (aşezarea în sistem şi căutarea posturilor) este acum tot mai vizibilă la toate echipele.

1.6. Presiunea continuă, asupra adversarului în atac, prin trecerea rapidă şi permanent periculoasă (pe poartă) dintr-o acţiune (combinaţie) în alta de finalizare, iar în apărare prin atacarea sufocantă a adversarilor aproape oriunde s-ar afla, până la 10 -12 m, dau astăzi dimensiuni jocului de handbal.

Desigur nu trebuie să tragem concluzia de aici că atacul va fi un fel de ”iureş” continuu în maximă viteză, iar apărarea va lupta pe tot terenul. În continuare diverse momente tactice sau de interese şi strategie vor dicta variaţiile de ritm ale jocului. Cu certitudine însă astăzi toate acţiunile sunt mai rapide, iar tempoul de joc în continuă creştere. 

Cap.I. Capitol introductiv

I.1. Gradul de actualitate şi motivaţia alegerii temei

I.2. Critica literaturii de specialitate

Cap.II. Fundamentarea teoretică a problemei pusă în studiu

II.1. Abordarea sistemică a modului de cercetare

II.2. Sistemul recepţionării şi transmiterii mingii

II.3. Caracteristicile jocului de handbal ca disciplină sportivă

II.4. Evoluţia şi direcţiile de dezvoltare ale handbaluluui modern

II.5. Concepţia de joc

II.6. Caracterizarea tehnicii jocului de handbal

II.7. Cercetarea observaţională

Cap.III. Organizarea cercetării

III.1. Scopul lucrării

III.2. Sarcinile cercetării

III.3. Ipoteze

III.4. Metode de cercetare

III.5. Subiecţii cercetării

Cap.IV. Prezentarea şi interpretarea datelor

IV.1. Clasificarea paselor decisive

IV.2. Frecvenţa procedeelor fundamentale de pasare a mingii utilizate ca pasă decisivă

IV.3. Eficienţa aruncărilor la poartă în cadrul cărora s-a utilizat ca pasă decisivă procedeele fundamentale de pasare a mingii

IV.4. Caracteristicile tehnice ale pasei decisive

IV.5. Frecvenţa şi eficienţa paselor azvârlite utilizate ca pasă decisivă

IV.6. Frecvenţa şi eficienţa paselor speciale utilizate ca pasă decisivă

IV.7. Frecvenţa şi eficienţa paselor lansate utilizate ca pasă decisivă

Concluzii

Tabele anexă

Listă bibliografică