Trecerea în perspectivă la economia de piaţă reală reprezintă pentru România calea fără alternativă a relansării activităţii economice eficiente şi competitive pe plan internaţional şi a îmbunătăţirii standardului de viaţă al populaţiei. Din lipsa mecanismelor şi pârghiilor specifice economiei de piaţă concurenţiale, în socialism, agenţii economici au fost lipsiţi de libertatea de acţiune şi de rentabilizarea activităţii economice.

        Încă din decembrie 1989, problema de bază a ţării noastră a fost alegerea tipului de economie de piaţă asimilabil specificului României. În acest sens, opţiunea pentru tipul european de economie de piaţă îşi are rădăcinile şi raţiunile fireşti în relaţiile economice tradiţionale cu ţările europene şi în elementele economice comune cu acestea, adăugându-se interesul pentru politicile economice de protecţie socială, proprii ţărilor din nordul Europei ca şi dorinţa României de a exista şi de a se manifesta ca subiect al relaţiilor economice internaţionale într-o Europă unită şi prosperă.

        Pe întregul interval temporal 1950-1989, creşterea economică a fost de tip extensiv, dominaţia factorilor cantitativi ai creşterii, manifestându-se covârşitor îndeosebi după 1970. Între anii 1970 şi 1980 extensivitatea creşterii era dominată în întreaga economie cu accentul majoritar în industrie. Unei creşteri a produsului social de 19 ori în 1989 faţă de 1950 îi corespund pe o mărire a volumului investiţiilor de 37 de ori şi a fondurilor fixe de 16 ori. La o sporire a venitului naţional de 16 ori în 1989 faţă de 1950, venitul naţional în industria crescut de 39 de ori. Creşterea mai rapidă a produsului social faţă de venitul naţional a însemnat că, obţinerea fiecărei unităţi de venit naţional, s-a făcut cu cheltuieli materiale tot mai mari .

        La sfârşitul anului 1989 sistemul economiei de comandă româneşti se autoizolase prin decalajele importante pe care le înregistra faţă de economiile ţărilor din Europa şi din lumea dezvoltată economic în genere. Astfel, la un număr de opt indicatori relevanţi pentru nivelul creşterii şi al gradului de dezvoltare economică, România se situa, la finele deceniului trecut, pe ultimele şapte locuri în cadrul a 25 de state europene.

          Prăbuşirea catastrofală a sistemului economic şi social centralizat în România a fost şocul major care a determinat abandonarea sistemului falimentar al economiei de comandă, centralizate şi articularea graduală a mecanismelor de piaţă specifice economiei concurenţiale contemporane. Perioada 1990-2000 este marcată de tendinţa unui declin economic accentuat până în anul 1993, an în care apar primele semne relative ale relansării unui nivel minim al creşterii economice.

        Strategia naţională de dezvoltare economică a României reprezintă rezultatul unei confruntări libere, aprofundate şi constructive de opinii între participanţii la Comisia de fundamentare, având ca obiectiv crearea unei economii de piaţă funcţionale, compatibile cu principiile, normele, mecanismele, instituţiile şi politicile Uniunii Europene.

        În acest sens se răspunde dublului imperativ al încheierii tranziţiei la economia de piaţă în România şi al pregătirii aderării sale la Uniunea Europeană, pentru a folosi o şansă istorică oferită de decizia Consiliului Uniunii Europene de la Helsinki din decembrie 1999 de a deschide negocierile de aderare cu România.

        După 1990, Consiliul European a pus în discuţie posibilitatea extinderii Uniunii Europene prin cooptarea de noi membri dintre ţările Europei Centrale şi de Est.

        În acest scop, toate ţările candidate la aderare au încheiat Acorduri de asociere cu Uniunea Europeană, care prevăd instaurarea unei zone de comerţ liber şi modalităţile instituţionalizate de dialog între guvernele acestor ţări comunitare, precum şi domeniile care fac obiectul noilor relaţii între cele două părţi.

        Iniţiativa extinderii Uniunii Europene a fost materializată oficial la Consiliul European de la Copenhaga, din 1993.

Acordul European constituie baza legală a relaţiilor dintre România şi Uniunea Europeană. Documentul a fost semnat la 1 februarie 1993, a fost ratificat prin Legea nr. 20 din 1993 şi a fost publicat în „Monitorul Oficial” din 12 aprilie 1993. Acordul de asociere a intrat în vigoare la 1 februarie 1995, iar la 22 iunie 1995, România a depus cererea de aderare la Uniunea Europeană.

        În sfera turismului, în 2002, Ministerul Integrării Europene cu Ministerul Turismului au analizat posibilităţile de includere a unor zone din România în circuitul turistic naţional şi internaţional prin îmbunătăţirea calităţii serviciilor şi modernizarea bazelor existente. Potenţialul turistic poate fi dezvoltat excelent prin atragerea investitorilor români şi străini şi prin dezvoltarea unor parteneriate public – privat. Astfel va putea fi valorificat turismului rural, precum şi bogatul turism cultural, religios şi istoric.