Economia mediului natural este acel domeniu a ştiinţelor economice al cărei obiect îl constituie gestionarea naturii din punct de vedere al îmbinării armonioase a intereselor imediate cu cele de perspectivă ale societăţii omeneşti, în condiţiile maximizării eficienţei efortului realizat în procesul de gestionare.
Cu timpul, în economie, teoria echilibrului economic se transformă într-o teorie a echilibrului economic dinamic bazat pe echilibru ecologic, în care se includ şi problemele ecologiei umane.
Echilibrul economic dinamic presupune trecerea de la conceptul
de creştere economică (îmbunătăţire cantitativă) la cel de dezvoltare (îmbunătăţire calitativă), dar nu la o simplă dezvoltare, ci la una sustenabilă ecologic, care nu exclude capacitatea mediului de a pune la dispoziţie materii prime şi energie şi de a absorbi deşeurile şi reziduurile. În plus, o asemenea dezvoltare presupune şi considerarea ecologiei umane, deci, o dezvoltare sustenabilă social.
Aplicarea principiului ecologic întăreşte caracterul umanist al ştiinţei economice. Aceasta va impulsiona formarea unui nou concept al dezvoltării: dezvoltarea durabilă, sustenabilă ecologic şi social.
Astfel, putem avea:
- o dezvoltare umană care presupune investiţii în oameni, prin creşterea posibilităţilor de educare, realizarea unor sisteme mai bune de asigurare a sănătăţii, apariţia de noi locuri de muncă;
- o dezvoltare umană care priveşte atât dezvoltarea capacităţilor omeneşti, cât şi utilizarea lor productivă în condiţii ecologice;
- o dezvoltare umană presupune o dezvoltare de către oameni, de către popoare, ceea ce presupune abordări participative.”
Chiar dacă diversitatea formulărilor conceptuale de bază cu privire la acelaşi segment al realităţii este legată mai ales de etapa de început a unui nou domeniu al ştiinţei,în cazul de fată acest fenomen se amplifică mult ca urmare a importanţei spaţiului şi timpului.
A opera cu delimitări spaţiale sau temporale în cercetarea mediului reprezintă fie un demers didactic sau experimental, fie reflexul limitelor cunoaşterii umane. Argumentul cel mai evident în favoarea unei astfel de aprecieri este faptul că problemele mediului sunt tot mai frecvent
recunoscute ca probleme globale ale omenirii, definită în timp şi spaţiu.
Abordarea mediului din punct de vedere economic ocazionează precizarea sferei de cercetare prin formulări diverse :
- Economia mediului înconjurător ;
- Economia ambientală ;
- Economia mediului natural ;
- Economia protecţiei mediului natural .
În acest context, în Micul Dicţionar Enciclopedic, ediţia 1986, mediul este definit drept “complex teritorial în care se imbină elementele de relief, structură geologică şi resursele de subsol,apele şi condiţiile de climă, solul, vegetaţia şi fauna şi care constituie cadrul natural de desfăsurare a vieţii materiale a societăţii omeneşti “.
Prin urmare, deşi obiectul analizei este mediul, sunt utilizate concepte diferite : “mediu înconjurator” , “mediu ambiental” , “mediu natural” Atât “mediu înconjurător” cât şi mediu ambiental” cuprind nu numai avuţia naturală ci, cel puţin, şi aceea creată de om. În acelaşi timp, “mediul natural” reprezintă o formulare pleonastică, singura menită să asigure concordanţa cu
conţinutul cercetării fiind aceea de “mediu”.
De asemenea, se poate aprecia ca “Economia protecţiei mediului “ nu răspunde în totalitate preocupărilor reconcilierii dintre om şi natura, asa cum o poate face “Economia mediului“; în timp ce prima ia în calcul capacitatea de autoportantă a sistemului natural doar în forma implicită, oferind spaţiu de manifestare a “ ecolo - gismului abuziv”, a doua o poate face şi în forma explicită, promovând un demers ştiinţific echidistant fată de economist şi ecolog.
Mai mult, în primul caz, putem considera că se face referire doar la un element component al Economiei mediului, acela al evaluării impactului măsurilor tehnico – economice asupra mediului ca factor economic, comparativ cu efortul presupus de acestea.
