CAPITOLUL I - PREZENTAREA GENERALĂ A ACTIVITĂŢII JUDEŢULUI BUZĂU

        Judeţul Buzău este situat în zona de curbură a Carpaţilor, în partea de sud-est a României, având o suprafaţă de 6102,55 km² (2,6% din suprafaţa ţării). Se învecinează cu judeţele Braşov şi Covasna la nord-vest, Vrancea la nord-est, Brăila la est, Ialomiţa la sud şi Prahova la vest.

        Judeţul Buzău ocupă cea mai mare parte a bazinului hidrografic al râului cu acelaşi nume, cuprinzând armonios toate formele de relief: munţii Buzăului şi o mică parte a munţilor Vrancei, în partea de nord, câmpie la sud, între acestea situându-se zona colinară subcarpatică.

        Judeţul Buzău se remarcă prin importante resurse naturale: petrol, gaze naturale, cărbuni, chihlimbar, calcar, nisipuri cuarţoase şi diatomită, sare, gresie, pietrişuri şi nisipuri, importante izvoare minerale, soluri fertile, păduri, pajişti şi fond cinegetic, potenţial hidroenergetic şi eolian.

        Clima judeţului Buzău se încadrează în climatul temperat-continental, regimul eolian având două componente: vara, sub influenţa maselor de aer vestice, iar iarna, sub influenţa maselor de aer siberiene.

         Regimul precipitaţiilor anuale variază între 800 - 1200 mm, în zona de munte, între 600 – 800 mm, în zona dealurilor şi între 400 – 600, în zona de câmpie. Din punct de vedere al organizării administrative, judeţul Buzău are 85 localităţi, din care 2 municipii (Buzău şi Râmnicu Sărat), 2 oraşe (Nehoiu şi Pogoanele) şi 81 comune, cu 481 sate.

 

      Dintre resursele subsolului, petrolul constituie în prezent principala  bogăţie a judeţului. Zăcămintele de hidrocarburi sunt localizate în depozitele meoţiene, dar sunt extrase şi din cele sarmaţiene, terţiene şi chiar cretacice. Alături de petrol, în sud-estul judeţului sunt cantonate însemnate zăcăminte de gaze naturale, exploatate de aproximativ 40 ani.

        Cărbunele existent este de slabă putere calorică, în cantităţi mici, ceea ce îl face neexploatabil. Se întâlneşte pe o suprafaţa de circa 125 ha, în regiunea Ojasca, unde, a fost extras, mai mult pentru nevoile locale, până în anul 1959. Prezenţa în subcarpaţi (Istriţa, Măgura) a calcarelor  a permis de mult timp luarea  lor în exploatare. Există numeroase cariere, multe de interes local. Cele mai mari sunt la Ciuta şi Vipereşti. Calcarele sunt folosite atât pentru amenajarea căilor rutiere judeţene şi comunale, cât mai ales pentru obţinerea varului.

       In zona localităţii Pătârlagele se extrag nisipuri cuarţoase şi diatomită. De la Crivineni, unde există o carieră de extracţie a nisipului cuarţos, acesta este transportat la Pătârlagele, iar de aici spre Buzău, Scăieni, Azuga, unde este întrebuinţat la fabricarea sticlei. Diatomita se exploatează în cariera din dealul Burduşoaia, de pe stânga Buzăului, la confluenţa cu valea Sibiciului. Acest loc reprezintă sectorul accesibil exploatarii, unde diatomita aflorează pe o suprafaţă mare, în cadrul depozitelor oligocene. În judeţ există şi alte aflorimente cu diatomită, însă dimensiunile reduse ale stratelor şi calitatea slabă a acesteia, nu permit, pentru moment, exploatarea ei.  

      La nord-est de municipiul Buzău (Simileasca), la Berca (Sătuc) şi în sud-vestul municipiului Râmnicu Sărat se exploatează argila, de calitate superioară, larg folosită în industria materialelor de construcţie. La nivel local, în majoritatea satelor din subcarpaţi, orizonturile de argilă sunt utilizate pentru confecţionarea de cărămizi sau în construcţia de case.

In albia Buzăului, a Râmnicului şi a altor râuri se găsesc rezerve importante de pietrişuri şi nisipuri, în multe locuri existând balastiere de mare productivitate.

        Pentru construcţii de locuinţe, sau pentru amenajarea terasamentului căilor forestiere din zona montană sunt folosite plăcile de gresie de Tarcău sau de Kliwa. Prospecţiunile geologice şi lucrările de foraj efectuate pentru depistarea de noi rezerve de petrol au evidenţiat prezenţa zăcămintelor de sare, la diferite adâncimi, la Mânzăleşti, Bisoca, Bratileşti, Goideşti, care pot fi luate în exploatare în viitor.

       Alături de acestea, în subsolul judeţului sunt semnalate gipsuri şi chihlimbar. Chihlimbarul, datorită varietăţii de nuante şi dimensiunilor mari ale bucăţilor extrase, a fost căutat încă din secolul trecut, fără a constitui o operaţie permanentă. El a fost semnalat în perimetrul Mlăjet – Sibiciu – Colţi – Bozioru – Ploştina - Terca, în depozitele oligocene. Dimensiunile elementelor variază de la câteva grame până la câteva kilograme (pe Valea Boului, afluent al Sibiciului, a fost colectat un exemplar de 3,5 kg). Cele mai mari exemplare au fost găsite în albia Sibiciului, în apropiere de Colţi.

      În conformitate cu prevederile Legii nr. 5/2000, privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional- Sectiunea a III-a – zone protejate, în judeţul Buzău există 15 rezervaţii naturale, după cum urmează:

• Vulcanii Noroioşi Pâclele Mari, în comuna Scorţoasa, cu o suprafaţă  de 15,2 ha;

• Vulcanii Noroioşi Pâclele Mici, în comuna Berca, cu o suprafaţă  de 10,2 ha;

• Sarea lui Buzău, în comuna Vipereşti, cu o suprafaţă  de 0,8 ha;

• Blocurile de calcar de la Bădila, în comuna Vipereşti, cu o suprafaţă  de 1,0 ha; 

• Pădurea Crivineni, în comuna Pătârlagele, cu o suprafaţă  de 14,1 ha;

• Pădurea Brădeanu, în comuna Brădeanu, cu o suprafaţă  de 5,8 ha;

• Platoul Meledic, în comuna Mânzaleşti, cu o suprafaţă  de 67,5 ha;

• Pădurea “ Lacurile Bisoca”, în comuna Bisoca, cu o suprafaţă  de 10,0 ha;

• Dealul cu Lilieci Cernăteşti, în comuna Cernăteşti, cu o suprafaţă  de 3,0 ha;

• Pădurea cu tisă, în comuna Chiojdu, cu o suprafaţă  de 150,0 ha;

• Balta Albă, în comuna Balta Albă, cu o suprafaţă  de 600,0 ha;

• Balta Amara, în comuna Balta Albă, cu o suprafaţă  de 900,0 ha;

• Focul Viu – Lopătari, în comuna Lopătari, cu o suprafaţă  de 0,03 ha;

• Piatra Albă “ La Grunj”, în comuna Mânzaleşti, cu o suprafaţă  de 0,025 ha;

• Chihlimbarul de Buzău, în comuna Colţi, cu o suprafaţă  de 2,52 ha.

        Apele freatice. Varietatea litologică, tectonică şi structurală, specifică celor trei mari unităţi de relief, influenţează în mod direct distribuţia şi caracterul apelor subterane.

        Zona montană corespunde flişului paleogen compus din facies grezos sau pelitic bituminos, cu fisuraţii fine, ce permit circulaţia şi acumularea apelor subterane. Cele mai bogate rezerve de ape subterane se întâlnesc, însă, în depozitele deluvio-coluviale, cantonate sub formă de lentile. Prezenţa lor este pusă în evidentă prin izvoare numeroase, cu debite suficient de mari. Sunt cunoscute şi câteva structuri hidrogeologice cu ape minerale, care au conţinut ridicat în hidrogen sulfurat, cum sunt cele de la Siriu, Lopătari, Nehoiu şi Fişici.

        Zona dealurilor subcarpatice se caracterizează hidrogeologic prin existenţa a două sectoare. Cel situat la vest de valea Slănicului are o litologie şi o tectonică variată (gresii şi marne nisipo-argiloase), ce permit circulaţia şi acumularea apelor subterane la mari adâncimi. În depozitele cuaternare, mai principale sunt stratele acvifere de la 3, 4, 5 şi 7 m. Prezenţa masivelor de sare, a argilelor sărate şi a gipsurilor influenţează chimismul apelor subterane, dându-le un grad ridicat de mineralizare. Astfel se explică prezenţa numeroaselor izvoare cloro-sodice, dintre care mai cunoscute sunt cele din dealurile Meledic, Găvanele şi din văile Murătoarea, Scoroseşti etc. Sectorul de la est de valea Slănicului se caracterizează prin predominarea gresiilor, nisipurilor şi pietrişurilor, cu strate acvifere dispuse diferenţiat. Pe interfluvii, apele subterane se găsesc la mare adâncime, pe când în cadrul văilor, cele mai bogate rezerve acvifere sunt cantonate în depozitele proluviale şi de terasă. Ca o particularitate hidrologică apare concordanţa ce există între direcţia de curgere a apelor subterane şi înclinarea generală a reliefului (mai pregnantă în cazul piemontului Râmnicului, unde orizonturile acvifere se găsesc la 20-30 m adâncime). Mineralizarea apelor freatice din acest sector este destul de ridicată, înregistrându-se chiar o “onalitate hidrochimică”. 

     O menţiune aparte trebuie acordată conului de dejecţie al Buzăului. Grosimea mare a depozitelor aluviale ce se suprapun pietrişurilor de Cândeşti şi prezenţa numeroaselor lentile argiloase permit formarea mai multor strate acvifere cu debite bogate.

     În zona de câmpie, formaţiunile cuaternare permeabile favorizează înmagazinarea unor importante cantităţi de apa. Alimentarea stratelor acvifere de adancime se face din marginea externă a subcarpaţilor, unde apele sunt cantonate la 50-200 m. La contactul cu dealurile, unde predomină pietrişurile, se formează 1-2 strate acvifere, cu grosimi mari şi debite bogate (5 - 10   l/s), în timp ce spre exterior, unde depozitele devin mai fine, se găsesc strate acvifere mai subţiri şi cu debite mai mici (sub 1 l/s). Din punct de vedere al mineralizării, apele din câmpie se încadrează în tipul hidrochimic bicarbonatat, cu o mineralizaţie totală de 0,650 g/Kg.

        Ape minerale sulfuroase, feruginoase, clorosodice, uneori bogate în iod, se află la Siriu, Nehoiu, Monteoru, Fişici, Balta Albă, Străjeni, Nifon, Lopătari. Izvoarele de la Siriu-Băi, cu o temperatura medie de 30º C şi un debit de aproape 4000 l/h oferă posibilităţi de tratament în boli reumatismale. Nămolul de la Balta Albă, cu un procent redus de substanţe organice, cu o concentraţie în saruri de 12471,9 mg/kg (în care predomină ionii de clor, sodiu, magneziu), deşi cunoscut de foarte mult timp pentru valoarea sa terapeutică, este în mai mică măsură folosit. Terapia într-un cadru neorganizat, se practică sub forma de ungeri cu namol, expunere la soare şi băi în lac.

        Apele curgătoare. Principala artera hidrografică ce străbate judeţul şi care dirijează aproape întregul regim hidrologic este Buzăul. Extremitatea estică a judeţului este brăzdată de bazinul Râmnicului care, prin suprafaţa lui redusă, nu prezintă mare importanţă sub aspect hidrologic.  Buzăul îşi adună apele de pe culmea estică a Munţilor Ciucaş şi primeşte ca afluenţi, la Vama Buzăului (bazinul superior al văii Buzăului se desfăşoară pe suprafaţa a trei judeţe: Braşov, Covasna şi Buzău), pe Buzoel şi Dalghiu. De aici curge prin Depresiunea Întorsura Buzăului, unde are un curs leneş şi sinuos, executând şi un cot de peste 90º. Intră apoi în judeţul Buzău, unde străbate cele trei mari unităţi de relief: munte, deal şi câmpie. Particularităţile fizico-geografice ale acestora se înscriu şi în aspectele morfohidrologice ale râului. Sectorul    montan    al   văii   Buzăului   prezintă   o  asimetrie  pronunţată   (afluenţii de pe partea stângă – Zăbrătău, Harţagu, Caşoca şi Bâsca Roziliei – extind bazinul său mult catre est). Pe partea dreaptă, Buzăul primeşte ca afluenţi principali: Valea Neagră, Siriu, Nehoiu, care nu au mare influenţa asupra regimului sau hidrologic. 

        Legat de prezenţa bazinetelor, în sectorul montan întâlnim două tendinţe generale de evoluţie hidrodinamică. În cadrul bazinetelor Sasu, Broasca, Nehoiu-Nehoiaş, Păltineni, Mlăjet etc., prezenţa unei pante mai mici şi a unei secţiuni mai largi contribuie la scăderea vitezei şi la o împrăştiere a apei în cadrul luncii şi albiei minore. Ca urmare, energia şi competenţa râului scad, iar debitul solid transportat include cu preponderenţă elemente cu diametrul redus. Din contră, în sectoarele înguste ale văii, viteza şi puterea hidraulică a râului cresc, ca rezultat al măririi pantei în profil longitudinal şi al îngustarii profilului ei transversal. Dinamica râului este deosebit de mare, mai ales la viituri.