Trecerea în perspectivă la economia de piaţă reală reprezintă pentru România calea fără alternativă a relansării activităţii economice eficiente şi competitive pe plan internaţional şi a îmbunătăţirii standardului de viaţă al populaţiei. Din lipsa mecanismelor şi pârghiilor specifice economiei de piaţă concurenţiale, în socialism, agenţii economici au fost lipsiţi de libertatea de acţiune şi de rentabilizarea activităţii economice.

        Încă din decembrie 1989, problema de bază a ţării noastră a fost alegerea tipului de economie de piaţă asimilabil specificului României. În acest sens, opţiunea pentru tipul european de economie de piaţă îşi are rădăcinile şi raţiunile fireşti în relaţiile economice tradiţionale cu ţările europene şi în elementele economice comune cu acestea, adăugându-se interesul pentru politicile economice de protecţie socială, proprii ţărilor din nordul Europei ca şi dorinţa României de a exista şi de a se manifesta ca subiect al relaţiilor economice internaţionale într-o Europă unită şi prosperă.

        Pe întregul interval temporal 1950-1989, creşterea economică a fost de tip extensiv, dominaţia factorilor cantitativi ai creşterii, manifestându-se covârşitor îndeosebi după 1970. Între anii 1970 şi 1980 extensivitatea creşterii era dominată în întreaga economie cu accentul majoritar în industrie. Unei creşteri a produsului social de 19 ori în 1989 faţă de 1950 îi corespund pe o mărire a volumului investiţiilor de 37 de ori şi a fondurilor fixe de 16 ori. La o sporire a venitului naţional de 16 ori în 1989 faţă de 1950, venitul naţional în industria crescut de 39 de ori. Creşterea mai rapidă a produsului social faţă de venitul naţional a însemnat că, obţinerea fiecărei unităţi de venit naţional, s-a făcut cu cheltuieli materiale tot mai mari .

      La sfârşitul anului 1989 sistemul economiei de comandă româneşti se autoizolase prin decalajele importante pe care le înregistra faţă de economiile ţărilor din Europa şi din lumea dezvoltată economic în genere. Astfel, la un număr de opt indicatori relevanţi pentru nivelul creşterii şi al gradului de dezvoltare economică, România se situa, la finele deceniului trecut, pe ultimele şapte locuri în cadrul a 25 de state europene.

       Prăbuşirea catastrofală a sistemului economic şi social centralizat în România a fost şocul major care a determinat abandonarea sistemului falimentar al economiei de comandă, centralizate şi articularea graduală a mecanismelor de piaţă specifice economiei concurenţiale contemporane. Perioada 1990-2000 este marcată de tendinţa unui declin economic accentuat până în anul 1993, an în care apar primele semne relative ale relansării unui nivel minim al creşterii economice.

        Strategia naţională de dezvoltare economică a României reprezintă rezultatul unei confruntări libere, aprofundate şi constructive de opinii între participanţii la Comisia de fundamentare, având ca obiectiv crearea unei economii de piaţă funcţionale, compatibile cu principiile, normele, mecanismele, instituţiile şi politicile Uniunii Europene.

        În acest sens se răspunde dublului imperativ al încheierii tranziţiei la economia de piaţă în România şi al pregătirii aderării sale la Uniunea Europeană, pentru a folosi o şansă istorică oferită de decizia Consiliului Uniunii Europene de la Helsinki din decembrie 1999 de a deschide negocierile de aderare cu România.

        După 1990, Consiliul European a pus în discuţie posibilitatea extinderii Uniunii Europene prin cooptarea de noi membri dintre ţările Europei Centrale şi de Est.

        În acest scop, toate ţările candidate la aderare au încheiat Acorduri de asociere cu Uniunea Europeană, care prevăd instaurarea unei zone de comerţ liber şi modalităţile instituţionalizate de dialog între guvernele acestor ţări comunitare, precum şi domeniile care fac obiectul noilor relaţii între cele două părţi.

         Iniţiativa extinderii Uniunii Europene a fost materializată oficial la Consiliul European de la Copenhaga, din 1993.

        Acordul European constituie baza legală a relaţiilor dintre România şi Uniunea Europeană. Documentul a fost semnat la 1 februarie 1993, a fost ratificat prin Legea nr. 20 din 1993 şi a fost publicat în „Monitorul Oficial” din 12 aprilie 1993. Acordul de asociere a intrat în vigoare la 1 februarie 1995, iar la 22 iunie 1995, România a depus cererea de aderare la Uniunea Europeană.

        În sfera turismului, în 2002, Ministerul Integrării Europene cu Ministerul Turismului au analizat posibilităţile de includere a unor zone din România în circuitul turistic naţional şi internaţional prin îmbunătăţirea calităţii serviciilor şi modernizarea bazelor existente. Potenţialul turistic poate fi dezvoltat excelent prin atragerea investitorilor români şi străini şi prin dezvoltarea unor parteneriate public – privat. Astfel va putea fi valorificat turismului rural, precum şi bogatul turism cultural, religios şi istoric.

        Este un fapt unanim recunoscut că asistăm, pe plan mondial, la trecerea la un nou tip de economie, chiar la un nou tip de societate denumită de unui din părinţii ei, sociologul de la Harvard – Daniel Bell - „societatea postindustrială”. Această nouă societate se va baza, după opinia majorităţii cercetătorilor, pe servicii, fiind caracterizată prin preponderenţa sectorului terţiar asupra celorlalte sectoare ale economiei.

        Un rol important în acest sens îl joacă şi procesul de liberalizare a întregii economii şi în mod particular al sectorului terţiar. Tendinţele de liberalizare, de diminuare a intervenţiei statului în sectorul serviciilor se referă, pe de o parte, la transferul spre sectorul privat a unei importante părţi din sectorul public, iar pe de altă parte, la dereglementarea acestui sector. În această privinţă, trebuie menţionat că o bună perioadă de timp, până în anii 1970, chiar în ţările dezvoltare cu economie de piaţă, sectorul serviciilor a fost unui din domeniile cel mai mult atinse de intervenţia statului.

       Pentru ţările occidentale, privatizarea înseamnă „un management mai dinamic”, în timp ce pentru ţările care trec la economia de piaţă, problema principală care apare în legătură cu privatizarea este cine cumpără .

        Privatizarea trebuie să aibă ca rezultat concurenţa care determină calitatea şi tarifele plătibile. În acest sens, locaţia de gestiune, ca metodă de privatizare nu a fost de succes în turism. Aceasta trebuia folosită numai la început când nu existau capitaluri.

        

– tranzacţia la preţul pieţei

– importanţa investiţiilor ulterioare mai mare decât preţul propriu-zis

– păstrarea în circuitul turistic

      Strategia de privatizare a turismului elaborată de către ministerul de resort a prevăzut că societăţile de turism care deţineau cabane de creastă, să ofere aceste active spre vânzare locatarilor, prin negociere directă sau pe baza contractelor de leasing imobiliar. Contractul de vânzare – cumpărare a conţinut obligatoriu o clauză prin care, la dobândirea proprietăţilor, societatea comercială cumpărătoare oferă o „acţiune de aur” Consiliului Judeţean sau Consiliului Local, după caz. Această măsură a asigurat păstrarea cabanelor de creastă care sunt obiective strategice în circuitul turistic. În cazul în care terenul aferent cabanei de creastă nu a fost cuprins în capitalul social, acest teren este concesionat cumpărătorului pe o perioadă de 49 de ani.

  

1. vânzarea de active – modalitate care presupune ca investitorul să conducă hotelul cumpărat în calitate de proprietar, 14% din numărul total de active vândute în România provenind din turism

2. vânzarea de acţiuni – prin metoda MEBO sau combinaţii ale metodei MEBA cu ofertă publică a fost eficientă în privatizarea societăţilor mici din turism care sunt lipsite de o bază hotelieră proprie

3. crearea de societăţi mixte – îndeosebi în cadrul turismului de lux, de afaceri, în special în Bucureşti, toate hotelurile din centrul Bucureştiului fiind cuprinse în societăţi mixte cu participarea capitalului privat străin sau românesc

4. locaţia de gestiune nu este o formă de privatizare a capitalului, ci o formă de privatizare a administrării

A. Transformări şi contradicţii în turismul intern românesc

        Specificul turismului, ca domeniu în care odihna şi recrearea, drumeţia şi sportul, agrementul şi noutăţile creează bună dispoziţie, ne-ar îndreptăţi să fim optimişti, să alegem aspectele cele mai promiţătoare cu perspective de dezvoltare.

      Dar, „ceea ce caracterizează turismul din ţara noastră după anul 1989, se referă la lipsa de claritate cu privire la modalităţile adecvate de valorificare a potenţialului turistic, în noile condiţii ale tranziţiei de la statul de dictatură şi economie planificată, excesiv centralizată, la statul de drept, cu caracter democratic şi economie de piaţă. Această caracteristică se referă deopotrivă la guvernele care s-au succedat la conducerea dezvoltării societăţii noastre, cât şi le cei cărora le-a revenit conducerea Ministerului Turismului. Drept urmare, în timp ce fostele ţări socialiste din vecinătatea noastră, care nu dispun de potenţialul turistic al României, au reuşit să obţină rezultate deosebite în acest domeniu, care le plasează pe poziţii avansate în turismul internaţional, România a coborât în această ierarhie până la punctul în care, dintr-un factor de echilibru, turismul nostru a devenit un element de dezechilibru la scara economiei naţionale.” .

A. Numărul turiştilor

       Numărul total al turiştilor creşte între 1975 şi 1988 cu circa 2,5 milioane şi scade între 1988 şi 2000 cu circa 6,5 milioane, reprezentând aproximativ 67% faţă de 1975; numărul turiştilor români creşte de asemenea, între 1975 şi 1988 cu circa 2,7 milioane, dar scade între 1988 şi 2000 cu circa 6 milioane, reprezentând aproximativ 75% faţă de 1975; numărul turiştilor străini creşte între 1975 şi 1979 cu circa 300.000, dar scade între 1979 şi 2000 cu circa 2 milioane, reprezentând aproximativ 36% din numărul turiştilor din 1975. De menţionat este faptul că, diminuările cele mai importante încep după 1990, când, de fapt, ne aşteptăm ca turismul să devină „o soluţie” de redresare economică.

        România a resimţit mai puţin impactul evenimentelor din 11 septembrie 2001, datorită unei circulaţii turistice relativ modeste către ţara noastră. Totuşi, majoritatea hotelurilor din Bucureşti au constatat scăderea numărului sosirilor turiştilor străini în septembrie şi octombrie 2001. Absenţa unor mari evenimente internaţionale în România în această perioadă nu permite realizarea unei analize de impact asupra pieţei de evenimente naţionale.

B. Numărul înnoptărilor (zile-turist)

        În cazul înnoptărilor, raportat la anul 1975, anul 1989 reprezintă o creştere cu circa 13 milioane, iar anul 2000 o diminuare de 31 milioane, reprezentând circa 60% din realizările anului 1975, pe total; numărul înnoptărilor realizate în bazele de cazare de către turiştii români creşte de la 28,1 milioane în 1975 la circa 46 milioane în 1989 şi scade până în 2000 la circa 17 milioane, reprezentând aproximativ 63% din realizările anului 1975; în cazul turiştilor străini, numărul înnoptărilor creşte între 1975 şi 1989 cu circa 837.000, dar scade între 1989 şi 2000 cu aproximativ 8 milioane, mai ales cu începere din 1990.

C. Sejurul mediu, pe total turişti

        Atinge un maximum de 4,1 zile în 1979 şi un minimum de 3,27 zile în 1993, iar în 2000 de 3,31 zile/turist. În cazul turiştilor străini, durata maximă, de 4,58 zile, realizate în 1975, nu mai este atinsă niciodată. Cea mai mare durată, realizată în intervalul 1975-2000, este în anul 1980 de 4,31 zile, se reduce până la 2,35 zile/turist în 1991, iar în 2000 nu depăşeşte 3 zile /turist.

D. Indicele de utilizare a capacitaţii de cazare în funcţiune 

        Scade de la 77,6% în 1989, la 35,2% în 2000

       Numărul locurilor de cazare creşte între 1981 şi 1990 cu circa 16.600, iar între 1990 şi 1998 - scade cu circa 66.500, în ultimul an - reprezentând 85,7% din numărul de locuri înregistrate în 1981 (mai ales în cazul vilelor, popasurilor, cabanelor, hanurilor şi al cazării la cetăţeni). În cazul hotelurilor, numărul de locuri creşte între 1981 şi 1989 cu circa 30.000 locuri, după care scade cu circa 4000 locuri până în 1995 (mai ales în Bucureşti).

        Pe total, numărul turiştilor cuprinşi în acţiunile de turism intern creşte între 1975 şi 1980 cu aproximativ 1.217,1 mii.

În 1993, numărul participanţilor la turismul intern scade, faţă de 1980 cu circa 3.087 mii şi creşte apoi uşor până în 2000, faţă de 1993 cu circa 400 mii, dar acest număr, din 1993 reprezintă abia 54,6% faţă de 1975 şi 39,8% faţă de 1980. 

      În anul 2002, programele sociale lansate de Ministerul Turismului s-au bucurat, în general, de succes – excepţie făcând programul „Turism pentru sănătate”, eşuat din cauza concurenţei cu biletele subvenţionate de Ministerul Sănătăţii. Programele de dezvoltare ale turismului întâmpină încă greutăţi: Dracula Park este încă în faza de proiect şi staţiunea Europa nu-şi are încă stabilit locul neştiindu-se costul final al proiectului. Programele „Litoral pentru toţi”, „Copiii soarelui” şi „1 mai la mare” au avut mai mult succes, datorită tarifelor joase pe care le-au promovat.

        În structură, ponderea turiştilor antrenaţi în excursii este de 73,3% în 1975, 66,7% în 1980 şi 46,4% în 2002. Numărul turiştilor scade în cazul celor antrenaţi în excursii între 1980 şi 2002 cu circa 72,4%, iar a celor a căror principală motivaţie este odihna şi tratamentul balneo-medical, cu circa 36%, în aceeaşi perioadă.

       Numărul zilelor - turist creşte în cazul excursiilor cu 22,6% până în 1980 şi scade, apoi cu circa 85%, iar în cazul sejururilor de odihnă şi tratament creşte cu circa 81,1% până în 1980 şi scade, apoi cu circa 72,5% în 2002 comparativ cu 1980. 

        Durata medie a sejurului creşte, în general, în cazul odihnei şi tratamentului, mai ales începând cu 1993. Aparent paradoxal, acest aspect se explică prin aceea că cea mai mare parte a sejurului este petrecută de către vârsta a treia în staţiunile balneare (cu o durată minimă de 18 zile), pe baza unor facilităţi acordate de către Ministerul Sănătăţii şi Prevederilor Sociale.