Acest capitol este destinat argumentării importanţei analizei diagnostic în activitatea de turism, esenţa şi metodologia analizei diagnostic şi delimitarea obiectivelor acesteia.

Conducerea activităţii de turism solicită factorilor de răspundere un orizont larg, eforturi intense pentru cunoaşterea în profunzime, prin analiză ştiinţifică, a mediului de valorificare a patrimoniului turistic al ţării, a modului de folosire a resurselor alocate.

         Întreprinderea de turism, ca sistem, este un organism social economic complex, compus din subsisteme între care există multiple legături dinamice. Activitatea sistemului şi a subsistemelor sale este influenţată de o mulţime de factori, a căror acţiune trebuie cunoscută pentru a asigura o funcţionare stabilă şi optimă într-un mediu dinamic. În procesul de asigurare a funcţionării normale a întreprinderii ca sistem, un rol deosebit de important revine analizei economice, de diagnoză şi reglare a activităţii şi acţiunii factorilor determinaţi.

          Diagnoza presupune cercetarea funcţionării sistemului sub raport structural şi funcţional cauzal şi se întemeiază pe baza informaţiilor de stare ale acestora. În întreprinderea turistică, între obiectivele prestabilite şi cele efectiv realizate pot apărea neconcordanţe ce conduc la dereglarea funcţionării sistemului. Pe baza analizei se stabilesc abaterile faţă de termenul de referinţă, se determină eventualele puncte de dezechilibru, se stabilesc factorii şi cauzele dereglării sistemului.

Esenţa metodei în identificarea şi evaluarea relaţiei cauză-efect. În fapt, calitatea diagnosticului depinde tocmai de măsura în care s-au identificat cauzele generatoare de disfuncţionalităţi şi aspecte pozitive şi, ulterior, de corelarea recomandărilor cu cauzele respective.

        ” Prin urmare, scopul analizei diagnostic este ca, în urma reglării sistemului, să se ajungă la o comandă optimă, astfel încât să se asigure maximizarea funcţiei obiectiv”.¹

            Specific analizei diagnostic este şi caracterul său participativ. Complexitatea  activităţii societăţilor comerciale impune, pentru a reuşi un diagnostic corect şi cuprinzător, implicarea mai multor salariaţi de specialităţi diferite, corespunzător naturii problemelor investigate, dintre care nu trebuie sa lipsească managerii şi executanţii nemijlocit implicaţi în desfăşurarea respectivelor activităţi. Realizarea de diagnostice de către echipe corect dimensionate şi judicios structurate constitue premisa indispensabilă pentru a reuni toate informaţiile semnificative şi apoi pentru a le interpreta complex, multidisciplinar, corespunzător multidimensionaliţăţii lor.

            A treia caracteristică a analizei diagnostic constă în finalizarea sa în recomandări. Cu alte cuvinte, diagnosticarea în management, similar situaţiei din medicină, precede tratamentul, adică adoptarea deciziilor cu caracter corectiv privind disfuncţionalităţile şi, respectiv, de dezvoltare, referitoare la aspectele pozitive. Recomandările sunt transmise factorilor de management prestabiliţi, în vederea valorificării lor ulterioare pe plan decizional şi operaţional.

Din punct de vedere etimologic, diagnosticul înseamnă capacitatea de discernământ şi este organic implicat în teoria şi practica medicală, iar prin analogie, în activitatea întreprinderii ca organism social.

Cuvântul diagnostic îşi are originea în cuvântul grecesc”diagnostikos” care înseamnă apt de a discerne, de a delimita cu obiectivitate un subiect oarecare după manifestările acestuia. Într-o accepţiune sintetică, analiza diagnostic presupune reperarea simptomelor şi a disfuncţionalităţilor unei întreprinderi, cercetarea şi analiza faptelor şi responsabilităţilor, identificarea cauzelor care le-au generat, elaborarea unor programe de acţiune, prin a căror aplicare să se asigure redresarea sau ameliorarea performanţelor.

         Efectuarea unui diagnostic a  unei firme poate fi motivată nu numai de situaţia în care aceasta are dificultăţi, ci şi atunci când ”întreprinderea are o bună stare de sănătate, dar se doreşte îmbunătăţirea ei”.²

        Specialişti în domeniu precum: Fayol H., Oscar J., Norbert Wiener, G. Pleşoianu au definit analiza diagnostic ca fiind o etapă, un proces, o metodă sau un rezultat. Prin analogie cu medicina, diagnosticul presupune atât un studiu al stării pacientului (simptomologia), determinarea cauzelor (etimologia), cât şi prescrierea măsurilor de remediere corespunzătoare(terapeutica).

         În accepţiunea specialistului Jean Pierre Thibout, analiza diagnostic urmăreşte să găsescă răspuns unor probleme, cum ar fi:

        Analiza diagnostic nu se limitează la radiografierea şi aprecierea stării diferitelor fenomene, ci constitue şi partea organică a gestiunii previzionale, respectiv a managementului strategic.

        În opinia lui Peter Druker, recunoscut specialist în management, un conducător eficient consacră 50% din timpul său diagnosticării activităţii.

        Subordonat în principal managementului intern, spaţiul în care se realizează diagnoza poate fi reprezentat schematic.(Anexa 2). 

        Pentru aprecierea performanţelor, rezultatele reale se raportează la valori de funcţionare normale ale sistemului (previzionate, programate), precum şi la valori ale concurenţei sau nivelului mediu al sectorului de activitate.

         Diagnosticul, mai ales cel intern, realizat ca sistem permanent de supraveghere şi control al întreprinderii este sensibil substanţial prin explicarea cauzală a simptomelor negative, a abaterilor de la regimul normal de funcţionare.

          În diagnosticare este esenţial să se înţeleagă obligativitatea implicării macanismului cauză-efect. După cum afirma un specialist în management, ”dereglările în funcţiunea întreprinderii apar ca urmare, fie a deficieţelor în elaborarea programului, fie a deficienţelor apărute în executarea obiectivelor, în sistemul motivaţiilor şi schimbării condiţiilor după începerea execuţiei”.³

           Indiferent de sfera de cuprindere a activităţii, modelul operaţional al diagnosticului economic se poate afişa ca in Anexa 3.

        Obiectivele analizei diagnostic sunt: realizarea unui sistem de organizare şi conducere corespunzătoare etapei în care se află, care să dea o structură echilibrată unităţii turistice şi să asigure îndeplinirea corespunzătoare a funcţiilor sale;

• prevenirea fenomenelor producătoare de dezechilibre structurale sau dezechilibre funcţionale ca urmare a influenţei factorilor interni şi externi, a căror integrare în sisteme trebuie făcută fără deranjamente;

• găsirea căilor şi mijloacelor de remediere a eventualelor dezechilibre şi tulburări puse în evidenţă în cadrul sistemului de organizare şi conducere existent;

• precizarea direcţiilor de dezvoltare a rezultatelor favorabile din sistem şi a performanţelor ce se vor obţine cu o utilizare eficientă a resurselor disponibile.

        Succesul analizei diagnostic depinde de respectarea următoarelor cerinţe:

• analiza diagnostic presupune observarea, identificarea, analiza   problemelor şi elaborarea recomandărilor şi soluţiilor optime;

• în cadrul analizei diagnostic nu se prescriu soluţii ”prefabricate”;

• analiza diagnostic se desfăşoară într-o perioadă limită de timp 

( maxim 2-3 săptămâni);

• analiza diagnostic trebuie efectuată de specialişti în organizare şi conducere care să nu fie în cadrul întreprinderii analizate pentru a putea îndeplinii criteriul obiectivităţii;

• soluşiile şi recomandările în analiza diagnostic depind în cea mai mare măsură de modul în care ”pacientul” a fost convins de necesitatea luării unor măsuri coercitive.

Diagnoza activităţii întreprinderii, ca arie şi profunzime, este organic condiţionată de sistemul de indicatori, de capacitatea informaţională a fiecăruia şi de corelaţia dintre echilibru şi eficienţă a performanţelor economico-financiare.

        Sistemul indicatorilor operaţionali utilizaţi în analiza diagnostic se poate evidenţia prin următoarea grupare de indicatori:

A. Indicatori ai potenţialului tehnico-economic:

 B. Indicatori ai potenţialului financiar:

C. Indicatori ai rezultatelor economico-financiare:

D. Indicatori ai eficienţei utilizării potenţialului tehnic, economic şi financiar: