Este astăzi o realitate unanim recunoscută că întreprinderile mici şi mijlocii (IMM) au o contribuţie vitală la creşterea economică a unei ţări.

IMM-urilor li s-a atribuit un rol periferic până în anii 70, fiind larg răspândită ideea că întreprinderile mari sunt cele care asigură dezvoltarea economică. Afacerile, cercetarea şi educaţia, legate de IMM-uri, erau privite şi considerate colaterale. 

Relevarea efectelor economice şi sociale benefice ale IMM-urilor au transformat însă radical opiniile şi percepţiile faţă de acestea, ajungându-se în prezent la considerarea sectorului IMM-urilor ca un domeniu de interes strategic pentru economie.

Sectorul IMM-urilor are o identitate bine definită în configuraţia oricărei economii moderne, contribuind la reînnoirea structurii şi la creşterea competitivităţii acesteia. Mai mult decât atât, organizarea şi funcţionarea unui sector al IMM-urilor bine articulat şi dinamic, condiţionează într-o măsură din ce în ce mai mare sănătatea şi vigoarea oricărei economii.

Considerat ''motorul economiei'', ''coloana sa vertebrală“, ''uriaşul ascuns al economiei'', sectorul IMM-urilor se constituie într-un veritabil vector de creştere economică.

Dinamica spectaculoasă a IMM-urilor din ultimele două decenii a determinat mutaţii structurale în ţesutul economic al majorităţii ţărilor lumii, contribuind puternic la înnoirea vizibilă a unei părţi importante a acestuia, la dinamizarea proceselor economice.

Complexitatea crecândă a producţiei, integrarea noilor tehnologii, demasificarea treptată a consumului, pe fondul tranziţiei de la societatea industrială la cea informaţională, impun trecerea la nivele superioare de diversitate, mobilitate şi viteză. În acest context îşi găsesc locul şi IMM-urile, capabile să răspundă, probabil, cel mai bine acestor cerinţe în viitor.

Sectorul IMM-urilor se impune atenţiei nu numai prin numărul mare al întreprinderilor pe care le conţine, ci şi prin ponderea în continuă creştere deţinută în ansamblul indicatorilor sintetici ai oricărei economii naţionale.

Observaţiile şi analizele efectuate asupra evoluţiei diverselor economii naţionale au pus în evidenţă faptul că dezvoltarea sectorului IMM-urilor are la  bază şi solide considerente economice şi sociale   Printre cele mai importante se numără următoarele:

*   IMM-urile au rolul de a contribui la îmbunătăţirea mediului concurenţial; prin dimensiunile lor reduse şi prin numărul mare,  acestea accentuează caracterul de atomicitate al pieţei, diminuând astfel puterea întreprinderilor mari de a o influenţa; prin urmare, capacitatea IMM-urilor de a stimula concurenţa slăbeşte în general poziţiile de monopol ale marilor întreprinderi, reducând posibilităţile acestora de a creşte preţurile şi de a fi ineficiente în ceea ce priveşte combinarea factorilor de producţie; 

*   intensificarea caracterului concurenţial este amplificat de o puternică individualizare a produselor şi serviciilor oferite de IMM-uri şi de eficienţa activităţii desfăşurate;

*   IMM-urile se dovedesc a fi cel mai important generator de noi locuri de muncă, demonstrând că sectorul pe care îl formează, creează un număr semnificativ mai mare de noi locuri de muncă decât cele mari, cu un cost de capital mai scăzut, acţionând ca un amortizor al fluctuaţiilor de pe piaţa muncii şi constituind cea mai importantă alternativă pentru combaterea şomajului;

* contactul nemijlocit cu piaţa, permite o receptivitate sporită a IMM-urilor la nevoile acesteia, o mai bună adaptare a ofertei lor la cerinţele clienţilor; de altfel, prin flexibilitatea lor specifică, capacitatea de inovare, viteza mare de reacţie, întreprinderile mici şi mijlocii tind să devină singurele întreprinderi compatibile cu un mediu tot mai dinamic şi complex;

* prin activitatea lor, IMM-urile creează oportunităţi de dezvoltare şi adaptare a tehnologiilor corespunzătoare;

* nişele de piaţă care nu sunt profitabile pentru întreprinderile de mari dimensiuni, devin oportunităţi intens şi eficient valorificate de IMM-uri; ele asigură adesea o mai eficientă combinare a unor categorii de factori de producţie, în comparaţie cu firmele mari şi valorificarea unora (produse secundare, resurse locale, etc.) care altfel ar rămâne nefolosite;

* prin valorificarea resurselor locale (financiare, materiale, de forţă de muncă si nu în ultimul rând informaţionale), IMM-urile sunt puternic ancorate în economiile locale; prin abilitatea lor de a răspunde cerinţelor locale, prin informaţiile detaliate privind pieţele locale, acestea acţionează mai eficient decât firmele mari din interiorul sau din afara localităţii;

* IMM-urile constituie o componentă importantă a infrastructurii de care depinde economia, activând ca furnizori specializaţi de piese, subansamble şi servicii pentru întreprinderile mari, în general prin intermediul activităţii de subcontractare; aceste produse şi servicii externalizate de întreprinderile mari sunt oferite de cele mici la preţuri inferioare; în consecinţă, se poate afirma că profitabilitatea firmelor mari se datorează şi prezenţei IMM-urilor, relaţiilor cu acestea;

* IMM-urile stimulează totodată dezvoltarea capacităţilor antreprenoriale şi deci crearea unei mase mari de întreprinzători capabili să-şi asume riscuri; ele asigură un teren excelent de manifestare a talentului de întreprinzător, a celui managerial şi dezvoltă în acelaşi timp o rezervă semnificativă de lucrători calificaţi şi semicalificaţi;

* un rol important îl au aceste întreprinderi şi în încurajarea investiţiilor, având ca sursă economiile populaţiei (familie, rude, prieteni) sau din alte fonduri care altfel ar fi neproductive;

* sectorul IMM-urilor într-o economie conduce la o mai bună distribuire a puterii economice şi în general a puterii în societate, cu efecte pozitive în planul stabilităţii politice şi sociale pe termen lung.

În ţările foste comuniste, deci şi în România, avantajelor menţionate li se adaugă şi altele, ce ţin de contextul concret al restructurării economiilor respective:

* ca sursă de intensificare a concurenţei pe piaţă, IMM-urile acţionează ca principal motor al schimbărilor structurale şi al regenerării economice, favorizând descentralizarea;

* atragerea unei importante părţi a forţei de muncă disponibilizate prin restructurarea radicală a giganţilor industriali;

* sectorul IMM-urilor facilitează transferul resurselor economice din sectoarele aflate în declin spre cele în dezvoltare;

* acţionează ca factor dinamizator al economiei prin numărul mare de întreprinzători activaţi, dezvoltând totodată o nouă categorie socială, care contribuie la punerea bazelor sociale ale tranziţiei;

* antrenarea economiilor populaţiei, realizată de sectorul IMM-urilor în sfera investiţiilor, are un rol important, îndeosebi în condiţiile sărăciei de resurse financiare specifice tranziţiei;

* IMM-urile stimulează dezvoltarea regională şi rurală şi diminuează consecinţele negative ale programelor de privatizare şi/sau restructurare;

* prin activităţile desfăşurate, IMM-urile contribuie activ la procesul de restabilire a echilibrului macroeconomic şi îl mută către o stare de stabilitate relativă, căreia îi corespunde un anumit preţ de echilibru la care are loc tranziţia.

Efectele benefice ale IMM-urilor sunt de necontestat, ele pledând în favoarea accelerării dezvoltării acestui sector în economiile de tranziţie, ca principală cale de sprijinire a restructurării.  

 

Urmărirea evoluţiei sectorului IMM-urilor, stimularea dezvoltării acestuia, au impus stabilirea criteriilor de încadrare a întreprinderilor în categoria celor mici sau mijlocii.

Nu există o definiţie în sens statistic şi/sau juridic unanim acceptată pentru IMM-uri. 

Într-un studiu realizat de P.A.Neck (2) vizând IMM-urile sunt contabilizate peste 50 de definiţii în sens statistic, definiţii date acestora în 75 de ţări. 

Criteriile utilizate sunt cantitative şi/sau calitative favorizând proliferarea unor standarde foarte diferite de la o ţară la alta, de la o ramură la alta, de la un autor la altul.

Fiecare dintre criterii dezvăluie o latură sau alta a IMM-urilor, prezentând avantaje şi dezavantaje în caracterizarea dimensiunii lor.  

*Astfel, numărul de angajaţi constituie un criteriu cantitativ preferat în definirea IMM-urilor, datorită în primul rând simplităţii şi relativei lui stabilităţi (2), fiind utilizat, singur sau în combinaţie, în cele mai multe ţări ale lumii. În ciuda accesibilităţii, aplicarea lui unitară la  sectoare de activitate diferite, ignoră corelaţia care există între prezenţa capitalului fix şi a muncii vii (mijloacele fixe moderne de mare randament, conduc la reducerea necesarului de personal şi invers). S-ar ajunge în acest fel ca, o utilizare unilaterală a criteriului să se concretizeze în sprijinirea unor întreprinderi puternice. O altă limită a criteriului constă în aceea că nu reflectă decât numărul angajaţilor permanenţi, nu şi pe cea a personalului sezonier sau a membrilor familiei care activează temporar sau permanent în cadrul firmei, fără a fi efectiv angajaţi. 

*Determinarea dimensiunii IMM-urilor în raport de valoarea capitalului, deşi teoretic este reprezentativă, ridică şi ea numeroase probleme de operaţionalizare. Evaluarea capitalului este dificilă în condiţiile în care, adesea nu există o delimitare clară între proprietatea personală a patronului-manager şi cea a firmei lui. De asemenea, sunt situaţii în care capitalul fix este realizat de proprietar, fiind parţial folosit, sau afectat de un grad de uzură fizică şi morală avansată.

*Cuprins tot în categoria criteriilor cantitative, cifra de afaceri răspunde, în general, dezideratului de a defini IMM-urile într-o manieră sintetică şi uşor de aplicat. Reprezentativitatea  acestui criteriu poate fi pusă însă sub semnul întrebării în cazul comparaţiilor între IMM-urile aparţinând unor sectoare de activitate diferite (spre exemplu: industria şi comerţul). Pe de altă parte, îndeosebi în ţările cu o economie în tranziţie, sau caracterizate de instabilitate, criteriul cifrei de afaceri, asemeni tuturor criteriilor exprimate în termeni financiari, devine uşor perisabil, necesitând actualizări permanente datorită ratei înalte de inflaţie.

*Valoarea producţiei, capacitatea de producţie şi cota de piaţă alcătuiesc o grupă de indicatori cantitativi secundari prin aria şi frecvenţa lor de aplicare. Primii doi indicatori caracterizează, în general, sectoarele productive şi permit comparaţii doar între întreprinderi dispunând de condiţii asemănătoare de combinare a factorilor de producţie. Criteriul cotei de piaţă  are un grad mare de relativitate, dimensiunea întreprinderii fiind în relaţie directă cu tipul pieţei de referinţă (piaţă locală, piaţa naţională, piaţa produsului etc.). În plus, cuantificarea cotei de piaţă  este relativ greu de realizat concret pentru IMM-uri.

Definiţiile cantitative ale IMM-urilor, în ciuda limitelor amintite, înlesnesc o abordare relativ unitară a lor şi slujesc scopului concret de identificare a întreprinderilor de mici dimensiuni ce pot face obiectul programelor şi măsurilor speciale de sprijinire.

Pornind de la premisa că dimensiunea unei întreprinderi nu este doar o rezultantă a volumului şi calităţii combinaţiilor de resurse de care aceasta dispune, ci şi a mediului economic în care îşi desfăşoară activitatea, specialiştii (1) au propus şi o serie de criterii calitative. Potrivit acestei abordări moderne, definirea IMM-urilor trebuie să includă şi influenţele sectorului de activitate, a tehnologiei utilizate, a configuraţiilor organizatorice şi manageriale existente pe piaţă, a gradului de dependenţă faţă de întreprinderile mari, în vederea unei mai bune înţelegeri a evoluţiei acestui sector. În acest context însă, comparaţiile inter-ramuri şi cele între ţări devin practic imposibile.

Concluzia care se desprinde din analiza mulţimii definiţiilor date IMM-urilor, constă în aceea că nu este posibilă şi nici de dorit aducerea lor la acelaşi numitor, deoarece aceasta ar echivala cu ignorarea trăsăturilor lor fundamentale - dinamism, mobilitate şi diversitate. Prin urmare, graniţele sectorului de IMM-uri nu pot fi riguros delimitate decât pentru perioade scurte şi trecute de timp. Evoluţia acestui sector trebuie analizată dintr-o perspectivă dinamică, racordată la realităţile mediului economic şi cu ajutorul unor criterii continuu adaptabile ca număr şi conţinut.

Concret, o analiză comparativă realizată încă din 1975 de K.E.Auciello (1) sub aspectul criteriilor preponderent utilizate în 39 de ţări în curs de dezvoltare şi în 15 ţări dezvoltate (Tabel nr.1), relevă faptul că, definiţia caracterizată de dualitatea  număr de angajaţi - capital reprezintă definiţia vedetă (19 ţări).

         Analiza diversităţii de definiţii utilizând criteriile cantitative în corelaţie cu mărimea produsului naţional brut pe locuitor reflectă o relativă proporţionalitate, în sensul că, în economiile cu un nivel ridicat al produsului naţional brut pe locuitor, valorile criteriilor cantitative de definire a IMM-urilor sunt mai mari (S.U.A. este un exemplu ilustrativ în acest sens). Reciproca este de asemenea valabilă, verificându-se inclusiv în cazul ţărilor Uniunii Europene (dimensiunea medie a firmelor variază de la patru angajaţi în cazul ţărilor mediteraneene, având un nivel mai scăzut al produsului naţional brut pe locuitor, la nouă angajaţi în cadrul ţărilor mai bogate). 

       O concluzie similară cuprinde şi Raportul BERD, care referindu-se la economiile în tranziţie, arată că definiţiile date IMM-urilor tind să impună un plafon mai redus (de regulă de 200 de angajaţi) decât cel din ţările OECD, unde pragul este în general de 250 de angajaţi.

Dezvoltarea unui sector puternic al IMM-urilor este privită în Uniunea Europeană ca una din strategiile viabile de atingere a obiectivelor dezvoltării naţionale, precum creşterea economică, crearea de locuri de muncă, consolidarea bazei industriale şi a structurii producţiei locale, dezvoltarea sectoarelor ''în stagnare'', dezvoltarea echilibrată a sectoarelor şi a subsectoarelor economice, realizarea altor obiective sociale, economice şi politice. Acesta este motivul pentru care planurile de dezvoltare naţională conţin ca parte integrantă planul dezvoltării IMM-urilor. Efectul acestei politici constă într-o dinamică accentuată a sectorului.

        În anul 2000, UE a lansat procesul de la Lisabona în vederea îmbunătăţirii competitivităţii IMM-urilor, în economia cunoaşterii. Carta Europeană pentru Întreprinderi Mici (CEIM) a fost elaborată ulterior ca instrument politic de natură să favorizeze accesul IMM-urilor la beneficiile economiei digitale.  

Dinamica sectorului IMM-urilor din România constituie rezultanta unui ansamblu complex de condiţii şi cauze specifice precum: absenţa practic a sectorului amintit înainte de 1990; particularităţile de natură legislativă legate de organizarea şi funcţionarea acestor întreprinderi; viteza de restructurare şi privatizare a întreprinderilor de stat.    

      Creşterea numărului IMM-urilor a fost foarte pronunţată până în 1994, fiind urmată de o atenuare semnificativă a ritmului înmatriculărilor. 

Numeroase societăţi comerciale şi-au desfăşurat activitatea numai în perioada în care au beneficiat de facilităţi de natură fiscală. Asociaţii sau acţionarii au preferat să înfiinţeze alte societăţi comerciale înainte de expirarea termenelor de scutire fiscală, pentru a mai beneficia de un termen egal cu cel anterior, fără însă să le desfiinţeze pe cele vechi. Au fost evitate astfel, măsurile punitive  prevăzute de lege.

       Din numărul total al societăţilor comerciale, anual doar aprox. jumătate au depus bilanţul având o cifră de afaceri pozitivă. Diferenţa o constituie aşa numitele ''firme în adormire'' care nu au înregistrat efectiv o activitate comercială.

 Contribuie cu aprox. 60% la PIB;

 Absorb aprox. 50,5% din totalul forţei de muncă din România,

 Contribuie cu 24,4% în total exporturi.