Pentru înţelegerea sintagmelor cheie ale acestei lucrări este necesară definirea termenilor care le compun şi anume învăţare şi management.

        Întrucât învăţarea este un termen foarte complex este normal să existe o mare varietate de definiţii acordate înţelegerii acesteia. Managementul, un termen relativ nou, este un proces folosit nu doar de cei care se numesc manageri ci, din ce în ce mai profesional, este folosit într-o arie diversă incluzând educaţia, ingineria, medicina şi chiar artele.

      Toate organismele sunt înzestrate încă de la naştere cu însuşirea de a reacţiona la un asamblu de modificări ale mediului, dispunând de un anumit număr de modalităţi de reacţie la stimuli externi. Fiinţa umană este un sistem deschis de autoreglare, aflându-se în permanentă interacţiune cu ambianţa naturală şi socială, cu lucrurile, cu oamenii, cu sinele însăşi. 

        În accepţiunea ei cea mai largă, învăţarea reprezintă dobândirea de către subiect  a unei achiziţii, a unei experienţe în sfera comportamentului, a unei noi forme de comportare, ca urmare a repetării situaţiilor sau exersării. Învăţarea specific umană, în sensul larg reprezintă însuşirea experienţei sociale, în forme generalizate; în sens restrâns particular din perspectivă psihologică, învăţarea rerprezintă orice noua achiziţie a organismului ca urmare a interiorizării informaţiilor externe, achizitie care are ca efect o schimbare în comportament, iar din perspectiva pedagogică ea este procesul de asimilare a cunostinţelor şi de formare a priceperilor şi deprinderilor.

        Prin învăţare subiectul uman dobândeşte noi comportamente. Începând cu deprinderile şi  priceperile şi terminând cu cunoştinţele şi operaţiile intelectuale, toate se dobândesc prin activitatea de învăţare. A.N. Leontiev definea învăţarea ca fiind “procesul dobândirii experienţei intelectuale de comportare”, înţelegând prin aceasta asimilarea de informaţii şi, mai mult decât atât, formarea gândirii, a sferei afective, a voinţei, deci formarea sistemului de personalitate.

        O scurtă incursiune în istoria diferitelor teorii ale învăţării arată complexitatea acestui proces, care a fost abordat în mod diferit de-a lungul timpului de către oamenii de ştiinţă şi nici astăzi învăţarea nu este un subiect lipsit de controverse.

        Primele teorii apărute ale învăţării au fost cele  ale lui I.P. Pavlov, E. Thorndike si Watson, care căutau explicarea învăţării prin prisma teoriilor asociaţioniste ale lui H. Spencer si H. Taine (Ausubel, Robinson – Învăţarea în şcoală, 1981). Pavlov definea învăţarea într-un mod simplist, ca pe o substituire de stimuli, realizată intern prin formarea temporară a unor legături între diferiţi centri nervoşi; considera drept factori principali ai învăţării întăririle aplicate subiectului, imitaţia şi curiozitatea lui. Thorndike a formulat “legea efectului”: învăţarea este o succesiune de încercări şi erori, din care subiectul reţine încercările soldate cu succese şi respinge căile ce au dus la eşec. Învăţarea, în concepţia lui Thorndike, este o substituire de reacţii, având la bază formarea de conexiuni în creier, de unde şi numele de “conexionism”. Watson a fost adeptul unei psihologii strict obiective, pe baza observaţiei comportamentului (behaviorism). După Watson, învăţarea era o succesiune de reflexe condiţionate. Aceste teorii asociaţioniste au fost infirmate de experienţele ulterioare, care au dovedit că, până şi în cele mai simple forme ale ei, învăţarea antrenează întreaga viaţă psihică: procesele de cunoaştere, afectivitatea, priceperile motorii, voinţa.

        O altă teorie a învăţării se desprinde din teoria psihogenezei operaţiilor intelectuale, datorată lui J. Piaget. Acesta a demonstrat pe baza observaţiilor făcute asupra intelectului copiilor de diferite vârste, că acţiunile mintale, operaţiile mentale se nasc prin interiorizarea acţiunilor reale. “Epistemologia genetică” fondată de Piaget a influenţat în mod pozitiv psihologia contemporană şi studiile asupra învăţământului.

        Teoria genetic-cognitivă a lui J. Bruner a fost fondată pe baza operei lui Piaget.  Datorită lui Bruner există posibilitatea cunoaşterii lumii astfel:

- modalitatea activă, realizată prin manipularea liberă a obiectelor şi prin exersare, indispensabile în formarea priceperilor şi deprinderilor, dar şi în achiziţionarea primelor cunoştinţe. Această modalitate este caracteristică primilor ani ai vieţii; 

- modalitatea iconică  bazată pe imagini mai ales vizuale, fără manipulare efectivă (caracteristica vârstei între 5 şi 7 ani); 

- modalitatea simbolică, definită prin  simboluri, cuvinte sau alte semne convenţionale, care înlocuiesc imaginile, permiţând apariţia conceptelor, a noţiunilor. 

     În cadrul învăţării, se remarcă preponderenţa succesivă a proceselor psihice: primei modalităţi de cunoaştere îi corespunde cunoaşterea dată de senzaţii şi percepţii, celei de-a doua modalităţi îi corespunde cunoaşterea dată de reprezentări şi imaginaţie, apoi, într-o ultima fază, este implicat procesul superior al gândirii, al abstractizării.

        Teoria lui Bruner evidenţiază atât aspectele pozitive cât si cele negative ale învăţării şcolare: pe de o parte, scoaterea învăţământului din contextul “acţiunii imediate” şi transformarea învăţării într-o activitate independentă, cu un scop bine determinat, facilitează distingerea esenţialului de neesenţial şi elaborarea de idei complexe. Dezavantajul ar fi riscul apariţiei formalismului şi ruperii de realitate. De aceea, se pune accentul pe o învăţare cu scop formativ a elevului.

        Termenul de management ( din vechiul cuvânt francez “ménegement” - arta de a conduce, a direcţiona; din latinescul “mana agree” -  a conduce cu mâna)  caracterizează procesul de a conduce şi direcţiona toată sau o parte a unei organizaţii, deseori o afacere prin dezvoltarea şi manipularea resurselor umane, financiare, materiale, intelectuale sau intangibile.

Peterson şi Plowman apreciază că managementul “este totalitatea metodelor cu ajutorul cărora se determină, se clarifică şi se realizează scopurile şi sarcinile unui anumit colectiv”. Karl Hegel defineşte managementul ca pe o disciplină care conduce la rezolvarea unor obiective prestabilite, utilizând în modul cel mai eficient potenţialul uman şi material (în I. Jinga- Managementul învăţământului). Ivanchevich, Donnelly şi Gibson afirmă că deşi nu pot defini exact managementul “el este un proces care implică anumite funcţii şi activităţi pe care managerul trebuie să le îndeplinească. El se foloseşte de anumite principii în conducere care sunt general acceptate şi care ghidează gândirea şi acţiunile sale”. Aceeaşi autori consideră managementul şi ca o disciplină de studiu, deci ca un anumit ansamblu de cunoştinţe care pot fi învăţate împreună cu modalităţile practice de aplicare în activităţi de conducere. (în I. Jinga- Managementul învăţământului). Mary Parker Follett a definit la începutul secolului XX  managementul ca fiind “arta de a rezolva lucrurile prin intermediul oamenilor”. 

Ne putem gândi la funcţionalitatea managementului ca acţiunea de a măsura o cantitate  şi de a ajusta unele planuri iniţiale şi ca acţiunea de a-şi atinge fiecare obiectivele intenţionate. Din această perspectivă managementul are cinci funcţii: planificare, organizare, conducere, coordonare şi control. Managementul este procesul de conducere, de formare a unei viziuni strategice, de stabilire a obiectivelor, de construire a unei strategii, de implementare şi executare a strategiei.  

Teoriile managementului pot fi împărţite în două categorii; una este partea care se concentrează mai ales pe eficienţă şi o alta este cea care se concentrează mai ales pe eficacitate. Eficienţa înseamnă să faci lucrurile bine, eliminarea a ceea ce este inutil şi optimizarea proceselor. Eficacitatea înseamnă să faci ceea ce trebuie. Stilul unui bun manager este folosirea amândurora în acelaşi timp. Nu are rost să fii eficient, dacă ceea ce faci nu va fi ceea ce îţi doreşti.

        Self-managementul învăţării înseamnă planificarea, monitorizarea şi evaluarea propriului proces de învăţare.

În literatura de specialitate se întâlnesc o mare diversitate de termeni pentru acela care învaţă de unul singur, pentru cel care îşi organizează propria învăţare, cum ar fi: învăţare autodirijată, învăţare auto-reglatoare, învăţare autodeterminată, auto-educarea, autoinstruirea, învăţarea independentă sau termeni din limba engleză: self-directed learning, self-regulated learning, expert learner. Prin urmare şi încercările de definire a acestor termeni sunt numeroase şi variate. Vom prezenta mai jos câteva dintre definiţiile şi teoriile care s-au construit referitoare la învăţarea auto-reglatoare.

        În explicarea învăţării se observă o progresivă deplasare a accentului de la determinanţii ei externi la determinanţii endogeni sau proveniţi din interiorul individului.

        Accentul pus pe subiect, pe interioritatea lui, înteleasă nu doar ca organizare care răspunde specific la anumite influenţe ci si ca organizare care modelează chiar influenţele, deci ca sistem de autoorganizare, nu ignoră influenţele externe asupra învăţării dar le configurează într-un alt context mai profund pentru explicarea lor. Întelegerea individului ca sistem extrem de complex, cu maximă capacitate de autoorganizare, oferă noi fundamente pentru acceptarea şi explicarea nevoii individului de a învăţa continuu, independent toată viaţa.