1.1.NOŢIUNI ŞI MECANISME GENERALE
Piaţa muncii reprezintă spaţiul economic în care tranzacţionează în mod liber utilizatorii de muncă(deţinătorii de capital) în calitate de cumpăratori şi posesorii resursei de muncă, în calitate de vânzători, în care, prin mecanismul preţului munciii, al concurenţei libere între agenţii economici, al altor mecanisme specifice se ajustează cererea şi oferta de muncă.
Oferta de muncă(cererea de locuri de muncă) se delimitează în cadrul potenţialului demografic printr-o serie de criterii, de condiţii socio-demografice, de opţiuni ale persoanelor cu vârsta legală de muncă şi apte de muncă.
Oferta de muncă constituie deci acele resurse de muncă, acel potenţial de muncă, care se încadrează în categoria de ofertă pe baza criteriului salarizării.Oferta de muncă se manifestă prin cerere de locuri de muncă salariată,în angajarea ca salariaţi.
Cererea de muncă are ca punct de plecare nevoia de servicii-muncă din partea utilizatorilor acesteia (întreprinderi,administraţii,bănci etc.).Condiţia generală a transformării nevoilor de muncă în cerere de muncă este remunerarea sau salarizarea; aceasta se concretizează în oferta de locuri de muncă salariate.
Cererea şi oferta de muncă sunt categorii şi mărimi dependente, pe de o parte de dezvoltarea economico-socială, de amploarea şi structurile activităţilor economice şi ale acţiunilor sociale şi, pe de altă parte, de fenomenele şi procesele social-demografice.
În legătură cu relaţiile de interdependenţă dintre dezvoltarea economico-socială şi procesele demografice opiniile specialiştilor au fost şi sunt nu numai diferite, dar chiar opuse. Mai mult,în ultimul timp, punctele de vedere ale specialiştilor s-au amplificat pe baza unor cauze ce ţin de complexitatea crescândă a fenomenului demografic, de modificările în structurile populaţiei disponibile şi ocupate, de caracteristicile creşterii economice în lumea contemporană.
Thomas Maltus a fost unul dintre primii specialişti care s-a ocupat de problema populaţiei-dezvoltare.Legăturile complexe dintre cele două variabile au fost reduse de Malthus la determinarea directă şi unilaterală dinspre venituri spre natalitate, sporirea mai puternică a natalităţii ducând automat la scăderea veniturilor familiale.
Această opinie nu a fost confirmată de istoria economică şi evoluţia demografică în ţările dezvoltate. Cererea şi oferta de muncă nu se extind asupra corelaţiei dintre dezvoltarea economică şi evoluţia populaţiei în ansamblul lor, ci doar asupra corelaţiei dintre aspectele specifice supuse salarizării.
Piaţa muncii are mai multe trăsături specifice:
• Cererea de muncă este pe termen scurt, practic, invariabilă; crearea de noi locuri de muncă presupune dezvoltarea activitãţilor existente şi iniţierea altora noi, probleme complexe care se realizează în timp
• Oferta de muncă, la rândul ei se formează în cadrul unui orizont de timp îndelungat, timp în care noua generaţie ajunge la vârsta legală de muncă şi se instruieşte
• Oferta de muncă(cu gradul ei de instrucţie, cu calificările ei) îşi pune amprenta asupra modului de satisfacere a cererii de muncă
• Mobilitatea redusă a forţei de muncă, a posesorului acesteia; oamneii sunt ataşaţi mediului social-economic în care s-au format şi în care trăiesc; avantajele economice oferite de alte zone(localităţi) nu îşi exercită nelimitat rolul în ceea ce priveşte deplasările oamneilor spre noi locuri de muncă
• Oferta de muncă depinde şi de alţi factori decât cei economici( vârsta, starea sănătăţii, psihologia oamenilor)
• Eterogenitatea cererii şi ofertei de forţă de muncă, neconcordanţa dintre structurile acestora fac ca substituirea între diferitele ei componente să fie redusă
Mecanismul confruntării cererii de muncă cu oferta de muncă se desfăşoară după următorul mod:
În prima fază se formează condiţiile generale de angajare ale salariaţilor, se conturează principiile care stau la baza stabilirii salariilor. Aici se manifestă tendinţa generală de formare a salariilor la nivelul economiei naţionale sau la nivelul unor mari segmente de piaţă a muncii.
În ce-a de-a doua fază are loc întâlnirea în termeni reali a cererii şi ofertei de muncă, întâlnire în baza condiţiilor concrete şi a salariaţilor( potenţiali).
Pe piaţa muncii se întâlnesc şi se confruntă două forţe, se manifestă două comportamente:
- vânzătorul de muncă) ofertantul acestui artiol specific )solicitantul de locuri de muncă) care aşteaptă maximum de avantaj net de pe urma vânzării, a închirierii muncii sale(maximum de utilităţi şi minimum de dezutilităţi)
-cumpărătorul de forţă de muncă,utilizatorul,)cel ce oferă locuri de muncă), care la rândul lui, aşteaptă maximum de profit de pe urma noului angajat
Din confruntarea cererii cu oferta de muncă la acest nivel se determină mărimea şi dinamica salariului nominal.
1.2. RESURSELE DE MUNCĂ
Resursele de muncă existente la un moment dat în societate exprimă numărul persoanelor capabile de muncă, respectiv acea parte a populaţiei care posedă ansamblul capacităţilor fizice şi intelectuale ce îi permit să desfăşoare o activitate utilă.
Resursele de muncă sunt caracterizate de mai multi parametri:
- volumul acestora
- indicatori specifici
- grad de ocupare
- grad de neocupare
- productivitate
1.2.1.VOLUMUL RESURSELOR DE MUNCĂ
Volumul resurselor de muncă (RM) se determină pe baza următoarei relaţii:
RM = PVM – PVMIM + PAVML;
Unde:
PVM = populaţia cuprinsă în limitele vârstei de muncă;
PVMIM = populaţia cuprinsă în limitele vârstei de muncă, dar inaptă de muncă;
PAVML= populaţia din afara limitelor vârstei de muncă, dar care lucrează.
Numărul populaţiei în limitele vârstei de muncă (PVM) determină în mod hotărâtor nivelul şi structura resurselor de muncă şi cuprinde totalitatea persoanelor a căror vârstă este cuprinsă între vârsta de intrare şi vârsta de ieşire din activitate.
Limitele de vârstă între care o persoană se consideră că poate participa la activitatea socială se stabilesc prin legislaţia fiecărei ţări. În România, în prezent, limitele vârstei de muncă sunt 16 – 65 ani pentru bărbaţi şi 16 –62 ani pentru femei.
Având în vedere că în statisticile naţionale limitele de vârstă de intrare şi/sau de ieşire din activitate sunt diferite, în comparaţiile internaţionale trebuie utilizate limite standard.
Limitele vârstei de muncă sunt determinate de nivelul de dezvoltare economică a fiecărei ţări. Astfel, în ţările mai puţin dezvoltate limita minimă a forţei de muncă este mai scăzută, iar în ţările dezvoltate din punct de vedere economic limita minimă este mai ridicată (ca urmare a prelungirii duratei şcolii obligatorii), existând şi posibilitatea ca limita maximă să fie mai ridicată (ca urmare a duratei de viaţă mai mare a acestei ţări).
Resurse de muncă Utilizarea resurselor de muncă
I.Resursele de muncă(RM)
• PVM
• PVMIM(-)
• PAVML(+)
II.Populaţia ocupată(PO)
-pe ramuri
III.Rezervele de muncă(RZM)
• elevi şi studenţi în vârstă de muncă, care nu lucrează
• militari în termen
• persoane casnice
• şomeri etc.
Între indicatori există relaţia de echilibru:
RM=PO+RZM
Pentru caracterizarea volumului resurselor de muncă se pot folosi şi alţi indicatori:
• Populaţia aptă de muncă – se determină ca diferenţă între numărul total al populaţiei în vârstă de muncă şi numărul populaţiei cuprinse în limitele vârstei de muncă, dar incapabilă de muncă;
• Resursele de muncă disponibile – exprimă potenţialul de muncă care poate fi folosit în activitatea economico-socială şi se determină scăzând din volumul resurselor de muncă, populaţia în vârstă de muncă cuprinsă în procesul de învăţământ şi militarii în termen;
• Populaţia potenţial activă – cuprinde populaţia în vârstă de 15 – 65 ani şi exprimă, într-o formă generală, resursele de muncă; acest indicator poate fi folosit în comparaţiile internaţionale.
1.2.2INDICATORI SPECIFICI
Pentru caracterizarea volumuluiforţei de muncă se utilizează următorii indicatori specifici:
• Populaţia activă
• Populaţia ocupată
• Numărul salariaţilor
• Fondul de timp de muncă efectiv lucrat
Populaţia activă (PA) din punct de vedere economic include toate persoanele de 14 ani şi peste, apte de muncă, care, într-o perioadă de referinţă specificată, furnizează forţa de muncă disponibilă (utilizată sau neutilizată) pentru producerea de bunuri şi servicii în economia naţională.
Într-o formulă generală, populaţia activă cuprinde populaţia ocupată (PO) şi şomerii (S), după următoarea structură:
PA= PO + S
Populaţia ocupată:
• Salariaţii civili – persoana care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui contract de muncă într-o unitate economică sau socială, inclusiv elevii şi studenţii încadraţi şi pensionarii reîncadraţi în muncă pe baza unui contract de lucru;
• Patron – persoana care, având unul sau mai mulţi angajaţi (salariaţi), conduce activitatea în propria sa unitate (întreprindere, agenţie, atelier, magazin, birou, fermă etc.);
• Lucrător pe cont propriu- persoana care exercită activitatea în propria sa unitate şi nu are angajaţi)salariaţi)
• Lucrători familial neremunerati -persoane care desfăşoară o activitate aducătoare de venit în cadrul gospodăriei din care fac parte pentru care nu primesc remuneraţie în bani sau dde altă natură;gospodăria ţărănească (agricolă) este considerată o astfel de unitate;
• Membrii ai asociaţiilor cooperatiste(meşteşugăreşti şi de credit)
• Militarii de carieră;
• Militarii în termen.
Populaţia activă neocupată (sau şomerii)
- persoane în căutarea unui alt loc de muncă
- persoane în căutarea primului loc de muncă
Populaţia inactivă din punct de vedere economic:
• persoane casnice;
• elevi şi studenţi, exclusiv cei care exercită o activitate economică sau socială pe baza unui contract de muncă;
• pensionari, exclusiv cei reîncadraţi;
• persoane întreţinute de alte persoane: copii preşcolari, bătrâni, persoane handicapate şi invalizi;
• persoane întreţinute de stat: copii şi bătrâni aflaţi în întreţinerea unor instituţii publice (casa copilului, cămine pentru bătrâni etc.);
• persoane care se întreţin din alte venituri decât cele provenite din muncă (închirieri, dobânzi, economii, rente, dividende).
În România, atât recensământul populaţiei din 7 ianuarie 1992, cât şi anchetele asupra forţei de muncă, demarate din anul 1994, s-au bazat pe concepţiile şi definiţiile recomandate de Oficiul de Statistică al O.N.U. şi de Biroul Internaţional al Muncii (B.I.M.).
În statistica O.N.U. se recomandă determinarea populaţiei active în două variante: populaţia obişnuit activă şi populaţia curent activă. Distincţia între aceste categorii se face prin raportarea la perioada de referinţă, care este diferită în funcţie de sursa de date (recensământ sau anchetă).
Orice persoană în orice moment se poate încadra – din punct de vedere al poziţiei pe piaţa muncii – într-una din următoarele trei categorii:
- persoana ocupată = persoana activă inclusă în forţa de muncă
- persoana neocupată (şomer)
- persoana inactivă (în afara forţei de muncă)
Populaţia obişnuit activă se determină cu ocazia recensămintelor, perioada de referinţă fiind de obicei anul caracteristic (sau precedentele 12 luni). Criteriul în funcţie de care se stabileşte categoria în care se include o persoană este numărul săptămânilor:
- dacă numărul săptămânilor în care persoana respectivă a avut statut de “ocupat” şi “neocupat” în perioada de referinţă este preponderent, atunci se include în populaţia obişnuit activă;
- dacă numărul săptămânilor în care persoana respectivă a fost inactivă (nici ocupat, nici neocupat) este preponderent, atunci se include în populaţia obişnuit inactivă;
Ultimul recensământ a avut loc chiar anul acesta, dar încă nu au fost centralizate datele.
