Motivul pentru care mi-am ales această temă este reprezentat de dorinţa de a cerceta şi de a aprofunda conceptul de „management prin obiective”, respectiv de a analiza modul în care acest sistem poate fi aplicat la nivelul organizaţiei militare şi cât de eficientă se dovedeşte a fi implementarea sa.

       Dezvoltarea şi diversificarea organizaţiilor, interacţiunile umane tot mai complexe, impactul noilor tehnologii, adaptarea organizaţiilor la un mediu extern turbulent etc. introduc permanent variabile în ecuaţia conducerii eficiente .La nivelul organizaţiei militare, managementul acesteia este puternic influenţat de evoluţia confruntărilor militare, precum şi de o nouă configuraţie a câmpului de luptă modern, care impune modernizarea sistemului de comandă, control, comunicaţii şi informatică. Procesul de transformare al armatei, ce se manifestă şi la nivelul conducerii militare, impune adoptarea unui management viabil, compatibil cu noile schimbări produse atât la nivel doctrinar, cât şi la nivel instituţional. 

        În această situaţie se accentuează necesitatea implementării unui tip de management eficient, reprezentat de măsura în care acesta este capabil să determine organizaţia să obţină rezultate superioare cu un consum redus de resurse.        Exercitarea unui astfel de management implică întotdeauna o „jonglerie”, o echilibrare a diferitelor obiective posibile, prin stabilirea priorităţilor între multiplele ţeluri pe care le are o organizaţie . Astfel apare necesitatea stabilirii obiectivelor atât la nivelul ansamblului organizaţiei, cât şi la nivelul diferitelor compartimente ale acesteia. 

        La baza conceperii managementului prin obiective se pleacă de la premisa că „eficacitatea unei organizaţii depinde de întrepătrunderea obiectivelor sale cu obiectivele subsistemelor, ceea ce implică o corelare strânsă a trinomului obiective-rezultate-recompense/sancţiuni”.Esenţa tuturor programelor specifice managementului prin obiective o reprezintă un set de proceduri, care începe cu stabilirea obiectivelor şi continuă cu o fază de planificare, un proces de control şi un sistem periodic de revizuire, urmat de o evaluare a performanţelor. Cheia succesului unui astfel de program este gradul ridicat de implicare a managerilor şi subordonaţilor de la fiecare nivel al organizaţiei. Din această cauză managementul prin obiective este vital în procesul de asigurare a unor judecăţi de valoare, în deplină cunoştinţă de cauză, obligându-i pe manageri (comandanţi de structuri) să examineze alternativele disponibile şi să ofere o modalitate sigură de evaluare a performanţei manageriale. Raportul dintre management şi eficienţă devine un raport ce pune în evidenţă  raţiunea managementului, finalitatea acestuia. În acest context propun adoptarea managementului prin obiective la nivelul structurilor militare, prezentând o modalitate posibilă de aplicare a sa în organizaţie. Precizarea obiectivelor, a activităţilor şi răspunderilor concrete, precum şi impunerea unui sistem de urmare a îndeplinirii acestora sunt specifice mediului militar. O dată cu introducerea acestui tip de management o parte din capacitatea de decizie şi implicit din responsabilitate este transferată spre nivelurile de execuţie, astfel încât la toate nivelurile organizaţiei, fiecare membru îşi elaborează, implementează şi optimizează propriile planuri, a căror sinergie permite realizarea obiectivelor generale. Realizând obiectivele organizaţiei oamenii au posibilitatea să-şi realizeze propriile obiective, datorită faptului că participarea comună şef-subordonat determină transpunerea obiectivelor generale în obiective individuale.

        Lucrarea este structurată pe trei capitole, în funcţie de bibliografia studiată, aspectele studiate încercând să sintetizeze o lucrare solidă din punct de vedere teoretic şi aplicativ.

    Capitolul I intitulat „ABORDĂRI TEORETICE PRIVIND APLICAREA MANAGEMENTULUI PRIN OBIECTIVE ÎN ORGANIZAŢIE” cuprinde concepte clasice şi abordări noi ale organizaţiilor, precum şi tipologia şi caracteristicile acestora. În acest capitol am urmărit sintetizarea tuturor informaţiilor referitoare la principalele caracteristici ale managementului prin obiective, precum şi evidenţierea principalelor avantaje şi a dezavantaje oferite de aplicarea acestui sistem de management în interiorul unei organizaţii. 

      Capitolul al II-lea „IMPLEMENTAREA MANAGEMENTULUI PRIN OBIECTIVE ÎN ORGANIZAŢIA MILITARĂ” prezintă posibilele direcţii de aplicare a acestuia în cadrul structurilor militare, ţinând cont de particularităţile şi influenţele mediului militar actual. 

        Capitolul al III-lea denumit „STUDIU PRIVIND APLICAREA MANAGEMENTULUI PRIN OBIECTIVE ÎN CADRUL UNEI SUBUNITĂŢI DIN ACADEMIA FORŢELOR TERESTRE „NICOLAE BĂLCESCU” se concretizează prin cercetarea gradului de implementare a acestui sistem de management. Pe baza unor indicatori de aplicabilitate, propuşi în capitolul anterior, se realizează o analiză a acestora la nivelul organizaţiei militare, reprezentate în studiu prin compania a IV-a studenţi din cadrul Academiei Forţelor Terestre.

       Sunt convinsă că această lucrare poate fi îmbunătăţită în conţinut şi că i se pot aduce completări, prin sugestiile şi observaţiile specialiştilor. În acelaşi timp sper că ea va constitui o bază de plecare pentru studierea modalităţilor de creştere a eficientizării managementului organizaţiei militare prin aplicarea managementului prin obiective în interiorul său.

„Umanitatea e compusă din obiecte umane şi subiecte umane.“

„Din civilizaţie iei cât vrei, din cultură iei cât poţi.“

(Constantin Noica)

        Organizaţiile constituie o realitate atotcuprinzătoare. Ele sunt entităţi sociale destinate realizării unor scopuri comune prin acţiunea convergentă a grupurilor de oameni. Convergenţa în acţiune  (efortul comun) este asigurată de scopul comun sau organizaţional . 

        Organizaţiile au primit numeroase interpretări, de la „colectivitate de oameni care acţionează împreună în cadrul unui proces pentru atingerea unui obiectiv comun”, la interpretări sistemice ale organizaţiilor economice. 

      În general, prin organizare se înţelege "descompunerea unui fenomen, proces, obiect în elementele sale cele mai simple, analiza acestora cu scopul recompunerii lor sub un efect de sinteză ameliorat."  

 Gary Johns le consideră „invenţii sociale destinate realizării unor scopuri comune prin efort de grup";

 Erhard Friedberg le defineşte ca „ansambluri umane formalizate şi ierarhizate în vederea asigurării cooperării şi coordonării membrilor lor pentru atingerea unor scopuri date".

 O determinare mai completă a organizării este cea a lui Marvin Bower, după care "organizarea defineşte munca sau activităţile de îndeplinire, care devin sarcini, le regrupează într-o funcţie, încredinţată unei persoane, devenind responsabilitate, atribuind o autoritate fiecărei funcţii”, cu ajutorul căreia titularul ar putea fie să se achite de propriile responsabilităţi, fie să dispună ca alţii să şi le asume. 

 În dicţionarele româneşti, definiţiile date organizaţiei sunt formulate în diferite moduri: 

a) „asociaţie de oameni cu concepţii sau preocupări comune, uniţi conform unui regulament sau unui statut, în vederea depunerii unei activităţi organizate";

b) „grupuri de oameni care îşi organizează şi coordonează activitatea în vederea realizării unor finalităţi relativ clar formulate ca obiecte". 

 În lucrările unor autori români definiţiile sunt diferite. De exemplu, Mihaela Vlăsceanu consideră organizaţia drept „un sistem structurat de interacţiune a oamenilor în scopul realizarii unor obiective comune" ;

      Toate aceste definiţii, ce analizează acelaşi concept din mai multe puncte de vedere,  cuprind totuşi o caracteristică esenţială a organizaţiilor, ce este dată de “prezenta coordonată a indivizilor şi nu imperativ a lucrărilor” . “Există mari corporaţii industriale care dispun de fabrici, echipamente, birouri, dar există şi organizaţii care au foarte puţin capital fizic” . 

      O structură optimă, universal valabilă a organizaţiei nu există. Optimul structural este determinat de scopurile organizaţiei, de influenţele mediului, de specificul activităţii, de condiţiile concrete ale realizării proceselor esenţiale ale organizaţiei . 

      Proiectarea unei structuri adecvate reprezintă o piatră de încercare pentru constituirea oricărei organizaţii deoarece structura cu expresia ei grafică (organigrama) reprezintă un „schelet“ format prin alocarea responsabilităţilor formale şi a mecanismelor de legătură între roluri precum şi baza pentru dezvoltarea ulterioară. 

1) existenţa unui număr mare de participanţi, diferiţi ca specializare, corespunzător fiecărei secvenţe pe care o necesită activitatea organizaţiei (diviziunea internă a muncii);

2) diferenţierea funcţională a organizaţiei, reflectată în poziţii clar formulate pentru fiecare participant;

3) o activitate orientată în mod explicit spre realizarea unui obiectiv comun;

4) existenţa unui subsistem specializat în munca de proiectare şi coordonare a întregii activităţi.

     Pentru ca o organizaţie să existe este esenţială diferenţierea internă a activităţii. Când toţi membrii execută acelaşi tip de muncă, indiferent de numărul lor, ei nu alcătuiesc o organizaţie.

    Prin natura lor, organizaţiile preferă uniformitatea, predictibilitatea şi eficienţa, şi tind pe cât posibil să reducă incertitudinea .  

       Starea de echilibru optim nu poate fi atinsă, şi deci proiectarea unei structuri flexibile reprezintă permanent o cerinţă esenţială pentru a identifica o proporţie corespunzătoare între uniformitate şi diversitate.

- centralizată:

 informală, cu un singur nivel ierarhic numită şi structură “antreprenorială“;

 formală, cu mai multe niveluri ierarhice diferenţiate după substructuri şi produse, numită şi structură “funcţională“.

- descentralizată, în funcţie de liniile de produse sau de arii geografice.

a) în raport cu gradul de structurare: 

 organizaţii formale (au o structură clar definită prin reguli şi reglementări, descrierea normelor, poziţiilor şi relaţiilor dintre membri);

 organizaţii informale (constituite spontan, iar relaţiile din cadrul lor nu sunt definite cu claritate);

b) în raport cu scopul general al acestora: 

 asociaţii voluntare (religioase, ştiinţifice etc.); 

 organizaţii militare; 

 organizaţii filantropice; 

 organizaţii de tip corporaţii (industriale, financiare etc.); 

 organizatii familiale;

c) după principalul beneficiar al activităţii lor: 

 organizaţii de beneficiu mutual; 

 organizaţii de afaceri; 

 organizaţii care furnizează servicii pentru clienţi; 

 organizaţii publice (inclusiv serviciile militare);

d) După tipurile de conformitate: 

 organizaţii coercitive; 

 organizaţii utilitare (inclusiv cele militare); 

 organizaţii normative (religioase, voluntare etc.).

 organizaţii coercitive (lagăre concentrare, închisori, ospicii, uniuni coercitive etc.);

 organizaţii utilitare (întreprinderi industriale, uniuni afaceri, organizaţii fermieri, unităţi militare în timp de pace etc.);

 organizaţii normative (religioase, politico-ideologice, spitale, şcoli, universităţi, organizaţii profesionale etc.).

- normato - coercitive (ex. unităţi de luptă);

- utilitar - normative (majoritatea organizaţiilor);

- militar - coercitive (exploatări agricole şi industriale tradiţionale).

     Majoritatea organizaţiilor sunt de tip utilitar-normativ. Ele produc utilităţi sociale (produse, servicii). Convergenţa oamenilor în interiorul organizaţiilor se întemeiază pe dorinţa acestora de a avea acces la utilităţile organizaţiei proprii şi la cele ale altor organizaţii, precum şi normativ (prin reglementări sociale, stabile, ale organizaţiilor, norme în general). Clasificarea organizaţiilor permite înţelegerea acestora drept condiţie a integrării indivizilor în organizaţie şi a funcţionării lor eficiente.

        Organizaţiile, ca sisteme sociale complexe, sunt constituite din elemente ce trebuie să acţioneze în mod concentrat pentru a obţine eficienţa organizaţională. Aceasta presupune ca organizaţiile să fie analizate atât din perspectiva capacităţilor de a integra variabilele organizaţionale cu factorii umani, cât şi din aceea de a reacţiona în mod adecvat la influenţa mediului extern. 

 ca sisteme deschise, organizaţiile se adaptează fiind componente ale unor sisteme mai mari, cu care are legături armonizate prin procesele de management;

        Organizaţiei concepută ca sistem, i se recunoaşte „caracterul multifuncţional” şi „capacitatea de a se adapta la mediu”, deci este interpretată ca „sistem deschis”, complex, probabilistic, dinamic, relativ stabil, autoreglabil si autoorganizabil . 

        Modelul organizaţiei ca sistem  este prezentat în anexa nr. 1.

 ca sisteme dinamice, evoluţia şi viabilitatea organizaţiilor sunt determinate de modificările care se produc în cadrul sistemelor proprii, în relaţiile acestuia cu mediul ;

 ca sisteme probabilistice şi relativ stabile, organizaţiile reprezintă o reuniune de componente articulate prin numeroase legături, supuse unor factori perturbatori dar capabili să-ţi menţină funcţionarea în cadrul unor limite care le definesc maniera de comportare;

 ca sisteme autoreglabile şi autoorganizabile, organizaţiile au capacitatea de a face faţă diferitelor influenţe din interior şi exterior, cu ajutorul managementului.

- empirică;

- teoretică:

a. filosofică;

b. determinist-cauzală;

c. interacţionistă;

d. sistemică;

e. procesual-organică (postsistemică).

    Cercetările epistemologice au diferenţiat iniţial modalităţile de „cunoaştere” empiriste, raţionaliste şi speculative. Conturarea lor a deschis calea spre mai multe modalităţi de concepere a interogaţiilor ştiinţifice. Abordările menţionate sunt empiriste. Ele sunt primele genuri de interpretări date organizaţiilor deoarece cercetarea ştiinţifică s-a conturat în modalităţi „pozitiviste”, de natură determinist cauzale.  Dar limitele explicaţiilor cauzale au fost deja depăşite prin diferenţierea explicaţiilor în funcţie de specificul „obiectelor în sine”  din care se desprind „obiectele de studiu” :

- analizele sistemice sunt specializate pentru interogarea complexităţilor;

- pentru interogarea procesualităţilor s-a conturat posibilitatea interogărilor procesuale.