Analiza economică nu a acordat decât o importanţă marginală dimensiunii spaţiale datorită dificultăţilor metodologice. Câteva modele mai vechi au fost însă îmbogăţite pentru a integra dimensiunea spaţială. Cum s-a realizat aceasta şi pe ce considerente ?

Dintotdeauna, ştiinţa economică a căutat să se articuleze cât mai coerent în ansamblul celorlalte ştiinţe sociale : psihologia, sociologia sau istoria. Astfel au început să fie luate în calcul dimensiuni noi ale fenomenelor economice cum ar fi credinţele oamenilor, instituţiile (nu doar economice) sau chiar timpul, cu o dublă motivaţie:

      În primul rând, a crescut numărul factorilor extraeconomici ce au influenţă asupra sferei economice şi care trebuie luaţi în calcul, cel puţin cu titlu de parametri exogeni, deşi s-ar putea ajunge la o simplificare prea mare.

        În al doilea rând, metoda economică de explicare a fenomenelor ar putea fi împrumutată şi altor ştiinţe sociale, astfel încât să se realizeze un cadru analitic unificat. Dar astfel s-ar ajunge la un adevărat "imperialism exercitat de ştiinţa economică" ( J F Thisse, B Walliser, 1998 )1.

Ştiinţa socială cea mai apropiată se pare că a fost geografia umană, care a condus la luarea în considerare a dimensiunii spaţiale a fenomenelor economice. Spaţiul prezintă caracteristici eterogene şi atipice, fiind mai uşor de perceput dar din ce în ce mai greu de valorificat.

Dacă în trecut spaţiul reprezenta o resursă la îndemână, creşterea populaţiei şi diversificarea activităţilor l-au transformat într-o resursă rară, spre deosebire de timp care "câştigă teren" mai ales prin mărirea vitezelor cu care se desfăşoară procesele ca urmare a progreselor înregistrate în domeniul serviciilor de telecomunicaţii.

Spaţiul este un substrat incontestabil şi structurat al oricărei activităţi economice, find necesară introducerea lui în calcul.

Emergenţa structurilor geografice specifice, a oraşelor, poate fi explicată prin metodologia economică dincolo de comportamentele individuale ale agenţilor economici.

Dacă spaţiul a reţinut atenţia  părinţilor fondatori ai teoriei economice (Ponsard, 1983)², contribuţiile ulterioare legate de acest subiect sunt modeste şi dispersate în gândirea economică. Cele mai multe modele economice sugerează că spaţiul, distanţa, localizarea nu au decât o influenţă marginală asupra funcţionării economiei.

Modelele economice existente au fost modificate sau completate în scopul integrării dimensiunii spaţiale mai întâi în ceea ce priveşte alegerea individuală şi apoi şi cu privire la interacţiunile colective.

 Astfel au fost reţinute cinci filiere de reflexie deşi în contribuţiile recente există tendinţa combinării lor.

Să presupunem că există un cadru geografic dat. Dacă intervin mai întâi alegeri de ordin economic, alegerea de localizare se studiază în umbra condiţiilor economice prestabilite. Cele două tipuri de alegere sunt simultane când bunurile sunt deja localizate. Activităţile economice se află la originea externalităţilor pozitive datorate proximităţii, dar ele sunt constrânse totuşi de cantitatea limitată de teren disponibil.

•   spaţiul - ca suport al schimburilor

•   spaţiul - ca localizare a unei activităţi

•   spaţiul - caracteristică a bunurilor economice

•   spaţiul - ca sursă a efectelor de proximitate

•   spaţiul - ca resursă rară

Într-o viziune simplificată, spaţiul este considerat un receptacul fizic natural în care se instalează agenţii economici şi în care se derulează activităţile economice. Acest lucru presupune existenţa unei structuri geografice exogene preexistente care constrânge fenomenele economice, dezvoltate din punct de vedere endogen. Această structură aminteşte de un graf în care agenţii economici ocupă nodurile şi în care schimburile urmează reţelele. Cu alte cuvinte, deşi agenţii economici efectuează activităţi locale ( de producţie şi consum ) care nu necesită nici o dimensiune spaţială, schimburile se fac totuşi la o anumită distanţă care dă naştere unui cost.

O astfel de abordare poate fi întâlnită în modelul Heckscher-Ohlin ( Ohlin, 1933)3. Agenţii de bază sunt ţări care admit existenţa activităţilor interne de producţie şi de schimb dar şi a activităţilor externe de schimb, constrânse însă de mobilitatea mai mare sau mai mică a bunurilor şi persoanelor. O primă variantă ia în considerare schimbul de produse între ţări care posedă factori de producţie specifici şi ficşi               ( capitalul şi munca ).

O a două variantă presupune schimburile de factori între ţări dar consideră că produsele, deşi oferite în cantităţi variabile, sunt consumate în ţările de origine.

Se poate face observaţia că entitatea politico – spaţială de referinţă este aici naţiunea, concept fără prea multă pertinenţă la nivel economic pentru că acoperă realităţi locale diverse, chiar şi în condiţiile în care naţiunea este dotată cu un sistem monetar şi fiscal specific. Singura dimensiune spaţială astfel reţinută este frontiera naţională, concepută ca unica sursă de eterogenitate în ţesutul economic. Acceptat de Adam Smith, acest postulat a fost probabil reţinut de economiştii britanici din cauza integrării mai mari a pieţelor interne din Anglia secolelor trecute faţă de restul continentului.

Schimburile de bunuri dintre ţări se fac însă şi prin modalităţi mai surprinzătoare fără a fi integrate în mod explicit costurile de transport, cel puţin în modelele fundamentale. Costurile de transport sunt implicit nule pentru bunurile schimbabile şi infinite pentru bunurile non-schimbabile. Economiştii englezi au considerat probabil exemplul comerţului maritim, care era atât de important( pentru economia şi sistemul lor colonial ) şi atât de ieftin .

Tradiţia a fost urmată în economia internaţională, costurile de transport scăzând considerabil datorită impactului revoluţiei industriale. Au fost lansate ipoteze mai dure în legătură cu acele caracteristici ale economiilor naţionale care au consecinţe majore şi puţin verificate asupra echilibrelor care rezultă din ele ( Helpman-Krugman, 1985 )4. Astfel, când posibilităţile tehnologice sunt identice şi factorii sunt omogeni între ţări, dar mai ales în condiţiile unor randamente de scară constante şi a unor pieţe naţionale care funcţionează în condiţii de concurenţă perfectă, acestea se vor specializa în producerea acelor bunuri în care dispun de avantaje comparative mai ridicate ţinând cont de dotările cu factori. 

O altă varintă a acestei teorii subliniază că factorii se vor deplasa spre ţările în care ei sunt mai rari, ajungându-se pe termen lung la egalizarea remunerării lor. De aici  rezultă posibilitatea de unificare a alegerilor de localizare a întreprinderilor şi a menajelor în măsura în care se bazează pe simultaneitatea bunurilor şi a capitalului. Dar luând în considerare ipoteze restrictive, teoria nu a dat rezultate pertinente privind repartiţia spaţială a activităţilor economice.

      Din cauza randamentelor constante, procesul de egalizare a preţurilor factorilor nu implică şi egalitatea cantităţilor corespondente. În condiţii de echilibru talia unei economii naţionale rămâne nedeterminată şi poate varia de la o ţară la alta.