Orice sistem se divide funcţional în alte subsisteme specifice. În literatura de specialitate sunt formulate următoarele tipuri generale de subsisteme.

1. Subsistemul de angajare - este cel care realizează finalitatea, îndeplineşte misiunea, atinge obiectivul.

2. Subsistemul de sprijin - ajută, prin activităţi specifice, realizarea obiectivului de către subsistemul de angajare.

3. Subsistemul logistic - este destinat să asigure din punct de vedere material întregul sistem luptător.

4. Subsistemul de conducere - este destinat să planifice, organizeze şi controleze activităţile sistemului luptător.

Subsistemul de conducere este deosebit de celelalte prin aceea că este obligat să ia DECIZII.

Decizia, conform Dicţionarului de sociologie reprezintă “soluţia adaptată de un sistem (persoană, grup, organizaţie, colectivitate) în vederea rezolvării unor probleme”.

W.T. Morris - defineşte decizia ca fiind “conceptualizarea unei situaţii de alegere fie sub forma unei imagini mintale, fie a unui model explicit”.

Putem deci considera că particularitatea deciziei depinde de momentele anterioare, de informaţiile colectate, de modelele şi previziunile elaborate dar şi de modalităţile de alegere - în mod raţional şi unul afectiv - dacă cităm definiţia dată de L.W. Pye deciziei “un proces dinamic de interacţiune între toţi participanţii care determină o politică de alegere”. Cuprinzând activităţi specifice umane, procesul decizional mai poate fi definit ca “un ansamblu de activităţi pe care le desfăşoară un individ şi/sau un grup, confruntaţi cu un eveniment care generează mai multe variante de acţiune, obiectivul activităţii fiind alegerea unei variante care corespunde cu sistemul de valori al individului şi/sau grupului”.

În funcţie de certitudinea atingerii obiectivelor

a) decizii certe - aici poate fi anticipată cu precizie evoluţia variabilelor implicate, realizarea obiectivelor poate fi urmărită datorită controlului exercitat asupra variabilelor. 

În următoarele două tipuri prezumţia de risc şi incertitudine se reflectă pregnant!

b) decizii incerte - variabilele implicate sunt în puţine cazuri controlabile, evoluţia acestora este anticipată cu aproximaţie; obiectivul este posibil de realizat, dar asupra modalităţilor decizionale există dubii serioase.

c) decizii în condiţii de risc - alături de variabilele controlabile există şi un mare număr de variabile ce nu pot fi controlate, iar caracteristicile acestora sunt insuficient cunoscute; multe dintre stările naturii au probabilităţi de realizare cuprinse între 0 şi 1, obiectivul este posibil de realizat, dar probabilitatea este redusă.

Prezumţia de risc şi incertitudine se reflectă, mai mult sau mai puţin, şi în tipurile de decizii clasificate după alte criterii (anexa   ). 

La nivelul instituţiilor şi subinstituţiilor militare hotărârea (decizia) este luată de comandat individual. El poate sau nu să ţină cont. de datele, concluziile şi propunerile prezentate de subordonaţi. De aceea, implicarea personalităţii sale în calitatea hotărârii este foarte mare.

        Presupoziţia certitudinii a fundamentat modelul de raţionalitate, în baza căruia indivizii îşi formulează mai întâi, în mod clar, problema de rezolvat, identifică soluţiile posibile, le analizează luând în considerare toate semnificaţiile lor şi alege în final pe cea mai bună, care va conduce la un anumit rezultat bine precizat. 

        Se disting mai multe faze ale actului decizional, faze ce decurg un adin cealaltă. 

1. Formularea problemei 

2. Formularea soluţiilor alternative 

3. Evaluarea şi ierarhizarea soluţiilor

4. Alegerea soluţiei 

5. Acţiunea

De prima fază, cea de formulare a problemei, depinde în mare măsură toate celelalte faze ale procesului decizional. În general, în activitatea militară această fază este uşor depăşită, la nivelul instituţiilor şi subinstituţiilor mici, problema ce trebuie rezolvată fiind transmisă de eşalonul superior.

În faza următoare, formularea soluţiilor alternative, intervine creativitatea decidentului. Decidentul este pus în ipostaza de a formula mai multe soluţii alternative care trebuie apoi să aleagă. Riscul şi incertitudinea componente structurale ale vieţii umane, în interacţiune cu celelalte elemente ale acesteia, determină existenţa unei mari diversităţi de soluţii alternative, fiecare în parte putând fi unicat. 

       În multitudinea de soluţii alternative formulate, decidentul va trebui să găsească avantajele şi dezavantajele fiecărui curs posibil de acţiune. 

        Alegerea soluţiei, reprezintă faza în care se stabileşte cea mai bună alternativă, este momentul decizional propriu-zis. Acum se alege soluţia care contribuie cel mai eficient la rezolvarea problemei. Modul de implicare a decidentului în această fază, mecanismele şi criteriile care trebuie luate în considerare în alegerea celei mai bune alternative le voi trata în capitolele următoare.

      O hotărâre poate fi cotată ca bună sau rea prin performanţele sale, prin eficienţa sa. În domeniul militar, activitatea de conducere se dovedeşte eficientă prin rezultatele îndeplinirii misiunii primite. 

        Orice hotărâre presupune interacţiunea a cel puţin doi factori:

• decidentul 

• mediul ambiant.

Decidentul este reprezentat de persoana sau grupul care are competenţa de a decide. Mediul ambiant, al doilea factor primar al decizie, are un conţinut şi o evoluţie complexe, iar din punct de vedere al impactului decizional - chiar contradictorii, accentuate în sensul că pot amplifica riscul şi incertitudinea deciziei. 

Ţinând seama de interdependenţa dintre factorul uman şi mediul ambiant, în cele ce urmează mă voi referi cu precădere la relaţia risc - incertitudine, determinată independent şi/sau în corelaţie cu ambii factori (factorul uman - riscul gândirii, cunoaşterea limitată etc.; riscul şi incertitudinea - efecte ale acţiunii mediului ambiant). 

În sens larg în elaborarea hotărârii se au în vedere următorii factori care influenţează calitatea acesteia, şi anume: 

H = f [ Fc, Fir • (V,M,R)]

V = f(C Q)

Fc = factorii cunoscuţi (informaţii, restricţii, influenţe) 

Fir = factori de incertitudine şi de risc, determinaţi de mediul ambiant

V = valoarea factorului uman

C = cunoştinţele şi experienţa decidentului 

Q = capacitatea de adaptabilitate la situaţia concretă

  M = motivaţia

R = responsbilitatea decidentului

      Dintre aceşti factori, Fc şi Fir sunt determinaţi de condiţiile mediului ambiant, iar V,R,M sunt în corelaţie cu factorul general uman, în cadrul acestora fiind incluse şi caracteristicile de risc şi incertitudine determinate de comportamentul decidentului.

        O decizie eficientă nu depinde numai de cel care a adoptat-o, ci şi de cei care lucrează efectiv cu ea.

        În lucrarea lui C. Simoi “Sociomatica”, eficienţa conducerii este sintetizată în formula:

Ec = f(M) + (R) P/3 ……+ f(I)

Ec = eficienţa conducerii

E = motivarea 

R = gradul în care acţiunile conducerii sunt îndreptate spre realizarea obiectivelor 

P = ponderea factorilor proprii conducerii

S = ponderea factorilor externi conducere 

I = factorii specifici grupului unitar respectiv

        Managerul militar după luarea hotărârii trebuie să transmită informaţiile cu privire la decizia luată, subordonaţilor. Ce, cum, cât şi cui va transmite, este specificat sub formă de algoritmi în regulamentele de specialitate. Este chiar obligat să o facă. La rândul lor subalterni informează periodic pe manager cu stadiul îndeplinirii hotărârii, cu greutăţile întâmpinate, cu propunerile lor realizându-se procesul de feed-back, decidentul folosind informaţiile primite în elaborarea altor alternative poate mai optimale.  

  

        Incertitudinea, aşa cum am arătat şi în capitolul anterior, este prezentă în procesul decizional cu rol de condiţii externe (decizia în condiţii de incertitudine), determinate de mediul ambiant. Ea poate fi şi intrinsecă deciziei (incertitudinea deciziei) favorizată de factorul uman (actorii procesului decizional).

       Se poate manifesta şi în procesul decizional în condiţii certe sub formă de incertitudine iniţială, dar fiecare fază a actului se finalizează într-un proces cert şi aceasta este absorbită prin procese cognitive. 

În literatură se întâlnesc mai mulţi termeni ce se referă, dint-o perspectivă sau alta, la acelaşi lucru, fără a exista însă un consens asupra diferenţelor de semnificaţie dintre ei. 

        Aceştia sunt: risc, ambiguitate, nedeterminare, incertitudine. 

      Riscul reprezintă asumarea mai mult sau mai puţin conştientă a rezultatelor alegerii făcute. Asupra lui mă voi referi pe larg în capitolul 1.2.

       Ambiguitatea se referă la incapacitatea decidentului de a determina cu claritate semnificaţia situaţiilor în care urmează să acţioneze. 

    Nedeterminare oferă estimări absolut certe, dar într-un sens probabilistic. Raţionalitatea în această situaţie, nu garantează succesul în mod absolut, ea indică probabilitatea cea ridicată de succes. 

Incertitudinea poate desemna capacitatea explicativ - predictivă limitată a cunoştinţelor decidentului. Ea poate fi privită ca: 

a) Incertitudine cognitivă, prin care se înţelege “incompletitudinea şi fragilitatea cunoştinţelor relevante în raport cu un proces decizional specificat”. 

Cunoştinţele pe care le deţin actorii în procesul decizional nu sunt pur şi simplu adevărate sau false, ci mai degrabă aproximări mai exacte sau mai grosolane, mai corecte sau mai eronate. În privinţa gradului lor de corectitudine, subiectul decident (actorul) este incert. El nu ştie cu exactitate cât de bune sunt cunoştinţele şi informaţiile de care dispune. Chiar şi atunci când posedă toate cunoştinţele şi informaţiile relevante, decidentul poate prezenta un grad ridicat de incertitudine în ceea ce priveşte calitatea acestora.

b) Incertitudinea obiectivă poate fi considerată drept o măsură a cunoaşterii reale de care decidentul dispune exprimată printr-un “raport între cantitatea şi calitatea cunoştinţelor necesare luării unor decizii şi cunoştinţele pe care decidentul le deţine în mod efectiv”. 

c) Incertitudinea subiectivă se referă la “percepţia pe care decidentul o are asupra gradului său de certitudine - incertitudine”. Chiar dacă nu este în măsură să estimeze în mod riguros propria sa incertitudine, decidentul poate face însă o apreciere aproximativă a acesteia. Capacitatea de exprimare a decidentului este determinată de competenţa profesională, cunoştinţele specifice şi de cultură generală, experienţa în domeniu, spiritul de creativitate şi inventivitate, capacitatea de analiză şi sinteză etc. 

După cum uşor se observă, incertitudinea obiectivă este un factor crucial, care acţionează însă ca o condiţie din afară, indirect şi imediat. În schimb, percepţia ei, incertitudinea subiectivă, reprezintă factorul intern, care acţionează direct asupra comportamentului decidentului. Între cantitatea şi calitatea cunoştinţelor (informaţiilor) de care decidentul dispune şi gradul său de certitudine, incertitudine subiectivă există o relaţie ce determină patru intervale pe scara incertitudinii obiective asociate cu tipuri distincte de certitudine / incertitudine subiectivă.