Boala psihică trebuie considerată ca interesând întreaga fiinţă umană în complexitatea ei biologică, psihologică, axiologică şi socială.

     După Lăzărescu M., boala psihică constă într-o denivelare ( simplificare ), dezorganizare ( destructurare ), dezechilibrare ( dizarmonie ) a vieţii psihice conştiente a persoanei. Boala psihică este şi va rămâne o dimensiune ( poate cea mai tragică ) a fiinţei umane şi prin aceasta ea va cuprinde întotdeauna tot ceea ce alcătuieşte umanul din noi. Dar ea va fi şi absentă libertăţii interioare a subiectului, incapacitatea de a se adapta armonios în mijlocul colectivităţii şi imposibilitatea de a crea pentru semeni, prin ei şi cu ei. În acest sens, boala va dezorganiza esenţa umană în tot ce are ea definitoriu.

       Câteva dintre cele mai simple emoţii au nevoie de o  mică descriere. Noi toţi ştim cum este să te simţi furios sau trist. Cele mai multe sentimente sunt de moment precum groaza care ne prinde după ce ne uităm la un film de groază ori amuzamentul pe care-l simţim când ascultăm un comediant. Altele pot fi relativ de lungă durată cum ar fi durerea pe care o suferim când un prieten apropiat dispare. Cele mai multe fluctuaţii emoţionale incluzând faptul că

multe sunt neplăcute reprezintă o parte a experienţei normale. 

        Depresia majoră este cauza cea mai importantă a dizabilităţilor în toata lumea, fiind măsurată pe ani de viaţă trăiţi cu o afecţiune severă. Magnitudinea acestei probleme este cu adevărat uluitoare. În acord cu datele din Jurnalul global de studiu al bolii, depresia acontează mai mult de 10% din toate dizabilităţile. Experţii prevăd că va deveni o problemă şi mai mare prin anii 2020 ( Lopez şi Murray, 1998 ). Generaţiile tinere experimentează rate mai înalte ale depresiei decât predecesorii lor, iar cei care devin deprimaţi o fac la o vârsta mai timpurie  ( Burke şi Regier, 1996 ). Deşi depresia este foarte comună şi răspunde bine la tratament, de multe ori trece neobservată. Cei mai mulţi oameni deprimaţi nu primesc tratament adecvat. Starea depresivă este în mod clar una dintre cele mai importante depăşind chiar şi problemele de sănătate cu care se confruntă societatea.

     Psihopatologii folosesc mai mulţi termeni ca să descrie problemele care sunt asociate cu sistemele de răspuns emoţional. Acest limbaj poate deveni confuz deoarece majoritatea dintre noi deja folosim  aceste cuvinte în vocabularul de zi cu zi. De aceea trebuie să definim aceşti termeni aşa cum sunt folosiţi în psihopatologie astfel totul să fie clar. 

       „Emoţia” se referă la o stare de excitaţie care este definită de stări  subiective, de sentimente cum ar fi tristeţea, furia sau dezgustul. Emoţiile sunt adesea acompaniate de schimbări fiziologice cum ar fi ritmul cardiac şi cel al respiraţiei. 

        Afectul se referă la tipare comportamentale observabile care sunt asociate cu aceste sentimente subiective. Oamenii exprimă afectul prin schimbări ale expresiei lor faciale, extreme ale vocii şi mişcări ale mâinilor şi corpului.

      Dispoziţia se referă la un răspuns emoţional susţinut care în forma extremă poate colora percepţia unei persoane despre lume ( A.P.A., 1994 ). Tulburările discutate sunt în mod primar asociate cu două stări specifice: depresia şi buna dispoziţie.

        Definiţia de cea mai largă generalitate consideră depresia ca o prăbuşire a dispoziţiei bazale, cu actualizarea trăirilor neplăcute, triste şi ameninţătoare. Sindromul depresiv are drept componente definitorii dispoziţia depresivă, încetinirea proceselor gândirii şi lentoare psihomotorie, la care se adaugă o serie de simptome auxiliare de expresie somatică. Dispoziţia depresivă este trăită ca „tristeţe vitală” ( Schneder K. ), pierderea sentimentelor, golire şi nelinişte interioară, conţinut perceptual cenuşiu, nebulos uneori.

       Depresia se poate referi, ori la o stare ori la un sindrom clinic, o combinaţie de simptome comportamentale, cognitive şi emoţionale. Sentimentele asociate cu o stare de depresie adesea includ dezamăgire şi disperare. Deşi tristeţea este o experienţă universală, depresia profundă nu este. Oamenii care sunt într-o stare de depresie severă descriu sentimentul ca fiind copleşitor, sufocant sau de amorţeală, în sindromul depresiei care este de asemenea numit depresie clinică, o stare de depresie care este acompaniată de câteva alte simptome ca de exemplu: oboseala, pierderea energiei, dificultăţi de somn şi schimbări în apetit. Depresia clinică, de asemenea implică o varietate de schimbări în gândire şi comporatment. Persoana poate experimenta simptome cognitive cum ar fi: vina extremă, sentimente de nimicnicie, probleme de concentrare şi gânduri de suicid. Simptomele comportamentale se pot întinde pe o gamă largă pornind de la inactivitate extremă până în partea total opusă.

          Depresivul trăieşte o stagnare a timpului intim imanent, care se desincronizează de timpul real, această oprire a timpului trăit marchează ansamblul tulburărilor depresive, bolnavul prezentând o incapacitate de acţiune autentică ( Tatossian A. ).

         Depresia este cel mai frecvent întâlnit fenomen psihopatologic în practica psihiatrică şi nu numai în aceasta.

         Ca opusul depresiei, de asemenea implică o disturbare a dispoziţiei care este însoţită de simptome adiţionale. Euforia sau buna dispoziţie exagerată este starea emoţională opusă unei stări depresive. Este caracterizată de un sentiment exagerat de bună stare emoţională şi fizică. Simptomele maniei care acompaniază frecvent o stare de bună dispoziţie includ: stare de autoapreciere exagerată, necesitate de somn redusă, distragere, nevoia de a vorbi într-una şi sentimentul subiectiv al gândurilor care îţi trec prin cap mai repede decât pot fi exprimate. Mania este prin urmare un sindrom în acelaşi sens în care depresia clinică este un sindrom. Dezordinile dispoziţionale sunt definite în termen de episoade-perioade de timp discrete în care comportamentul persoanei este dominat fie de o stare depresivă sau una maniacală. Din nefericire majoritatea oamenilor cu o dezordine de stare experimentează mai mult decât un episod. 

Kielhoz stabileşte o clasificare în care îmbină criteriul nosologic cu cel etiologic. Se descriu astfel:

1. depresii somatogene: organice, simptomatice

2. depresii endogene: schizoafective, bipolare, unipolare, involuţionale

3. depresii psihogene: nevrotice, depresia de epuizare, reactive

      După gradul de intensitate a depresiei se poate descrie o depresie nevrotică şi o depresie psihotică. Depresia de intensitate nevrotică este declanşată psihogen şi se manifestă sub aspectul unor stări de tristeţe prelungită, lipsă de iniţiativă, intoleranţă la frustrare, scăderea apetitului alimentar, insomnii, tulburări de dinamică sexuală, iritabilitate, la care se adaugă anxietatea. Depresia nevrotică apare în reacţiile de intensitate nevrotică, neurastenie, nevroza depresivă, în decompensările personalităţii psihastenice, isterice, afective, în stări de epuizare şi depresii simptomatice.

         Depresia de intensitate psihotică – în depresia psihotică, fiecare din elementele constitutive ale sindromului depresiv ating intensitatea maximă, modificând personalitatea şi comportamentul în sens psihotic.

        Dispoziţia depresivă este trăita ca un vid, ca o lipsă totală a contactului şi rezonanţei afective cu lumea pe care subiectul o resimte dureros; aceasta „anestezie afectivă” se manifestă ca un veritabil baraj în faţa exprimării sau perceperii sentimentelor proprii, care-l duce pe pacient la pierderea interesului pentru lucruri şi oameni. Încetinirea proceselor gândirii se manifestă prin bradipsihie şi sărăcirea conţinutului ideativ, hipoprosexie. Nemaiputându-şi imagina viitorul, pacientul pierde orice dimensiune a realităţii, are stări de derealizare şi depersonalizare.

      Pe plan psihomotor, pacientul poate prezenta o inhibiţie profundă, mergând până la imposibilitatea de a se deplasa.

      Atunci când depresia se însoţeşte de anxietate, tensiunea psihică insuportabilă se poate manifesta printr-o nelinişte motorie, agitaţie, atingând paroxismul în raptusul depresiv, care se însoţeşte de acte impulsive, auto- şi mai rar heteroagresive. Complicaţia cea mai de temut a depresiei este suicidul.

1. Tulburări depresive ( „depresia monopolară” )

a. Tulburarea depresivă majoră se caracterizează printr-unul sau mai multe episoade depresive majore ( adică, cel puţin doua săptămâni de dispoziţie depresivă sau de pierdere a interesului acompaniată de cel puţin patru simptome suplimentare de depresie); 

b. Tulburarea distimică se caracterizează prin cel puţin doi ani de dispoziţie depresivă mai multe zile da decât nu, acompaniată de simptome depresive care nu satisfac criteriile pentru un episod depresiv major.

c. Tulburarea depresivă fără altă specificaţie este inclusă pentru codificarea tulburărilor cu elemente depresive care nu satisfac criteriile pentru tulburarea depresivă majoră, tulburarea distimică, tulburarea de adaptare cu dispoziţie depresivă sau tulburarea de adaptare cu dispoziţie anxioasă şi depresivă ( sau simptome depresive despre care există o informaţie inadecvată sau contradictorie ).

    

2.  Tulburări bipolare:

a.   Tulburarea bipolară I se caracterizează printr-unul sau mai multe episoade maniacale sau episoade mixte, acompaniate de regulă de episoade depresive majore.

b.  Tulburarea bipolară II se caracterizează printr-unul sau mai multe episoade depresive majore, acompaniate de cel puţin un episod hipomaniacal.

c. Tulburarea ciclotimică se caracterizează prin cel puţin doi ani de numeroase perioade de simptome hipomaniacale care nu satisfac criteriile pentru un episod maniacal şi numeroase perioade de simptome depresive care nu satisfac criteriile pentru un episod depresiv major.

d. Tulburarea bipolară fără altă specificaţie este inclusă pentru codificarea tulburărilor cu elemente bipolare care nu satisfac criteriile pentru nici una din tulburările bipolare specifice, aşa cum sunt acestea definite în aceasta secţiune ( sau simptome bipolare despre care există informaţii insuficiente sau contradictorii ).

      

3. Tulburări bazate pe etiologie

a.  Tulburarea afectivă datorată unei condiţii medicale generale se caracterizează printr-o perturbare persistentă şi notabilă de dispoziţie, considerată a fi consecinţa fiziologică directă a unei condiţii medicale generale.

b.  Tulburarea afectivă indusă de o substanţă se caracterizează printr-o perturbare persistentă şi notabilă de dispoziţie, considerată a fi consecinţa fiziologică directă a unui drog de abuz, a unui medicament, a unui alt tratament somatic pentru depresie sau a expunerii la un toxic.

c.  Tulburarea afectivă fără altă specificaţie este inclusă pentru codificarea simptomelor afective care nu satisfac criteriile pentru nici o tulburare afectivă specifică şi în care este dificil să se aleagă între tulburarea depresivă fără altă specificaţie şi tulburarea bipolară fără altă specificaţie ( de ex., agitaţia acută ).  

       Suicidul semnifică „orice caz în care moartea rezultă direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ, făcut de victima însăşi, care ştie că trebuie să producă acest rezultat” ( Durkheim E. ). Suicidul comportă şi o definiţie operaţional-psihologică în virtutea căreia „suicidul este un act uman de încetare din viaţă, autoprodus şi cu intenţie proprie” ( Shneidman Es, 1980 ).

      

Ionescu G. Descrie mai multe instanţe ale fenomenului suicidar

1. ideea de suicid voleitară reprezintă o dorinţă tranzitorie de autodistrugere, cu proiecţia teoretică a actului fără punerea sa în practică, dorinţa fiind generată numai de încărcătura afectivă de moment. 

2. şantajul cu suicidul apare la persoanele cu o structură psihică labilă sau la persoane cu un coeficient scăzut de inteligenţă cu scopul de a obţine mai multe drepturi, un plus de libertate. Îl întâlnim mai frecvent la femei şi adolescenţi.

3. tentativele suicidare sunt sinucideri ratate din motive tehnice şi pare a avea cel mai adesea semnificaţia unei nevoi crescute de afecţiune şi atenţie din partea anturajului, faţă de care subiectul se simte izolat, subestimat, respins. Tentativa de sinucidere poate fi repetată şi trebuie privită cu multă atenţie deoarece poate reuşi.

4. sindromul presuicidar se caracterizează prin restrângerea câmpului de conştiinţă şi afectivitate şi înclinaţia către fantasmele suicidului.

5. suicidul disimulat ( travestit ) este o acoperire, o disimulare a actului suicidar sub aspectul unui accident. Individul alege această modalitate de a se sinucide pentru a nu-şi culpabiliza rudele şi prietenii sau pentru a-i proteja de reacţia anturajului.

6. raptusul suicidar este rezultatul unei tendinţe greu reprimabile de dispariţie, a unui impuls nestăpânit. Persoana „se aruncă în suicid”, folosind orice mijloc are la îndemână.

7. suicidul cronic ( parasuicidul ) constituie de fapt echivalentele suicidare din care menţionăm automutilările, refuzul alimentar, refuzul tratamentului, conduite de risc şi aşa-numitele sinucideri cronice ( alcoolismul şi toxicomaniile )

8. conduita suicidară presupune organizarea comportamentului în vederea acestui scop, un fel de „regie” a actului suicidar. Individul îşi vizitează locurile din copilărie, foştii prieteni, îşi scrie testamentul, după care se sinucide.