În desfăşurarea educaţiei formale din grădiniţe, un rol din ce în ce mai important îl deţine parteneriatul acestei instituţii cu familia şi cu comunitatea. 

     Colaborarea părinţi-educatoare este o condiţie fundamentală pentru asigurarea unei dezvoltări psihice a copilului, principalul aspect al acestui tip de relaţie constând în consensul educativ. Unitatea cerinţelor educative solicitate de cele două părţi implicate, nu poate exista decât în momentul în care părintele este convins că atât el, cât şi educatoarea au un ţel comun: binele copilului.

      Bazele sociabilitatii copilului sunt puse în familie. Influenţele primului mediu social în care copilul începe să se dezvolte s-au dovedit a fi cruciale pentru dezvoltarea ulterioară a celui care constituie obiectul educaţiei. Studiile efectuate în acest sens au demonstrat importanţa mediului familial pentru dezvoltarea personalităţii copilului, fiind evidenţiate ambele sensuri, pozitiv sau negativ pe care atmosfera familială le poate imprima devenirii copilului, în funcţie de calitatea acesteia.

       Interacţiunea factorilor fundamentali ai dezvoltării sociale determină un anumit nivel al acesteia cu care preşcolarul intră în mediul diferit dar curând la fel de cald ca şi cel familial, mediul grădiniţei. 

      În activitatea desfăşurată cu copiii, educatoarea respectă particularităţile de vârstă şi individuale ale acestora. Pe măsura înaintării în stadiul preşcolarităţii, se constată diferenţele individuale existente la nivel intelectual şi socio-afectiv. Desigur că, aceste diferenţe sunt vizibile şi în substadiile anterioare, susţinute de faptul că, da, fiecare fiinţă umană este unică şi originală, însă construirea de către fiecare părinte  a unei modalităţi specifice, personale de raportare la propriul copil în educaţia pe care o exercită asupra acestuia, face ca aceste diferenţe să fie şi mai vizibile.

        Părinţii se străduiesc să fie cât mai buni cu copii lor. Muncesc pentru  a reuşi să le ofere celor mici, ceea ce poate lor, le-a lipsit. Se constată uneori, însă, un uşor dezechilibru între ceea ce părinţii oferă copiilor şi nevoile reale ale acestora, nevoi de comunicare, afecţiune şi siguranţă.

       Părinţii fac totul pentru a-i educa pe cei mici, atât cum ştiu şi cât pot de bine. Acest „totul” semnifică pentru fiecare părinte... altceva. Adultul îşi construieşte o strategie educativă pe măsură ce copilul său creşte, strategie care fie se aseamănă cu cea adoptată în copilărie de părinţii lui, fie este opusă acesteia. Această practică educativă este dependentă de nivelul de cunoştinţe al părintelui, de atitudinile şi convingerile sale, de concepţia acestuia despre lume şi viaţă.

       Educatia parentala adoptat în educaţia copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării psihice a acestuia, principalele domenii comportamentale care o definesc fiind cel cognitiv şi social-afectiv. Este adevărat că vorbind despre interacţiunea părinţi-copii se au în vedere atât influenţele părinţilor asupra copiilor, cât şi ale copiilor asupra părinţilor. Influenţele exercitate de ambele părţi pot lua forma unei „spirale” relaţionale a cărei continuitate depinde însă de eficienţa stilului educativ parental. Este unul din factorii care influenţeză calitatea interacţiunii părinte-copil.

        Unul din obiectivele teoretice ale lucrării prezente este strict informativ pentru părinţi sau viitori părinţi. Se consideră că practicarea unei  educatii, echilibrate sau mai puţin echilibrate imprimă relaţiei părinte-copil un anumit caracter, pozitiv sau negativ. De aceea, se urmăreşte structurarea unor modalităţi de informare a părinţilor în vederea ghidării acestora spre adoptarea strategiei educative potrivite, adecvate propriului copil.

• studiul relaţiei dintre educatia parentala şi particularitatile sociabilitatii preşcolarului;

• studiul influenţei consensului(parinte-educator) educativ asupra sociabilitatii preşcolarului;

• conceperea unor activităţi cu copiii ce presupun şi implicarea părinţilor în vederea eficientizării interacţiunii părinte-copil.

       Cunoscându-se şi demonstrându-se care sunt consecinţele adoptării unui anumit stil parental se poate interveni în vederea formării şi chiar a educării părinţilor. Aceasta pentru optimizarea relaţiei părinte-copil, promovându-se ideea unui stil parental adecvat, precum şi cea a ameliorării efectelor practicării unui stil parental nepotrivit.

        Intervenţia timpurie în relaţia părinte-copil, în sensul eficientizării acesteia, poate preîntâmpina apariţia unor probleme de dezvoltare psihică, de adaptare la mediul social, în relaţionarea cu ceilalţi care cu greu sau care poate chiar deloc mai pot fi rezolvate odată cu trecerea timpului. 

      Oricât de greu de crezut ar părea pentru unii, educaţia dată de părinţi copiilor influenţează enorm viaţa acestora care vor deveni adolescenţi, tineri, adulţi. Şi nu atât conţinutul educaţiei, cât mai ales maniera de realizare a acesteia. 

       Tema lucrării are implicaţii atât de ordin teoretic cât şi de ordin practic. Acestea din urmă apar în plan strict educativ, vizându-se atât educaţia familială, cât şi educaţia formală. Mai precis, este vorba de creşterea eficienţei acestor forme ale educaţiei pentru integrarea sociala a copilului, pe scurt, pentru îndeplinirea idealului educaţional. Interdependenţa educaţiei informale cu cea formală este mai mult decât evidentă, ambele forme constituind una pentru cealaltă atât bază pentru educaţie, cât şi conţinut. Pentru susţinerea argumentelor aduse necesităţii studierii relatiei dintre educatia parentala si sociabilitatea preşcolarului, s-a făcut apel şi la ceea ce ar putea constitui un fel de motto al lucrării. Este vorba despre cuvintele autoarei Dorothy Law Nolte (2001) care în lucrarea „Cum se formeză copiii noştri”, exprimă de fapt adevăruri necunoscute încă de toţi: 

„Dacă trăiesc în critică şi cicăleală, copiii învaţă să condamne.

Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învaţă să fie agresivi.

Dacă trăiesc în teamă, copiii învaţă să fie anxioşi.

Dacă trăiesc înconjuraţi de milă, copiii învaţă autocompătimirea.

Dacă trăiesc înconjuraţi de ridicol, copiii învaţă să fie timizi.

Dacă trăiesc în gelozie, copiii învaţă să simtă invidia.

Dacă trăiesc în ruşine, copiii învaţă să se simtă vinovaţi.

Daca trăiesc în încurajare, copiii învaţă să fie încrezători.

Dacă trăiesc în toleranţă, copiii învaţă răbdarea.

Dacă trăiesc în laudă, copiii învaţă preţuirea.

Dacă trăiesc în acceptare, copiii învaţă să iubească.

Dacă trăiesc în aprobare, copiii învaţă să se placă pe sine.

Dacă trăiesc înconjuraţi de recunoaştere, copiii învaţă că este bine să ai un ţel.

Dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi, copiii învaţă generozitatea.

Dacă trăiesc în onestitate, copiii învaţă respectul pentru adevăr.

Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învaţă să fie drepţi.

Dacă trăiesc în bunăvoinţă şi consideraţie, învaţă respectul.

Dacă trăiesc în siguranţă, copiii învaţă să aibă încredere în ei şi în ceilalţi.

Dacă trăiesc în prietenie, copiii învaţă că e plăcut să trăieşti pe lume.”

      Sintetizând datele furnizate de literatura de specialitate, dezvoltarea psihică se defineşte ca proces de formare şi restructurare continuă a unor însuşiri, procese, funcţii şi structuri psihocomportamentale, prin valorificarea subiectivă a experienţei social-istorice, în vederea amplificării posibilităţilor adaptative ale organismului.

      De la copilărie la vârsta adultă, umanul se dezvoltă de-a lungul mai multor dimensiuni. Conceptul de dezvoltare a cunoscut o definire construită din perspectiva mai multor accepţiuni. Se va contura în paginile următoare cadrul teoretic al devenirii psihice, aceasta constituind unul din factorii implicaţi în cercetarea prezentă.

      De-a lungul timpului, s-au elaborat numeroase puncte de vedere în legătură cu acest concept, fie nativiste, fie ambientaliste sau interacţioniste, realizându-se, pe de o parte, aprofundarea însuşirilor dezvoltării psihice şi, pe de altă parte, o mai bună clarificare a contribuţiilor fiecărui factor determinativ.

       Aşa cum reiese şi din definiţia dată, omul nu dispune de toate felurile de procese psihice imediat după naştere. Acestea se dobândesc treptat, prin dezvoltare, proces determinat de acţiunea mai multor factori.

       Abordarea sistemică a dezvoltării psihice permite descifrarea complexităţii acestui fenomen. Acest tip de abordare explică depăşirea limitelor concepţiei înlocuirii succesive a biologicului prin social, cât şi a limitelor concepţiilor care hipertrofiază fie rolul socialului, fie rolul biologicului.

      Abordările naturaliste, mai precis nativiste, caută originea fenomenelor psihice în înzestrările genotipice, acestea predeterminând conduita şi activitatea omului. Este tot o perspectivă unilaterală ce absolutizează factorul biologic, nelăsând loc impactului vieţii sociale. Însăşi conduita socială a omului este relaţionată cu factorii genetici neînvăţaţi.

      Abordarea umanistă studiază personalitatea ca structură condiţionată social, căutând izvoarele psihicului uman în interacţiunile sociale. Sistemul sferei sociale complex condiţionate, contribuie exclusiv la formarea poziţiilor de viaţă, realizarea valorilor personale ale omului. Se constată o subapreciere a laturii biologice, factorii genetici îndeplinind un rol secundar. Consecinţa care derivă din acest punct de vedere, constă în întreruperea cursului dezvoltării naturale, continue şi apariţia unor efecte de deformare a personalităţii. 

      De regulă, dezvoltarea se petrece în contextul unei existenţe unde natura şi societatea sunt legate reciproc, fără a fi obligatoriu să ne reprezentăm biologicul drept ceva negativ, iar socialul un factor care întotdeauna reprimă biologicul.

      Din perspectivă psihologică, dezvoltarea umană concepe dezvoltarea fiinţei umane ca o devenire complexă şi unitar integratoare, realizându-se în trei planuri fundamentale: biologic, psihic şi social. Dezvoltarea biologică se referă la creşterea şi maturizarea fizică, la transformările biochimismului intern al organismului, în schimburi cantitative şi calitative ale activităţii nervoase superioare. Dezvoltarea psihică se referă la apariţia şi manifestarea proceselor, stărilor şi structurilor psihice, în timp ce dezvoltarea socială implică o continuă amplificare a posibilităţilor de relaţionare cu ceilalţi şi o acordare cât mai bună a propriei conduite la diversitatea cerinţelor sociale. 

       Aceste trei planuri evoluează interdependent. Între ele au loc o serie de interacţiuni şi interinfluenţe multiple şi variate, încât omul este considerat o sinteză biopsihosocioculturală. Omul constituie punctul de intersecţie a liniilor de forţă ale dezvoltării naturii, ştiinţei, tehnicii, culturii, istoriei.

       Omul dispune de însuşiri comune lui şi animalului, de însuşiri general-umane şi de trăsături personale, individuale. Între aceste nivele de organizare există o strânsă legatură. Acestea, sub impactul conţinuturilor concrete de viaţă, a căror sursă o constituie experienţele particular-sociale şi cele personale, capătă un anumit stil de organizare, o culoare şi o nuanţă specifică, particularizându-se şi diferenţiindu-se de la un individ la altul.

        Încercând să surprindă relaţia dintre dezvoltarea psihică şi cea biologică, Jean Piaget afirma că „inteligenţa este un caz al adaptării biologice” (Piaget, 1973, pag.12). Schimbările care au loc în plan biologic constituie condiţii extrem de importante pentru debutul structurilor psihocomportamentale. Cele două planuri sunt interdependente, dar nu sunt neapărat sincrone ca desfăşurare. Astfel, la început, ritmurile biologice sunt mult mai crescute, în perioada adolescenţei, încetinesc foarte mult, în timp ce dezvoltarea psihică păstrează unele ritmuri crescute şi atinge niveluri calitative înalte.

        În ceea ce priveşte interacţiunile planurilor psihic şi social, mai ales în primul an de viaţă, orice avans în dezvoltarea structurilor psihocomportamentale condiţionează nivelul relaţiilor copilului cu ceilalţi şi, în special, cu mama sa, iar cantitatea şi calitatea acestor interacţiuni devin hotărâtoare pentru dezvoltarea spirituală a copilului.

        Se precizează că dezvoltarea psihică îşi are începuturile încă înainte de naştere, în forma unor anumite rezultate din simbioza organică cu mama. Desigur însă că dezvoltarea propriu-zisă are loc după naştere când o serie de factori acţionează asupra ei, generând-o şi stimulând-o în sens calitativ.

        Determinarea segmentului psihic al vieţii omului se înscrie în perimetrul corelaţiei dintre biologic şi social, înnăscut şi dobândit, genotip şi mediu. Sensurile atribuite noţiunilor de bilogic şi social sunt plurivoce. Factorul biologic nu se reduce la cel genetic; înseamnă şi caracterele fixate ereditar şi starea de sănătate, particularităţile de vârstă şi sex, însuşirile funcţionale, morfologice, biochimice, fiziologice ale organismului ca întreg şi ale sistemului nervos al omului.

         Factorul social înseamnă şi mediu, lume înconjurătoare, şi grup, colectiv, cultură, modele etnice.

         Noţiunile de înnăscut şi dobândit se referă nu numai la ceea ce se moşteneşte, ci şi la ceea ce se achiziţionează în perioada prenatală, adică tot ceea ce posedă individul în timpul naşterii. Concepţiile contemporane despre om au întărit ideea naturii biosociale a omului, precum şi a interacţiunii dintre cei doi termeni. Pentru explicarea relaţiei biologic-social, au fost date diferite interpretări care fie consideră cele două părţi ca succedându-se (biologic şi apoi social), fie le consideră ca având influenţe paralele, fie sunt reduse una la alta.

        Conform primei interpretări, dezvoltarea individului ar fi condiţionată de legile biologice. Legile sociale încep apoi să îşi exercite influenţa. Practic, dezvoltarea individului se divide în două stadii: biologic şi social, net delimitate între ele. 

       Depăşind aceste concepţii care fie au exagerat rolul biologicului, fie pe cel al socialului, s-a demonstrat că omul este un întreg sistemic şi tocmai în această integralitate se manifestă unicitatea lui. Devenind fiinţă socială, el nu este lipsit de niciuna dintre manifestările de individualitate biologică. Golu (2003) afirmă că „biologicul în om este prezent în însăşi natura lui socială. Individul uman trebuie privit în contextul activităţii lui vitale, pătrunse de social” (Golu, 2003, p.218). Acelaşi autor recomandă ca în multe manifestări cu tentă biologică ale omului să fie văzută rezonanţa influenţelor sociale şi, invers, în manifestările sociale superioare activităţii sale, trebuie văzute rădăcinile biologicului. Posibilitatea dezvoltării sociale active este programată de însăşi organizarea biologică a omului. Aceasta este apreciată ca cea mai preţioasă moştenire care dă posibilitatea omului de a avea asigurată o primă treaptă în interacţiunile noastre cu mediul, iar programul genetic nu se întrerupe în momentul naşterii. Este important de reţinut că biologia omului nu rămâne invariantă şi neutrală în raport cu starea mediului ambiant. Este vorba atât de „ecologia mediului extern, fizic, cât şi de evoluţia însăşi a socialului” (Golu, 2003, p.219). De asemenea, este fundamentală evidenţierea determinanţilor biologici ai preadaptării creierului uman la interacţiunile sociale, evidenţierea programelor genetice ale dezvoltării omului, determinarea perioadelor mai sensibile ale dezvoltării sale. Aceasta întrucât, orice influenţă, chiar şi cea minimală, poate să perturbe ireversibil mersul realizării acestui program, contribuind la formarea unor abateri nedorite în dezvoltarea omului.

        Devenirea psihică este un proces lung şi anevoios a cărei evoluţie îi imprimă o serie de caracteristici asupra cărora se va stărui în continuare.

       Prima caracteristică se referă la direcţia calitativă ascendentă pe care dezvoltarea psihică o are în ansamblu. Ea prezintă un traseu spiralat definit prin ascensiune dar şi prin momente de revenire, de repetare, de reluare dar pe o bază nouă, a proceselor şi structurilor psihice. Revenirea constă în conservarea a ceea ce s-a construit, cât şi depăşirea  a ceva, constă atât în consolidare cât şi în inoculare de noi mecanisme, atât în structurare, cât şi în restructurare. 

       Această primă caracteristică a dezvoltării psihice presupune şi existenţa unor momente în care se produc doar acumulări cantitative sau sunt chiar relative stagnări sau momente de criză sau regres. Acestea vor permite constituirea unei baze adaptative mai largi şi mai adecvate noilor împrejurări cărora subiectul trebuie să le facă faţă.

       Dezvoltarea psihică este întotdeauna concretă şi personală. Fiecare persoană este un exemplar unic, irepetabil care nu îşi găseşte o copie identică nici printre cei care l-au precedat, nici printre cei care îl succed. Este adevărat că dezvoltarea psihică este guvernată de legi generale, însă ea se diferenţiază de la un individ la altul din mai multe considerente. În primul rând, fiecare fiinţă umană dispune de un echipament ereditar propriu, acesta fiind compus din toate caracteristicile speciei umane dar într-o manifestare diferenţiată generată de apartenenţa la o succesiune de generaţii şi de combinaţii aleatoare a genelor din momentul zămislirii fiinţei care se va naşte. Unii autori s-au ocupat cu descoperirea şi demonstrarea mecanismelor biologice care mijlocesc dezvoltarea şi afirmarea caracterului unic al comportamentului individului. Există o serie de mecanisme biologice care mijlocesc dezvoltarea şi afirmarea caracterului unic al comportamentului individului. Există o serie de mecanisme care îşi au originea în particularităţile zestrei genetice a fiecărui individ, în timp ce altele ţin de modificările ireversibile prin care trece fiecare individ.

        Caracterul concret şi personal al dezvoltării psihice este dat şi de o serie de influenţe suportate de mamă în timpul sarcinii. În plus, după naştere, fiecare traversează medii diferite cu influenţe variate asupra dezvoltării copiilor, acţiunea prea timpurie sau prea târzie a diferiţilor factori sau a influenţelor, la care se pot adăuga o serie de incidente bruşte, circumstanţe neprevăzute. Modul de adaptare la cele din urmă variază de la un subiect la altul, influenţa lor fiind pentru unul decisivă, pentru altul, nulă. Caracterul particular al dezvoltării psihice se explică şi prin faptul că fiinţa umană este conştientă de sine şi îşi dezvoltă structuri autoreglatoare, selectează influenţele de mediu şi educative, îşi ia în stăpânire propria fiinţă, îşi proiectează devenirea, urmăreşte autoafirmarea şi autodepăşirea.

        Ţinând cont de varietatea influenţelor la care devenirea umană este supusă, se constată diferenţieri de la un individ la altul pe următoarele direcţii: durata procesului de apariţie şi manifestarea unor structuri psihice; viteza mai mică sau mai mare de instalare; ritmicitatea producerii lor; conţinutul psihocomportamental al schimbărilor petrecute; efectul adaptativ pe care îl aduc; rezonanţa pe care o au în alte planuri ale vieţii psihice în ansamblu. 

         Această caracteristică atrage atenţia asupra aspectelor diferenţiate care nu trebuie niciodată scăpate din vedere, fără a anula acţiunea legilor generale ale devenirii psihocomportamentale.

        Sistematicitatea dezvoltării psihice constă în modificarea într-o mai mică sau mai mare măsură a vechii organizări, odată cu apariţia oricărei însuşiri sau substructuri psihice. Se explică astfel caracterul diferit al schimbării unei dimensiuni psihice pentru cei aflaţi în acelaşi stadiu de dezvoltare. Variaţiile apar din legăturile foarte diferite ale acesteia cu celelalte componente ale sistemului, din influenţele pe care la rândul ei le suportă. A patra caracteristică a dezvoltării psihice este stadialitatea. Aceasta explică faptul ca devenirea psihică umană nu este o trecere insesizabilă de la ceva la altceva, o simplă juxtapunere de elemente noi dobândite, ci este o unitate a continuităţilor şi discontinuităţilor. Aşa cum se preciza la prima caracteristică, rămânând valabil şi pentru explicarea stadialităţii, este faptul că se conservă ceva dar se schimbă, se modifică, se transformă altceva, care nu constituie decât conţinutul unui nou stadiu psihic. 

        În legătură cu această  ultimă caracteristică, s-a elaborat conceptul de stadiu de dezvoltare psihică la care se vor face referiri mai târziu, precizându-se definiţia, caracteristicile acestuia, precum şi stadialitatea dezvoltării psihice în ansamblu.

       Devenirea psihică este condiţionată de acţiunea unor legi generale care au putut fi stabilite datorită urmăririi evoluţiei acesteia. Legile generale ale dezvoltării psihice reflectă relaţii determinative fundamentale.

        

• concordanţa între procesualitatea maturizării funcţionale, pe de o parte, şi cantitatea şi calitatea influenţelor exercitate de mediu şi educaţie;

• concordanţa între procesualitatea maturizării funcţionale, pe de o parte, şi cantitatea şi calitatea influenţelor exercitate de mediu şi educaţie;

• stabilirea distanţei optime între actual şi virtual, între ceea ce s-a achiziţionat deja şi ceea ce se va asimila.

        Interiorizarea acţiunilor şi influenţelor exterioare constituie cea de-a doua lege, permiţând aprofundarea înţelegerii acestui proces, dezvăluind mecanismul însuşi al construcţiei psihocomportamentale. Dezvoltarea psihică este rezultatul unei interacţiuni în care internul şi externul sunt obligatoriu prezente concomitent şi nu simplu alăturate, ci interactive. A treia lege a dezvoltării psihice este cea a echilibrării asimilărilor cu acomodările. Ea postulează faptul că interiorizarea acţiunilor se realizează totdeauna în legătură cu achiziţiile anterioare ale subiectului şi poartă amprenta acestora. Asimilarea se defineşte ca „încorporarea realităţii exterioare în forme datorate subiectului” (Piaget, 1973, pag. 14).         Acomodarea reprezintă procesul complementar asimilării. El constă în schimbarea structurilor interne, mintale, sub influenţa celor asimilate, construindu-se premisele pentru o nouă asimilare. Adaptarea la ambianţă este posibilă datorită echilibrării dintre acomodare şi asimilare.