Fascinaţia oamenilor pentru droguri nu este un fenomen nou, substanţele psihoactive fiind cunoscute şi utilizate în toate perioadele istorice. Folosirea substanţelor toxice reprezintǎ o problemǎ majorǎ de sǎnǎtate publicǎ prin creşterea sa frecventǎ, prin ecoul pe care îl are asupra desfǎşurǎrii şi adaptǎrii sociale, prin morbiditatea şi mortalitatea de care este strâns legatǎ.

        În România, dupǎ cǎderea regimului comunist, fenomenul toxicomaniei a luat amploare, patria noastrǎ a devenit atât o ţarǎ de tranzit referitor la problema drogurilor, cât şi o piaţǎ de desfacere, consumul de substanţe ilicite intensificându-se spectaculos în ultimii ani. De aceea a fost necesarǎ dezvoltarea unor politici sociale care sǎ vizeze atât prevenirea cât şi reducerea acestui flagel. 

        Rolul şi importanţa domeniului adicţiilor sunt relevate atât în literatura de specialitate cât şi în cea de interes general care vede o schimbare a relaţiei individului cu plǎcerea, riscul şi chiar cu moartea. Cauza determinantǎ a folosirii substanţelor toxice rezultǎ din intervenţia mai multor factori, fiind cauzatǎ atât de o presiune socialǎ, cât şi de o problematicǎ personalǎ: probleme de desfǎşurare ale individului, disfuncţii familiale, dar şi dificultǎţi de adaptare socialǎ. Consecinţele conduitelor toxicomanice asupra adaptǎrii sociale, dar mai ales asupra evoluţiei psihologice sunt precum o spiralǎ negativǎ, interactivǎ care poate duce la îmbolnǎvirea individului, ajungând astfel un toxicoman. 

      Din pǎcate, persoana dependentǎ nu se confruntǎ numai cu toxicomania, ci şi cu alte tulburǎri psihice precum anxietatea. Majoritatea toxicomanilor prezintǎ stǎri anxioase, stǎri ce le provoacǎ un disconfort psihic şi fizic major. Acestea sunt întâlnite atât la consumatori, cât şi la cei aflaţi în cura de dezintoxicare. Stǎrile de anxietate ale toxicodependenţilor sunt induse de o gândire negativǎ, de o gândire distorsionatǎ. De aceea o soluţie de ameliorare sau chiar de vindecare a acestei tulburǎri este psihoterapia cognitiv-comportamentalǎ. Având în vedere cǎ aceastǎ lucrare vizeazǎ ameliorarea stǎrilor de anxietate ale toxicomanilor aflaţi în cura de dezintoxicare s-a pus accent pe una din tehnicile specifice terapiei cognitiv-comportamentale, şi anume modelul ABC. 

       La alegerea acestei teme au existat atât factori interni, cât şi externi. Confruntându-mǎ cu aceastǎ problemǎ în multe situaţii de viaţă, am hotǎrât sǎ mǎ implic în procesul de recuperare a persoanelor care au făcut primul pas în acest sens. 

     Ceea ce am încercat sǎ demonstrez prin cercetarea de faţǎ este faptul cǎ terapia cognitiv-comportamentalǎ are o contribuţie importantǎ în ameliorarea anxietǎţii la toxicodependenţii aflaţi în cura de dezintoxicare. Pentru a dovedi acest lucru a fost necesarǎ o abordare teoreticǎ a celor trei concepte, respectiv toxicomanie, anxietate şi terapie cognitiv-comportamentalǎ. Aceasta se regǎseşte în capitolul II al lucrǎrii, unde am prezentat exhaustiv opiniile mai multor autori cu privire la aceste variabile. 

       Capitolul III reprezintǎ cea de a doua parte a lucrǎrii şi anume prezentarea întregului act de cercetare. Astfel, am pornit de la ipoteza cǎ pacientul toxicoman are stǎri de anxietate, acestea pot fi ameliorate cu ajutorul terapiei cognitiv-comportamentale, şi, dacǎ acestea sunt ameliorate şansele de recidivǎ sunt diminuate. Pentru a demonstra aceste presupuneri m-am folosit de studiul de caz, interviu, observaţie, de chestionarul BAI şi de modelul ABC. La aceastǎ cercetare au participat 10 subiecţi heroinomani internaţi la Spitalul ,,Al. Obregia” în secţia XVI-Psihiatrie. 

       În ultimul capitol rezervat concluziilor sunt prezentate rezultatele obţinute şi valorificarea acestora în practicǎ şi teorie.

       Tentaţia de a evada din realitate, de a ajunge la stǎri euforice existǎ încǎ din antichitate când se fumau anumite ierburi cu efecte afrodisiace si halucinogene. Dacǎ în antichitate existau doar droguri naturale, ulterior, datoritǎ situaţiilor limitǎ  şi în special a rǎzboaielor, oamenii de ştiinţǎ au creat drogurile (substanţele) artificiale care erau folosite pentru armatele diverselor popoare ce trebuiau sǎ reziste în regim de rǎzboi, de multe ori fǎrǎ apǎ şi hranǎ şi pentru anihilarea durerii cauzate de rǎni.

       Astfel, în secolul XVII s-a descoperit morfina (calmant pentru durerile provocate de rǎni), iar apoi s-a realizat cǎ aceasta duce foarte repede la dependenţǎ fizicǎ si psihicǎ. S-a cǎutat un înlocuitor şi, prin derivarea morfinei cu opiumul s-a descoperit heroina care iniţial se credea cǎ nu dǎ dependenţǎ aşa de mare ca morfina. În realitate dependenţa de heroinǎ e de şapte ori mai mare decât cea de morfinǎ. Dupǎ primul rǎzboi mondial aceste substanţe au început sǎ fie consumate în toatǎ lumea, astfel fenomenul toxicomaniei a luat amploare, dependenţa putând fi legatǎ de consumul unui singur drog sau de utilizarea mai multor droguri (politoxicomanie) în doze ne-terapeutice şi în scopuri ne-medicale. Astfel, prin consumul de droguri, individul încearcǎ sǎ obţinǎ stǎri de beatitudine, de reverie, de plenitudine şi de satisfacţie interioarǎ, dar şi un refugiu ca soluţie la situaţiile de impas ale vieţii cǎrora el nu le poate face faţǎ. 

       În literatura de specialitate existǎ mai mulţi termeni care definesc uzul şi abuzul de substanţǎ printre care: toxicomanie, toxicodependenţǎ, adicţie, drogodependenţǎ, dependenţǎ de droguri şi farmacodependenţǎ. Toxicomania este o stare psihosomaticǎ ce rezultǎ în urma interacţiunii individului cu un produs psihoactiv (psihotrop) specific având drept consecinţe tulburǎri de comportament şi alte reacţii care presupun o dorinţǎ invincibilǎ, permanentǎ continuǎ sau periodicǎ de a consuma drogul pentru obţinerea anumitor efecte psihice. În cazul în care consumul de droguri este suprimat se declanşeazǎ tulburǎri severe de diferite forme, grade şi intensitãţi. Organizaţia Mondialǎ a Sǎnǎtǎţii (1957) defineşte toxicomania ca o stare de intoxicaţie periodicǎ sau cronicǎ determinatǎ de consumarea repetatǎ a unui drog (natural sau sintetic). Antoine şi Maurice Porot înţeleg prin toxicomanie “apetenţa anormalǎ şi prelungitǎ manifestatǎ de cǎtre anumiţi indivizi pentru substanţele toxice sau droguri pe care le-au cunoscut accidental sau le-au cǎutat cu intenţie efectul analgezic, euforic sau dinamizator, apetenţǎ care devine rapid obişnuinţǎ tiranicǎ şi care atrage dupǎ sine aproape inevitabil creşterea progresivǎ a dozelor” (Toxicomaniile, p. 7). Pentru a înţelege mai bine acest concept, este necesar sǎ se clarifice semnificaţia termenilor dependenţǎ, dependenţǎ fizicǎ, dependenţǎ psihicǎ, drog, toleranţǎ şi sevraj, cu care toxicomania opereazǎ. Astfel, dependenţa reprezintǎ dorinţa de a consuma periodic sau continuu o substanţǎ toxicǎ pentru a obţine din acest fapt o plǎcere sau pentru a risipi o stare de indispoziţie. Dependenţa psihicǎ este starea mentalǎ caracterizatǎ prin impulsul pacientului spre consumul periodic sau continuu al drogului, în scopul dobândirii unei plǎceri sau al anulǎrii unei stǎri de tensiune. Dependenţa fizicǎ reprezintǎ starea adaptativǎ care are drept consecinţe apariţia unor tulburǎri fizice intense, când este stopatǎ administrarea substanţei sau dupǎ neutralizarea acţiunii sale de cǎtre un antagonist specific. Toleranţa se manifestǎ prin necesitatea de a mǎri progresiv dozele pentru a se obţine efectul dorit. Sevrajul este caracterizat de survenirea simptomelor somatice dupǎ stoparea sau reducerea unui drog care se utilizeazǎ regulat. Se numeşte drog substanţa naturalǎ sau sinteticǎ aptǎ sǎ ducǎ la dependenţǎ. Definiţia clinicǎ este mai precisǎ: “drogurile sunt substanţe psihoactive, susceptibile de a induce efecte psihice trǎite succesiv, ca o întǎrire a desfǎşurǎrii unei stǎri de dependenţǎ psihologicǎ sau fizicǎ” (Henri Chabrol, pag. 7). 

     Astfel, din cele menţionate mai sus, reies urmǎtoarele caracteristici psihopatologice ale toxicodependenţei: nevoia permanentǎ de consum continuu sau periodic a unui drog natural sau sintetic, cu tendinţa de a creşte doza iniţial administratǎ; dependenţa fizicǎ şi psihicǎ; neputinţa de a renunţa la utilizarea drogurilor; manifestǎri psihopatologice si fiziologice care apar în cazul întreruperilor bruşte a consumului de substanţe; degradarea fizicǎ, psihicǎ, moralǎ şi socialǎ în urma utilizǎrii îndelungate a drogurilor. 

      Deşi dependenţii de droguri sunt consideraţi nişte delicvenţi, ei sunt în realitate  oameni bolnavi ajunşi în stare de iresponsabilitate pentru faptele lor.

        În ultimii ani, la majoritatea buletinelor de ştiri televizate sau nu, auzim cǎ a mai fost prins un traficant de droguri, cǎ un tânǎr s-a sinucis în urma consumului de stupefiante, cǎ a avut loc o crimǎ, ucigaşul fiind consumator de substanţe toxice sau cǎ un individ a murit datoritǎ unei supradoze. Aşadar, folosirea substanţelor toxice reprezintǎ o problemǎ majorǎ în sǎnǎtatea publicǎ prin creşterea sa frecventǎ, prin ecoul pe care îl are asupra desfǎşurǎrii şi adaptǎrii sociale, prin mortalitatea de care este strâns legatǎ.

        În ceea ce priveşte traficul de droguri, România este o ţarǎ de tranzit dinspre Orientul Mijlociu cǎtre Europa de Vest şi astfel dupǎ 1989 a devenit o ţarǎ consumatoare. În perioada ’90-’96 cuiburile traficanţilor şi consumatorilor de droguri erau cǎminele studenţeşti, apoi s-au extins şi prin baruri, discoteci, case de rromi şi chiar la colţ de stradǎ. Traficul  de droguri a devenit o afacere rentabilǎ în România, dar în acelaşi timp şi o mare problemǎ la nivel macro şi microsocial.

        Mulţi oameni de ştiinţǎ încearcǎ sǎ explice şi sǎ anihileze acest fenomen. De exemplu, Antoine Porot a definit drogul ca fiind o “substanţǎ naturalǎ sau sinteticǎ aptǎ sǎ ducǎ la o dependenţǎ: se foloseşte în general în farmacologie pentru a desemna orice produs a cǎrui administrare la animalul de experienţǎ provoacǎ un rǎspuns al acestuia. Este sinonim pentru evitarea termenului de medicament”. Definiţia clinicǎ este mai precisǎ: “drogurile sunt substanţe psihoactive, susceptibile de a induce efecte psihice trǎite succesiv, ca o întǎrire a desfǎşurǎrii unei stǎri de dependenţǎ psihologicǎ sau fizicǎ” (Henri Chabrol, p.7). Eusebiu şi Laura Tihan definesc drogul ca o “substanţǎ de origine vegetalǎ, animalǎ sau universalǎ care serveşte la prepararea anumitor medicamente: narcotice, stupefiante (medicamente care inhibǎ centrii nervoşi provocând o stare de inerţie fizicǎ şi psihicǎ, care prin folosire repetatǎ dǎ naştere obişnuinţei)”. 

      În dicţionarul de psihiatrie (J. Postel) drogul este “substanţa care, introdusǎ în organismul uman, poate modifica una sau mai multe dintre funcţiile sale. Termenul desemneazǎ substanţe psihotrope, susceptibile de a genera o dependenţǎ, fiind deci toxicomanogene. Actualmente termenul desemneazǎ substanţe interzise utilizate de toxicomani.

a) Euphorica – substanţele care produc liniştea interioarǎ şi un sentiment de bunǎ fiinţare, cuprinzând îndeosebi opiaceele; Lewin a adǎugat aici şi cocaina;

b) Phantastica – drogurile care corespund halucinogenelor (peyotl, datura); Lewin a adǎugat canabisul şi derivatele sale;

c) Inebriantia – substanţele care produc beţia: alcool, eter;

d) Hypnotica – substanţele care provoacǎ somn; la vremea lui Lewin erau cloralul, kawakawa şi veronalul; astǎzi li se adaugǎ toate barbituricile, tranchilizantele şi somniferele; 

e) Excitantia – substanţele ce reprezintǎ stimulente: cafea, kat, la care se adaugǎ azi amfetaminele şi cocaina.

1) Psiholepticele care diminueazǎ activitatea psihicǎ; se includ aici neurolepticele cu efect antidelirant utilizate în psihoze, tranchilizantele, sedativele, anxioliticele şi hipnoticele (somnifere, barbiturice);

2) Psihoanalepticele care stimuleazǎ activitatea psihicǎ includ nooanalepticele care stimuleazǎ vigilitatea (cafea, amfetaminele) şi timoanalepticele care au un efect pozitiv asupra dispoziţiei (antidepresive);

3) Psihodislepticele care corespund halucinogenelor şi canabisului, iar pentru unii, stupefiantelor precum şi alcoolului.

a) dupǎ efectul produs asupra SNC : se pot identifica produse depresoare (opiul, morfina, heroina, barbituricile, benzodiazepinele, tranchilizantele, hipnoticele, metaqualona, etc.); produse stimulente (cocaina, crack-ul, khat-ul, amfetaminele, anorexigenele, etc.) şi produse peturbatoare sau halucinogene   (canabis, LSD, fencyclidina, mescalina, psilocybina etc.)

b) dupǎ originea produsului regǎsim produse naturale, produse de semi-sintezǎ şi produse de sintezǎ; 

c) dupǎ regimul juridic al substanţelor sunt întâlnite substanţe a cǎror fabricare şi administrare sunt supuse controlului (morfina şi barbituricile) şi substanţe total interzise (LSD, heroina, crack-ul);

d) dupǎ dependenţa generatǎ sunt droguri care creeazǎ dependenţǎ psihicǎ, droguri ce creeazǎ dependenţǎ fizicǎ şi droguri ce dau dependenţǎ mixtǎ.

-substanţe psihotrope şi substanţe stupefiante care modificǎ percepţia şi activitatea mentalǎ. Acestea cuprind: depresoarele, halucinogenele, analgezicele, hipnoticele, stimulentele.

     Depresoarele micşoreazǎ activitatea SNC încetinind funcţiile vitale şi reflexele, calmeazǎ şi relaxeazǎ. În doze bine determinate sunt utilizate în medicinǎ, mai ales ca sedative pentru a induce somnul. Barbituricele şi tranchilizantele minore sunt depresoare ale SNC; de asemenea, analgezicele opioide acţioneazǎ ca depresoare ale SNC.

      Halucinogenele acţioneazǎ asupra SNC şi conduc la apariţia iluziilor senzoriale sau a halucinaţiilor. Cunoscute şi sub denumirea de “droguri psihodelice” în rândul lor se înscriu dietilamida acidului lisergic (LSD), fencyclidina, psilocybina şi unele amfetamine substituite la nucleul benzenic (Ecstasy, Adam).

       Analgezicele influenţeazǎ reacţia la durere diminuând sau înlǎturând tulburǎrile psihice care o însoţesc (anxietatea, tensiunea psihologicǎ, indispoziţia). 

      Hipnoticele sunt substanţe depresoare ale SNC care induc somnul. Barbituricile, metaqualana şi clorahidratul sunt exemple de hipnotice. Numeroase droguri pot fi concomitent sedative şi hipnotice.

      Stimulentele intensificǎ activitatea SNC şi stimuleazǎ activitatea creierului şi a unor centri nervoşi din mǎduva spinǎrii. Anumite stimulente au pe plan internaţional o utilizare terapeuticǎ legalǎ, cum ar fi anorexigenele (reduc pofta de mâncare) şi unele medicamente pentru tratarea depresiilor psihice.

-amfetaminele şi alte stimulente (efedrinǎ, crank, ice, rocks, MDMA, extasy) produc stǎri de euforie, lipsa oboselii, pot realiza performanţe în cadrul unor acţiuni simple, mǎresc nivelul de activitate, produc anorexie, duc la creşterea nivelului de violenţǎ. Amfetaminele creeazǎ dependenţǎ, pot fi administrate oral, injectate sau inhalate (prizate) pe cale nazalǎ sau fumate. Consumul de amfetamine conduce la modificǎri psihologice sau comportamentale dezadaptative, semnificative clinic, cum ar fi euforia sau aplatizarea afectivǎ, modificarea de sociabilitate, hipervigilitatea, sensibilitatea interpersonalǎ, tensiunea sau mânia.

-substanţele de origine naturalǎ care sunt cocaina, cannabisul şi ciupercile halucinogene. Cocaina este un produs natural care se obţine din frunzele plantei de coca şi are efecte asemǎnǎtoare cu ale altor stimulente, fiind una din cele mai adictive substanţe folosite frecvent. Este un drog cu acţiune de scurtǎ duratǎ care produce efecte rapide şi puternice asupra SNC atunci când e administratǎ  intravenos sau fumatǎ. Efectele principale ale cocainei sunt euforia, senzaţia de creştere a energiei, acuitatea mentalǎ mǎritǎ, creşterea conştiinţei senzoriale, anorexie, anxietate crescutǎ şi susceptibilitate, nevoie scǎzutǎ de somn, încredere în  sine mǎritǎ. Din planta canabis se obţin mai multe forme care pot fi fumate sau consumate oral, acestea purtând denumiri diferite: marijuana, haşiş, sensimilla. Modificǎrile comportamentale sau psihologice dezadaptative semnificative clinic induse de canabis sunt: deteriorarea coordonǎrii motorii, euforie, anxietate, deteriorarea judecǎţii, senzaţie de încetinire a timpului, retragere socialǎ. Foarte rar pot apǎrea reacţii depresive acute care sunt în general  puţin grave şi trecǎtoare, dar pot necesita intervenţie psihiatricǎ. Ciupercile halucinogene au efecte similare cu canabisul.

-opiaceele sunt derivaţi ai opiului, produşi prin metode de prelucrare relativ simple, mai mult fizice decât chimice; opioidele includ şi  substanţe recente produse prin sinteze chimice uneori destul de complexe (Kaplan & Sadock, p.121). Opioidele se împart în naturale (opium, morfina, codeina), semisintetice (heroina, hydromorphone, oxycodone) şi sintetice (metadona, buprenorfina, meperdine). Consumul de opiacee produce modificǎri dezadaptative psihologice şi comportamentale semnificative clinic care apar la scurt timp dupǎ uzul acestora, cum ar fi: euforie iniţialǎ urmatǎ de apatie, disforie, agitaţie sau lentoare psihomotorie, deteriorarea judecǎţii, deteriorarea funcţionǎrii sociale, constricţie pupilarǎ, torpoare, dizartrie, deteriorarea atenţiei şi a memoriei.

      Heroina este un antidepresiv al SNC, produce o stare de bunǎstare, de reverie, eliminǎ durerea şi induce somnul. Intoxicaţia severǎ datoratǎ unei supradoze de heroinǎ, poate duce la comǎ, dilataţie pupilarǎ, depresie, pierderea cunoştinţei care în extremǎ cauzeazǎ moartea. Consumul de herionǎ dǎ naştere senzaţiilor euforice, activeazǎ regiuni cerebrale prin care se produce dependeţa fizicǎ şi psihologicǎ caracterizatǎ prin dorinţa pentru drog, toleranţǎ (necesitatea pentru doze din ce în ce mai mari pentru a ajunge la acelaşi rezultat) şi sevraj dureros şi periculos ce include panicǎ, frisoane, anxietate, greaţǎ sau vomǎ, insomnie, febrǎ, diaree, lǎcrimare sau rinoree. Aceastǎ substanţǎ consumatǎ în perioada de sarcinǎ creşte riscul de avort şi naştere de copil mort. Copilul aflat în uter poate ajunge la naştere în sevraj şi existǎ posibilitatea sǎ manifeste diferite probleme de dezvoltare. De obicei consumatorii îşi injecteazǎ heroina intravenos în braţe, gambe, glezne, sub limbǎ, dar pot injecta şi subcutanat, intramuscular, pot fuma sau inhala (priza). Fiecare mod de administrare aduce cu sine posibilitatea instalǎrii bolilor prin contaminare, SIDA, hepatitǎ, pneumonie şi pericolul supradozei deoarece concentraţia şi tǎria drogului sunt variabile ce nu pot fi monitorizate.