„Veţi crea veti avea,nu veţi crea,nu veţi exista”.

        Aceste cuvinte celebre au fost adresate de savantul român Octav Onicescu contemporanilor săi.

     Astăzi, tot mai mulţi gânditori împărtăşesc această idee. Creativitatea  reprezintă o temă de cercetare ştiinţifică şi o preocupare a factorilor sociali interesaţi să valorifice această avuţie naţională. Considerată de mulţi autori ca principala formă a relaţiei active a omului cu lumea, acest domeniu fantastic al psihologiei, a devenit o activitate de masă. Părerea conform căreia aparţine unei minorităţi este acum depăşită, acestă trăsătură general umană este prezentă la toţi indivizii şi la toate popoarele. Spre deosebire de inteligenţă creativitatea poate fi educată şi dezvoltată în cele mai variate forme: literar, artistic, tehnic, etc.

        La nivel internaţional, creativitatea e apreciată ca o valoare în funcţie de care este stabilit nivelul de dezvoltare al unei ţări. Cheia succesului în creaţie constă, alături de aptitudini creative, într-o muncă tenace de punere în valoare a potenţialului creativ.

      Lucrarea de faţă tratează creativitatea ca premisă a obţinerii unui succes profesional ca ansamblu de idei, predispoziţii proprii indivizilor creatori şi caracteristice prin felul de a fi şi de a se manifesta.

       Noţiunea ,,creaţie” percepută ca ,,făurire de lucruri noi” a înregistrat de-a lungul timpului sensuri extrem de nuanţate, adesea contradictorii, în funcţie de domeniile în care s-a manifestat şi de teoriile dominante. În acest sens termenul de creaţie a fost definit în relaţia cu natura, arta, religia, ştiinţa,etc.

      Termenul de creativitate îşi are originea în cuvântul latin creare care înseamna: a zămisli, a făuri, a crea, a naşte.

        Limba latină avea pentru creaţie doi termeni relativ sinonimi – creare şi facere. Primul se referă, exclusiv, la înfăptuirile dumnezeieşti iar cel de-al doilea termen face referire la acţiunile oamenilor.

• Creaţia de natură divină

• Creaţia artistică

• Creaţia ca însuşire umană ce se poate manifesta în cele mai diverse domenii ale culturii, ştiinţei, practicii sociale.

        Deşi creativitatea este veche „de când lumea”, interesul faţă de studiul creativităţii a început să ia amploare în anii ’50 când au fost înfiinţate câteva institute de cercetare în domeniul creativităţii.

       Cu toate acestea, numeroşi indicatori ai volumului de studii consacrate creativităţii demonstrează că, până de curând, acest domeniu a fost relativ marginalizat în cadrul psihologiei. Deşi lucrarea lui Galton  Hareditary Genius, apărută în 1869, poate fi considerată ca un început al cercetărilor ştiinţifice privind creativitatea, Terman subliniază faptul că până în 1950 au existat doar încercări sporadice în acest domeniu.

       Semnalul care a declanşat cursa pornită în vederea cercetării creativităţii a fost dat de un eveniment de natură tehnică şi anume trimiterea primului ,,Sputnik” în spaţiul cosmic care a avut drept motto următoarea lozincă ,,pentru ca naţiunea să poată supravieţui, individul trebuie să gândească creativ”. 

        Au fost descoperite aspecte multilaterale ale creativităţii, constatându-se că ,,există tot atâtea moduri de creativitate câte activităţi omeneşti există, că întâlnim tot atâtea aspecte ale creativităţii câte aspecte prezintă şi natura umană (psihice, intelectuale, emoţionale, etc.” 

      Conceptul de creativitate este diferit interpretat de către cercetătorii care s-au ocupat de această problemă iar particularităţile atribuite creativităţii ilustrează cel mai bine această diversitate. Astfel, când vorbim de creativitate ne gândim la ceva original, adecvat, nou, neobişnuit, valoros, relevant, armonios, transformat, condensat, spontan.

       Datorită acestei varietăţi a punctelor de pornire, a premiselor şi metodelor de lucru este dificil de găsit un numitor comun şi de a elabora unele definiţii. Punctul de vedere din care va fi cercetată creativitatea va depinde, de fiecare dată, de intenţiile cercetătorilor.

        Un mare numar de autori definesc creativitatea ca activitate: ,,forma superioară a activităţii umane” (P. Ioan), care ,,duce la un produs, caracterizat prin noutate sau originalitate şi valoare pentru societate”(Al. Roşca), ca ,,rezultat al activităţii preconştiente” înţeleasă de către reprezentanţii psihanalizei ca ,,o eliberare de impulsurile şi conflictele reprimate la nivelul inconştientului” (S.L.Kubie) şi nu în ultimul rând ca ,,activitatea cea mai dificilă a creierului şi cea mai productivă” (St. Odobleja).

        În concepţia americanului Usher, la nivelul activităţii umane se întrepătrund în mod natural ,,acte învăţate şi neînvăţate cu cele creative sau repetitive”. Împărtaşită şi de alţi autori, practic, toate activităţile oamenilor ,,glisează după cele două tipuri de acte – originale (de creaţie) şi acte nonoriginale, învăţate” (D. Teodosiu). Pentru oamenii de ştiinţă, pentru istoricul de artă sau pentru managerul industrial creativitatea se exprimă prin produsul creativ.

        Matei Dogan, în introducere în lucrarea Noile ştiinţe sociale considera creativitatea ştiinţifică având mai multe şanse de manifestare la intersecţia a două sau mai multe subdomenii decât între frontierele unei singure discipline. Această idee este susţinută şi de teoria asociaţionistă, reprezentată de J. Maltzman şi S.A. Mednik care consideră creativitatea ca, proces de reorganizare, recombinare a elementelor asociative în funcţie de anumite cerinţe şi utilităţi”. 

        Cel mai adesea creaţia este definită ca inovaţie iar aceasta înţeleasă ca rezultat al procesului de creaţie. În literatura consacrată creativităţii inovaţia este analizată în relaţie cu invenţia şi descoperirea. Dacă a inventa înseamnă să creezi ceva care nu a mai existat autorului, a descoperi presupune ,,a pune în evidenţă un fapt, un obiect, un fenomen, o relaţie sau o lege care oricum exista, funcţiona, fară a se cunoaşte aceasta”. Cea care asigură specificitatea unei creaţii, raritatea, este originalitatea care reprezintă un criteriu axiologic semnificativ în evaluarea capacităţilor creative şi a produsului nou creat.

      ,,Pentru psihoterapeut şi pentru mulţi artişti ea reprezintă un proces. Psihologii, psihanaliştii şi educatorii pun accentul pe personalitatea creativă” . 

       Atât la nivelul indivizilor cât şi la nivelul colectivităţilor umane, creaţia autentică se distinge prin utilitatea sau valoarea sa pentru societate. Utilitatea este cea care îi conferă unei creaţii finalitate şi legitimitate publică. Experienţa demonstrează că atunci când unele invenţii, inovaţii nu şi-au găsit aplicabilitate imediată, sentimentul de utilitate al autorilor se manifestă ca satisfacţia de a fi depăşit anumite limite ale cunoaşterii, ca împlinire de sine prin creaţie şi definire a propriei identităţi. Cei care au studiat creativitatea au constatat că tocmai această căutare a identiăţtii este motivaţia demersului creator.

       După cum sublinia J.P. Guilford ,,cretivitatea ţine de sensul vieţii şi al activităţii fiecăruia dintre noi”, este o ,,însuşire esenţială omului care poate fi identificată, influenţată, educată, stimulată, caracteristică activităţii omului exprimată complex, de la manifestarea spontană, neconvenţională la ipostaza supremă, genială, emergentă”. 

        Dintre principalele dimensiuni ale creativităţii – procesul creativ, produsul creat, climatul reactiv etc. – pivotale pentru definirea creativităţii sunt procesul creativ şi produsul creat. 

       În ţara noastră, în literatura de specialitate, creativitatea este definită ca fiind ,,capacitatea de a găsi soluţii şi de a realiza ceva nou şi de valoare.” Se poate spune că este o definiţie incompletă deoarece limiteazaă creativitatea la aspectul aptitudinal. Ori, creativitatea mai implică motivaţie, trăsături de temperament, factori de caracter etc. De aceea mai poate fi definită ca ,,ansamblul unitar al factorilor obiectivi şi subiectivi care duc la realizarea, de către indivizi sau grupuri, a unui produs original şi de valoare pentru societate.”  

       Creativitatea mai înseamnă şi posibilitatea de comunicare, individul aflându-se într-un contact continuu cu lumea sa interioară şi cu lumea exterioară. Receptivitatea individului îi permite să intuiască şi să înteleagă problemele existente. Pornind de la corelaţiile pe care le face în interior, cu fenomene cunoscute şi trăite, poate rezolva problemele apărute. Setea de cunoaştere şi curiozitatea ne atrage atenţia asupra lumii exterioare nouă. Cunoştinţele noastre îmbogăţite de propria experientă şi raportată la mediul înconjurător şi conştiinţa de a fi parte a acestei lumi favorizează transpunerea adecvată a acestor cunoştinţe.          

        Creativitatea corespunde raportului mintal pe care îl abordăm pentru a descoperi noi raporturi între lucruri, evenimente care pot genera idei utile şi generale în raport cu o situaţie dată. Datorită confruntării trăirilor noastre interne cu problemele lumii exterioare pot apărea conflicte sau situaţii contradictorii iar încercările de a le rezolva nu pot să reuşească întotdeauna din prima. De aceea putem spune că a fi creativ presupune şi posibilitatea comiterii unor greşeli.

      Chiar dacă percepem greşeala ca un eşec sau dacă privim problemele cu o curiozitate exagerată nu înseamnă că procesul nostru creativ s-a sfârşit. Dacă scăpăm de atitudinea de resemnare faţă de eşec şi pornim fără să acordăm o importanţă exagerată oricărei situaţii, eşecul . Dupa alţi autori ,,creativitatea desemnează un mod de a fi, o modalitate de gândire. Ea este mai întâi de toate o aptitudine individuală obişnuită, de care dispunem în general în egală măsură, prezentă în fiecare dintre noi şi diferită de inteligenţă, evaluată prin coeficientul intelectual.” 

        Dintre principalele dimensiuni ale creativităţii, esenţial pentru definirea acesteia este procesul de creaţie. 

        După cum susţin reprezentanţii psihologiei umaniste, creativitatea poate fi definită ca un proces; fie că e vorba de un ,,proces de interrelaţie a individului cu un mediu favorabil şi suportiv”(A. Maslow, C.Rogers, E. Fromm), „proces de comunicare” (P. Ioan), „proces de modelare a unor idei sau ipoteze, de testare a acestora şi de comunicare a rezultatelor obţinute” (E. Torrance).

      Ca proces de rezolvare a problemelor, creativitatea implică mai multe demersuri de natura psihică, intelectuală, în sensul că producerea noului antrenează, după opinia lui K. Urban, „percepţii sensibile, profunde, extinse a informaţiilor înregistrate, asocierea şi combinarea lor ingenioasă, sintetizarea, analiza şi structurarea unor informaţii, materializarea lor în reprezentări simbolice, comunicarea şi receptarea lor de către ceilalţi ca soluţii inerent creative la problemele ridicate”.

În egală măsură creativitatea este premisa procesului de generare a noului dar şi finalitatea procesului original.

         Procesul de creaţie antrenează toate mecanismele psihologice ale individului creator şi toate resursele sale dobândite prin învăţare şi experienţă. Pe lângă activitatea gândirii, procesul stimulează afectivitatea şi valorizează însuşirile de personalitate. 

        Creativitatea privită ca euremă asociativ-combinativă şi de acumulare se desfăşoară pe un fond energetic amplificat şi cere un mare travaliu psihic, solicită mobilizarea tuturor potenţelor energeticeşti dirijarea spre actul şi procesul creativ. Latura combinativă se înfăptuieşte pe fondul unor fenomene dinamizatoare, cum ar fi: pasiunea, succesul, interesul, curiozitatea, voinţa, cutezanţa, nevoia, dorinţa, ambiţia, sentimentele.

      Din punct de vedere psihofiziologic, se desfăşoară pe un tonus cerebral ridicat ce generează şi întreţine starea de continuă concentrare dirijată de voinţă. O voinţă puternică este autogeneratoare de potenţe creative şi creatoare ,,aproape fiecare dintre noi poate să-si conducă mintea într-un mod mai eficient decât o face în mod obişnuit. Într-o măsura mai mare sau mai mică cu toţii suntem înzestraţi cu puterea voinţei şi aceasta este cheia efortului creator” . În acelaşi registru putem cita remarca lui Th. Edison care spune că ,,munca este unu la sută inspiraţie şi noăazeci şi nouă la sută transpiraţie” . În esenţă, creaţia presupune concretizarea calităţilor specifice spiritului creativ, indiferent de domeniul său de manifestare, şi anume: flexibilitatea gândirii şi a conduitei, însuşire care uşurează adaptarea la situaţii imprevizibile:

1. gândirea divergentă: permite renunţarea la stereotipii şi să formuleze diverse variante de răspuns la provocările mediului

2. capacitatea de selecţie şi evaluare a informaţiilor care ajută la formularea de ipoteze şi să gândească soluţii de rezolvare a problemei

3. fluiditatea cognitivă, înţeleasă ca aptitudine de a opera cu simboluri, idei, noţiuni, etc, dar şi de a face comparaţii, analize, sinteze

4. redefinirea, ca performanţă în restructurarea universului de semnificaţii şi în reelaborarea creativă a elementelor componente

5. atitudinea interogativă , ca expresie a comportamentului

6. atitudinea de respingere a tendinţelor habituale din mediu, a rigidităţii instituţiilor sociale

7. receptivitatea la mesajele si cerinţele mediului, capacitatea de a acţiona în raport cu etaloane valorice interne