Modernizarea învăţământului românesc este o necesitate derivată din cerinţele dezvoltării societăţii contemporane , din experienţa practică acumulată şi din posibilităţile pe care le oferă azi ştiinţele educaţiei . Învăţământul este o instituţie socială dinamică şi cu variate intercondiţionări naţionale şi internaţionale . Ultimii ani se caracterizează prin transformări profunde în toate activităţole . Problema adaptării şcolii la cerinţele noi ale dezvoltării sociale , organizarea ei în pas cu marile cuceriri ale revoluţiei tehnico – ştiinţifice preocupă forurile guvernamentale şi de specialitate din toate ţările lumii , corpul profesoral şi masele tineretului de pretutindeni .

         În perioada actuală , când toate structurile vieţii economice şi sociale au trecut prin transformări importante , nici învăţământul nu a fost scutit de frământări , şcoala românească încercând să-şi găsească adevăratul drum . Schimbările pe care le trăim impun învăţarea stilului de viaţă cerut de o societate democratică . Ţinând cont că învăţământul reprezintă o prioritate naţională de care depinde viitorul ţării , şcoala a preluat din mers noile schimbări de concepte , structuri şi conţinut impuse de evoluţia societăţii . Învăţământul de azi trebuie să contribuie nu numai la pregătirea tânărului pentru viaţă , ci să-l şi împlinească în acelaşi timp , ca individualitate , care să creeze un câmp mult mai larg pentru creativitate , iniţiativă , autonomie , şi , în acest context să contribuie la progresul uman general . 

a)  sincronizarea cu evoluţia sistemelor de învăţământ din lume , orientat în direcţia stimulării altui tip de proiectare didactică , apt să rezolve corect din punct de vedere pedagogic , raportul dintre cultura generală , cultura de specialitate şi tranziţia de la învăţământul preşcolar la învăţământul primar , de la învăţământul primar la cel secundar , în special de la învăţământul secundar inferior la învăţământul secundar superior , cu deschidere spre educaţia permanentă – premiză a integrării sociale ;

b) proiectarea noilor conţinuturi ale instruirii : planurile , programele şi manualele şcolare ;

c) curăţirea ideologică a conţinuturilor ( operaţie indispensabilă ) şi prioritatea

laturii formative ;

d) promovarea unei noi concepţii şi modalităţi practice de evaluare a 

cunoştinţelor elevilor la sfârşitul fiecărui nivel de învăţământ .. 

Legea învăţământului prevede , ca ideal educaţional al şcolii , dezvoltarea liberă şi armonioasă a individualităţii umane, formarea personalităţii autonome şi creative. 

   Prima verigă a învăţământului ( învăţământul preşcolar ) merită o atenţie deosebită . 

Studiile întreprinse în pedagogie şi psihologie confirmă ipoteza că la vârsta preşcolară copilul dobândeşte cele mai profunde , durabile şi productive însuşiri psihice ale individualităţii proprii , o intensă receptivitate , sensibilitate şi flexibilitate psihică . Grădiniţa este pentru copil o oază de lumină , prima lui şcoală , prima treaptă a învăţământului . 

Imaginea începutului de drum în educaţia preşcolarilor se conturează din perspectiva acestei generaţii care acum se formează pentru o societate ce se caracterizează printr-o dinamică rapidă la toate nivelurile , începând de la coordonatele fundamentale ale personalităţii umane , până la mecanismele economico – sociale . Începutul de drum pentru preşcolarii de azi înseamnă şi începutul de drum al viitoarei societăţi care se dezvoltă odată   cu ei . De aceea , educaţia preşcolarilor necesită o preocupare deosebită din partea tuturor factorilor implicaţi în această fundamentală misiune pentru concentrarea şi corelarea resurselor materiale şi umane în direcţia elaborării cadrului pedagogic optim , astfel încât formarea preşcolarilor de azi să prefigureze cerinţele viitoarelor decenii . 

Învăţământul preşcolar are menirea de a forma copiii sub aspect psiho – intelectual , fizic şi socio – afectiv , pentru o cât mai uşoară adaptare la activitatea de tip şcolar , pentru o integrare şcolară şi socială . Preocuparea pentru introducerea cât mai timpurie a copiilor într-un sistem de educaţie instituţionalizat este justificată de faptul că vârsta preşcolară reprezintă o perioadă fundamentală pentru dezvoltarea ulterioară a copilului . Cercetările pedagogice şi psihologice arată că până la vârsta de 4 – 5 ani copilul îşi dezvoltă 40 % din capacitatea intelectuală pe care urmează să o atingă la maturitate . Nevalorizate la timp sau slab valorizate , potenţele şi disponibilităţile acestor perioade de vârstă nu se pot recupera în anii următori decât în mică măsură . Obiectivele principale ale învăţământului preşcolar vizează cu precădere aspectele formative , punându-se accent pe dezvoltarea proceselor intelectuale , pe formarea capacităţilor de cunoaştere şi exprimare , pe formarea unor deprinderi elementare de muncă şi comportare civilizată . 

Dacă dragostea înnobilează sufletul , iar competenţa înalţă mintea , educaţia adevărată trebuie să menţină într-un echilibru optim aceste realităţi , competenţa şi dragostea educatorilor fiind două condiţii complementare , două dimensiuni esenţiale ale educaţiei adevărate . Copiii nu trebuie educaţi pentru prezent ci pentru viitor . 

Învăţământul preşcolar este privit tot mai mult ca o instruire realizată prin educaţie şi nu ca o educaţie dobândită prin instruire . Dezvoltarea copilului este privită ca un sprijin ce i se acordă acestuia pentru a-şi împlini trebuinţele sale , şi nu ca un rezultat al modelării după un tipar prestabilit  . Această schimbare de atitudine trebuie în mod firesc să conducă la o schimbare şi în obiectivele şi conţinuturile educaţiei preşcolare . 

      Factorii care contribuie la  modernizarea învăţământului preşcolar ar putea fi divizaţi în două categorii : obiectuali şi personali     

Primii se referă la mijloacele pe care tehnica actuală le pune la dispoziţia învăţământului în vederea desfăşurării lui în condiţii care să faciliteze obţinerea unui randament cât mai mare . Cea de-a doua categorie de factori , cei personali , se referă la pregătirea şi atitudinea generală a educatoarelor , ce sunt antrenate în organizarea şi desfăşurarea procesului instructiv – educativ .

Ceea ce caracterizează starea actuală a învăţământului românesc preşcolar este o libertate mai mare oferită copilului, capacităţilor sale de expresie , o eliberare a copilului şi a educatoarei de formalismul impus. Scopurile educaţiei preşcolare sunt orientate pe întregirea şi accelerarea formării unor capacităţi ce conturează personalitatea, în raport cu specificul vârstei cronologice şi individuale , urmărind deschiderea orizontului cultural şi pregătirea copilului pentru şcoală . Din perspectiva punerii unei temelii solide a viitoarei personalităţi dinamice , creatoare , active aşa cum este prefigurată în finalităţile educaţiei , grădiniţa de copii împreună cu familia şi cu societatea civilă îşi concentrează eforturile pentru asigurarea unui învăţământ preşcolar de calitate , cu valenţe preponderent formative , eficiente şi centrate pe trebuinţele copiilor .  

După familie , grădiniţa constituie pima experienţă de viaţă a copilului în societate . Grădiniţa este o instituţie de educaţie şi o viaţă socială proprie , structural diferită de cea de familie , chiar dacă păstrează amprenta atmosferei familiale. Această instituţie îl aşază pe copil într-un cadru nou prin dimensiunile şi conţinutul său . Aici copilul ia cunoştinţă cu activităţi şi obiecte care-i stimulează gustul pentru investigaţie şi acţiune , îl provoacă să se exprime şi îi propune , incipient, angajarea în relaţii sociale de grup .

Cu cât copilul este mai solicitat de factorii excitanţi cognitivi , psihomotori şi afectivi cu o intensitate optimă , cu alternanţă tonică , cu atât acumulările asimilatorii sporesc , se formează structurile intelectuale şi , prin consum energetic , sporesc funcţiile segmentelor psihice receptoare de informaţii şi ale capacităţilor intelectuale de esenţializare , conexiune , sinteze şi restructurare dinamică a competenţei creative şi adaptative . 

Pentru ca un copil să poată învăţa , trebuie ca modul de solicitare intelectuală să fie pe măsura dezvoltării sale biopsihice şi să se potrivească cu lumea sa . 

       “ Copilul trebuie apărat nu de propria-i dezvoltare , de propriile-i capacităţi de achiziţie , el trebuie protejat de felul în care se concepe învăţarea în şcoală , inabilă a se modela vârstelor „. 

Educaţia preşcolară organizată este concepută astfel încât să se realizeze în funcţie de două aspecte dominante : o primă treaptă  a socializării şi cea de-a doua , a pregătirii pentru şcoală . Preşcolarul reprezintă o personalitate în devenire , un viitor adult şi nicidecum un adult în miniatură . El trebuie cunoscut şi educat în consecinţă , stimulat în devenirea sa umană , sprijinit în educaţie , să-şi dezvolte potenţialul biopsihic , să-şi materializeze posibilităţile , să dobândească acele competenţe care-l îndrumă , să-şi formeze capacităţile proprii şi aptitudinile care şă-i servească intregrării şcolare şi apoi profesionale şi sociale .

Educaţia preşcolară contribuie alături de familie , la sedimentarea primei trepte a edificiului personalităţii , ea fiind urmată de educaţia şcolară .

     “Educaţia preşcolară nu  se reduce la pregătire intelectuală ,ci reprezintă mai cu seamă educaţia simţurilor , a comportării civilizate , a stăpânirii de sine , a voinţei , a creativităţii şi autonomiei personale , a atitidinii pozitive fază de semeni şi mediul ambiant .

Eforturile de reînnoire a educaţiei preşcolare pun accentul pe aspectul formativ – educativ al procesului de influenţare a dezvoltării personalităţii copilului şi pe utilizarea unor strategii didactice adecvate vârstei şi caracteristicilor personale ale fiecăruia . 

Printr-o insrtucţie adecvată , copilul capătă informaţii suficiente pentru vârsta sa , despre mediul înconjurător , îşi formează priceperea de a observa , de a se exprima corect , de a opera cu mulţimi de obiecte . Procesul înţelegerii este condiţionat de participarea activă a copilului în procesul cunoaşterii , prin angajarea lui la descoperirea noului , prin problematizare . O condiţie de bază este ca jocul să rămână activitatea dominantă în grădiniţă . 

O condiţie a reuşitei este şi valorificarea şi extinderea experienţei personale a copilului printr-o gamă largă de activităţi dirijate şi la liberă alegere. O preocupare majoră o reprezintă accentuarea individualizării procesului instructiv – educativ pentru recuperarea unor întârzieri , corectarea unor eventuale greşeli ale educaţiei în familie şi, mai ales , pentru dezvoltarea la nivel maximal al potenţialului copiilor. Fără posibilitatea ca fiinţa umană să fiie educabilă dand posibilitatea fiinţei umane de a se forma pe sine ca personalitate prin educaţie , ca o capacitate a individului uman de a fi supus actului educaţional , nu s-ar putea vorbi de educaţie . Această posibilitate oferă şansa educaţiei de Aacompensa minusurile ereditare , de a compensa şi corija efectele mediului fizic şi social asupra dezvoltării personalitătii . In consecinţă , puterea educaţiei se sprijină pe educabilitate

Perioada preşcolară poate fi împărţită în trei perioade ( substadii ) . Acestea sunt: 

- cea a preşcolarului mic ( 3 – 4 ani ) ;

- cea a preşcolarului mijlociu ( 4 – 5 ani ) ;

- cea a preşcolarului mare ( 5 – 6 / 7 ani ) .

a). Preşcolarul mic ( 3 – 4 ani ) . 

      Copilul la această vârstă este foarte puţin deosebit de antepreşcolar . El are dificultăţi de adaptare la mediul grădiniţei deoarece este dependent de mamă , dar şi datorită faptului că nu înţelege prea bine ce i se spune şi nu ştie să se exprime clar . Principala lui formă de activitate este jocul , presărată cu câteva activităţi sistematice , scurte ca durată şi relativ simple în conţinut , care iau însă tot forma jocului . Manifestă preferinţe pentru jocurile de manipulare a jucăriilor sau a altor obiecte . Copilul se joacă mai mult singur , iar jocul practicat este sărac , mai degrabă o repetare stereotipă a unor acţiuni . Atitudinea lui faţă de realitate este încă circumspectă , realitatea subiectivă fiind mult mai dilatată , în defavoarea celei obiective , deoarece predomină încă egocentrismul  

Comunicarea reciprocă între copii în timpului jocului sau a altor activităţi este încă insuficient dezvoltată . De asemenea  , îndeplinirea indicaţiilor verbale date de către adulţi constituie pentru preşcolarii mici o sarcină destul de grea .

Procesele cognitive sunt impregnate de acţiune . Preşcolarul mic este curios , atras de obiectele din jur , investigând chiar , percepe ceea ce îi “ sare în ochi ” , memorează relativ uşor , dar nu-şi propune deliberat acest lucru . Gândirea lui este subordonată acţiunii cu obiectele , procesele de gândire fiind operaţii ajutătoare cuprinse nemijlocit în activitatea practică . Limbajul său păstrează un pronunţat caracter situativ , comunicările din timpul jocului fiind reduse . 

      În plan afectiv este instabil , trece cu rapiditate de la o stare la alta , trăieşte foarte intens emoţiile . Reacţiile emotive sunt foarte vii , fără să aibă însă adâncime . În comportarea copilului predomină încă reacţiile emotiv impulsive , caracteristice activităţii voluntare . Aceeaşi instabilitate o întâlnim şi la nivelul motricităţii . Copilul este neîndemânatic , face mişcări bruşte , insuficient coordonate . Manifestă interes pentru adulţi , îi place să fie plimbat de aceştia . În timpul plimbărilor adresează adultului nenumărate întrebări în lanţ , un răspuns devenind pretext pentru o nouă întrebare .   

       Procesele psihice – percepţia , memoria , gândirea , etc. – nu s-au desprins încă de acţiune . Astfel , observarea faptelor externe nu prezintă un caracter sistematic . Percepţiei copilului i se impun trăsăturile mai vii ale obiectelor , ceea ce “ sare în ochi “ , lăsând la o parte alte însuşiri mai importante . Tot aşa , procesele de memorare sunt cuprinse întotdeauna într-o activitate . Deşi preşcolarul mic memorează relativ uşor poveşti sau poezii scurte , el nu-şi propune încă în mod conştient să memoreze şi să-şi amintească ceva . La această vârstă şi gândirea este subordonată acţiunii concrete.         Procesele de gândire apar ca operaţii ajutătoare , cuprinse nemijlocit în activitatea practică : ele încă nu se desprind ca operaţii mintale relativ independente . Limbajul păstrează , de asemenea , caracterul situativ întâlnit la vârsta antepreşcolară . Se dezvoltă însă interesul pentru aspectul sonor al limbii. Ritmul sonor , rimele , poeziile , se memorează repede şi cu uşurinţă . La preşcolarii mici se întâlnesc frecvent anumite particularităţi ale pronunţării , cum ar fi : omisiunea , inversiunea , şi altele . 

b). Preşcolarul mijlociu ( 4 – 5 ani ) . 

       Dacă la preşcolarul mic , formele de neadaptare sau adaptare dificilă persistă încă multă vreme de la începerea grădiniţei ( 9 – 10 săptămâni ) , la preşcolarul mijlociu acestea durează mai puţin timp  ( 3 – 4 săptămâni ) . Preocupările lui devin mai variate , jocul mai bogat în conţinut , activităţile obligatorii mult mai solicitante. Cercul cunoştinţelor despre lume se îmbogăţeşte simţitor . Realitatea externă începe să-l preocupe din ce în ce mai mult , ca atare întreaga dezvoltare psihică a copilului se va produce într-un ritm alert . 

      Activitatea copilului devine mai variată , mai complexă : conţinutul jocurilor se îmbogăţeşte , activităţile obligatorii implică un efort mai mare , cunoştinţe mai bogate . Ca urmare , întreaga activitate psihică a copilului se dezvoltă intens .

Maxima receptivitate a preşcolarului mijlociu , faţă de lume , îi dezvoltă percepţia, care devine un proces orientat , cu sarcini şi modalităţi proprii de realizare . Ea se desprinde treptat de acţiunile cu obiectele şi începe să se constituie ca un proces independent , orientat , având sarcini şi moduri proprii de realizare . 

- detaşarea obiectului indicat de pe fondul altor obiecte , 

- desprinderea notelor separate ale obiectului sau cunoaşterea acestuia în întregime . 

- durata examinării independente a obiectelor şi a imaginilor acestora creşte simţitor.