În opinia cercetătoarei  Dulkan K. Mina (2004), există 4 factori care pot determina dezvoltarea ataşamentului; aceştia au ca variabila varsta copilului. Astfel in functie de vârstă, distingem urmatorii factori implicati in formarea atasamentului: 

Concept elaborat de John Bowlby . Ea se manifestă în apariţia si formarea primitiva a legaturii mama-copil. Faza senzitivă ocupă o perioada de cateva luni in mijlocul primului an. Dupa unii psihologi (Provence & Lipton)este posibil să debuteze in timpul peroadei pre-natale, aceştia afirmă că, copiilor aflati in instituţii avand intre 8-24 luni, le este foarte greu să se ataşeze unei mame adoptive mai tarziu; pana la 24 de luni, copilul atingand limita de dezvoltare a ataşamentului primar:

        Concept aparinand din nou lui Bowlby,rezultat din teoria freudiana, care stipuleza că alăptarea la sân intensifică relaţia ataşamentala, datorită contactului direct cu pielea. Nevoia de hrana, devine in acest caz, o motivaţie de a cauta proximitatea, Bowlby subliniază valoarea ataşamentului ca formă de supravieţuire, care se realizează in timpul alăptarii. Harlow (1958), tratează acest aspect insa în contradictoriu cu abordarea psihanalitica a atasamentului,afirmând că un sistem comportametal implică diverse motivatii, nu se reduce la un impuls, astfel hrănirea nu poate constitui o modalitate de a forma ataşamente

. 

        Este crucială în primele 3 luni după naştere, acestă perioadă este identificată ca fiind momentul in care se stabilesc caracteristici ale interacţiunilor reciproce dintre mama si copil. “Interacţiunile nepotrivite in timpul acestei perioade, au fost asociate cu dificultăţile în învăţare” (Chess Stella, Alexander Thomas, Annual Progres Child Psychiatry and Child Development, Psyhology Press 1995. pg 127). Acestui factor i s-a atribuit şi rolul în formarea temperamentului viitor al copilului, astfel Kaye (1979), a investigat importanţa imitaţiei în procesul interacţiunii mama-copil, iar concluzia sa imlpica faptul ca, copilul participă activ în imitarea şi reglarea interacţiunilor (Marian Permuther, apud Tronick,1982).

Deprimarea maternă se referă la separarea copilului de mamă pentru o lungă sau totală perioadă de timp. Perioada cea mai critică în ceea ce priveşte efectele negative ale separării, nu este cea imediat dupa naştere, ci în timpul copilăriei mici când deja poate exista o legatură ataşamentală puternică. Şi in acest caz Bowlby este cel care face primele observaţii asupra efectelor deprivarii materne, inspirat din peroada celui de-al doilea Război Mondial, când observă manifestările ulterioare ale copiilor refugiaţi, separaţi de parinţii lor. Aceştia devin, aşa cum descrie autorul in lucrarea “Child care and growth of Love ”(1953), apatici, nu se implica in activitaţi de joc, depresivi, anxioşi, se izolează şi evită contactul cu cei care îi îngrijesc. Predecesoarea lui , Margaret Harlow (1958) crează o situaţie experimentală bazându-se pe obsevaţiile facute de Bowlby. Cercetătoarea studiază efectele deprivarii materne, asupra maimuţelor pe care le izolează total sau parţial in cuşti, fară posibilitatea de a avea contact cu alte maimuţe. Atunci cand o maimuţă a fost izolată timp de  3 luni, incapacitaţile sociale manifestate la eliberarea ei au putut fi corectate, doar izolarea pe o perioadă de la 6 la 12 luni, a avut efecte ireversibilile. În timpul adolescenţei aceste animale au fost incapabile să se reproducă iar în cazul in care femela năştea pui, manifesta comportamente abuzive  fată de ei. In ansamblu lucrarile lui Bowlby alaturi de cercetarile altor psihologi au influentat intr-un mod pozitiv, cadrul mediilor instituţionalizate in care traiesc copii abandonaţi sau orfani.

 

În cursul unui studiu realizat in Uganda, pe o perioada de 2 ani, M. Aiuswarth (1967) a observat comportamentul copiilor faţă de mamă şi de persone străine; cercetătoarea ajunge astfel să determine diferenţe în cadrul formării ataşamentului, avand la bază, independenţa copilului, manifestată sau nu, în timpul unei activitaţi de joc; a prezenţei anxietaţii atunci cand este lasat singur sau in grija unei pesoane straine şi raspunsului comportamental în momentul reunirii cu mama. Studiile interculturale au arătat ca fomele de ataşament sunt universale, însa apar in proporţii diferite. Civilizatiile americane si britanice, tind să deţină într-o măsură mai mare tipul de ataşament securizant, fiind considerat cel mai adecvat. Diferentele interculturale se află în legatură cu expectaţiile pe care o civilzaţie le are, dar astea nu însemna in mod specfic că tipurile ataşamentale, altele decat cele securizante, au o semnificaţie nocivă (Brain Cristine, Understanding Child Psyhology, Nelosn Thomas, 2005, pg 39). S-a pus întrebarea “de ce copii manifestă diferenţe în comportamentul ataşamental ?”, raspunsul invocă din nou legatura mama-copil, mai precis aceste diferenţe se datorează modurilor diferite de interacţiune. Mary Ainsworth &Witting (1969) elaborează un experiment, care a permis clasificarea formelor de atasament. Procedura a fost numita “Situaţie Straină” şi este considerată încă ce mai populară metodă pentru a clasifica atasamentul. Situaţia straină este alcatuită în opinia unor autori din 7( Tarabulsy Mikhai Gheorge, Le temperament de l’eufant 1998), dupa alţii din 8 episoade, prezentate intr-o ordine standard pentru toţi copiii, având o evoluţie graduală. Plecând de la premisa că legătura dintre ataşament si dorinţa de explorare, poate fi observată mai obiectiv, într-un mediu nefamilal, au conceput o  situaţie de laborator în care au fost implicaţi copii cu vârstă de un an, mamele acestora şi participanţi străini. Cercetătorii au urmărit comportamentul explorator având la dispozitie jucarii şi manifestat de copil iniţialin prezenţa, apoi în prezenţa persoanei străine şi în ultimul rand, singuri; aceste situaţii se reluau de cateva ori, adică episodic. Concluzia a fost că, copii au explorat intr-o mai mare masură camera si jucăriile in prezenţa mamei, pe baza acestui fapt au fost stabilite următoarele tipuri(forme) de atasament, după Matt Jaris & Julia Russell: 

• Tipul A – evitant, aceşti copii se jocă independent si nu manifestă distres când mama plecă sau vine. 

• Tipul B – securizant, aceşti copii se jocă singuri si nu manifestă distress intre episoadele 3 si 4, manifestă muţumire, satisfacţie când mama se reîntoarce. Au tendinţa să manifeste distress când sunt lasaţi singuri.

• Tipul C – ambivalent, aceşti copii se angajază în explorare foarte puţin când sunt lasaţi să se joace singuri. Sunt foarte stresaţi daca sunt lasaţi în grija personelor străine, deşi alergă în braţele mamei când o revăd, nu acceptă imediat gesturile reconfortante ale sale.

Acest experiment a devenit un mod de inspiraţie pentru cercetătorii angajaţii in studiul Psihologiei Infantile, demonstrându-şi astfel validitatea predictivă, asupra unei legaturi stabile, securizate intre mama şi copil.