Experienţa timpurie a speciei umane pe planeta noastră este adesea descrisă de către arheologi şi alţi învăţaţi în termenii epocilor. De exemplu, epoca pieţei, veche, mijlocie şi nouă, sau epoca bronzului şi cea a fierului. Aceste nume se referă la perioade – unele scurte, iar altele de multe secole – în timpul cărora oamenii au confecţionat unelte din diferite materiale sau au elaborat diferite tehnologii pentru a-şi rezolva problemele în ceea ce priveşte producerea de alimente sau construirea armelor.

Aceste intervale (epoca primitivă, antică, evul mediu, epoca modernă şi contemporană) sunt fără îndoială utile în urmărirea dezvoltării tehnologice şi a abilităţii de a confecţiona unelte, dar nu reuşesc să se concentreze pe un aspect mult mai important al existenţei umane = abilitatea de a comunica.

O modalitate mult mai semnificativă prin care să putem studia dezvoltarea umană este să definim o serie de “epoci” în care strămoşii noştri, atât primitivi cât şi moderni, au înregistrat progrese succesive în abilitarea de a schimba, înregistra, recupera şi disemina informaţii. La urma urmei, chiar aceste abilităţi au permis formelor hominide, care s-au succedat de-a lungul erelor de evoluţie să gândească în mod progresiv, să inventeze, să acumuleze şi să transmită unii altora soluţii ale problemelor de viaţă.

Dacă observăm dezvoltarea omenirii din punctul de vedere al epocilor de comunicare din ce în ce mai sofisticate, aceasta nu înseamnă că alte chestiuni nu sunt mai importante. Este util să identificăm epocile pe parcursul cărora un anumit tip de oameni sau altul loveau animalele cu pietre sau cremene, sau se loveau unul pe celălalt cu topoare făcute din bronz sau fier. Cu toate acestea, progrese semnificative şi foarte rapide, în ceea ce priveşte civilizaţia, făcute de homo sapiens în timpul ultimilor 40.000 de ani au depins mai mult de măiestria sistemelor de comunicare decât de materialele pe care le foloseau pentru a construi unelte. Dacă nu este uşor să facem deducţii despre condiţia culturală umană pornind de la oase vechi şi artefacte, este cu mult mai dificil să reconstituim modalitatea prin care oamenii comunică şi ce înseamnă aceasta pentru modul lor de viaţă. Totuşi, stăpânirea sistemelor de comunicare, folosite la stocarea informaţiilor, schimbul şi transmiterea lor, reprezintă punctele de răscruce în istoria şi preistoria umană. Abilitatea din ce în ce mai mare de a comunica complet şi precis a fost cea care a condus la dezvoltarea progresivă a tehnologiei complexe, la crearea miturilor, legendelor, percepţiilor, reprezentărilor, explicaţiilor, logicii, obiceiurilor şi a regulilor complexe de comportament care fac posibilă civilizaţia.

În acest caz, istoria existenţei umane ar trebui explicată mai adecvat, printr-o teorie a tranziţiilor – adică în termenii unor etape distincte în dezvoltarea comunicării umane, fiecare din ele având consecinţe profunde asupra vieţii sociale individuale şi colective (organizaţionale). Pe scurt, acestea au fost epoci asociate cu dezvoltarea comunicării prin semne, vorbirii, scrisului, tipăririi şi a comunicării prin mass-media, aşa cum le cunoaştem astăzi. Înţelegerea consecinţelor efectuării tranziţiilor de la primele etape la cele de mai târziu ne va oferi un cadru important pentru definirea şi evaluarea semnificaţiei şi consecinţelor etapei în care omenirea a intrat la începutul acestui secol, mai ales pentru comunicarea organizaţională.

Fără o abordare adecvată şi nuanţată a proceselor de comunicare, nu ne mai putem pricepe pe noi înşine ca fiinţe sociale supuse devenirii. Factorii de natură economică, culturală sau politică au condus la o accentuare a rolului pe care-l au procesele de comunicare în viaţa socială. Ceea ce interesează în acest cadru sunt performaţele de ordin comunicativ, aspectele teoretice şi metodologice ale investigării consecinţelor formative ale comunicării în organizaţie.

În linia acestor reflecţii, propun următoarea definiţie a comunicării organizaţionale: teoria care studiază cerinţele profesionale şi instituţionale ale informaţiei.

Predicatele definiţiei de mai sus sunt restrictive, evidenţiind că nu orice formă sau proces de comunicare interesează comunicarea organizaţională. Pentru a înţelege comunicarea organizaţională trebuie să pornim de la ideea că în acest context structura organizaţională se suprapune comunicării interpersonale. Suprapunerea comunicării are consecinţe asupra direcţiei şi conţinutului comunicării, creării reţelelor de comunicare şi emergenţei rolurilor de comunicare specifice.

Psihologia, ca disciplină complexă, formulează un număr de paradigme utilizate în descrierea şi explicarea pattern-urilor comportamentale. Paradigmele psihologice sunt utile pentru a înţelege impactul comunicării asupra individului. Importanţa acestor paradigme psihologice devine evidentă în conceptualizarea posibilelor explicaţii cu privire la relaţia dintre mesaje (decizii) şi fenomene ca atitudini, pattern-uri de percepţie, imitarea unor modele comportamentale, luarea deciziilor şi adoptarea unor condiţii transparente. Paradigmele psihologice îşi pierd însă semnificaţia în studiul problemelor sociale precum evoluţia organizaţiilor, organizarea lor birocratică, activităţile zilnice, conflictele cu alte organizaţii în societate sau procesele schimbării. Totuşi, în măsura în care mesajele (informaţia) pot stimula răspunsuri individuale, paradigmele psihologice asigură ipoteze de bază despre natura psihologică a individului facilitând înţelegerea mecanismului prin care un anumit stimul provoacă un tip de răspuns.

Teoriile pot fi interceptate ca fiind încercări de interiorizare a anumitor genuri de probleme, pe măsură de sunt conştientizate ca relevante pentru înţelegerea fiinţei umane. Dependenţa teoriilor şi de premise metodologice face ca gruparea lor să nu se poată face numai în funcţie de problematica investigată. Pe măsură ce construcţiile teoretice se diversifică, grupările se conturează în modalităţi în care pot să predomine considerente de ordin metodic sau în modalităţi ce decurg din caracteristicile domeniului de referinţă, din modul în care acesta este interpretat şi decupat, din proprietăţile ce-i sunt atribuite. Devine astfel posibil ca o construcţie teoretică să se includă într-o clasă de teorii folosind criterii metodologice de departajare şi într-o altă clasă, utilizând criterii ontice.

Aceasta este şi situaţia psihologiilor. Investigaţiile care se consideră psihologice nu se raportează la un domeniu acceptat unanim, la psihic, nu au o reprezentare – cadru comună pe care, explorând-o s-o amelioreze, psihologii se raportează la aspecte disparate care decurg din interpretări nu numai diferite, dar şi incompatibile despre psihic. S-au conturat cel puţin patru domenii de referinţă, diferenţiate în funcţie de modul de localizare a omului.

- Prin localizarea omului în plan bio-psihic s-au conturat, de pildă, teoriile care-şi spun psihologii analitice, neuropsihologii, psihologii genetice care sunt preocupate în deosebi să identifice constante comportamentale.

- Prin localizarea în plan bio-social s-au conturat, de pildă, psihologiile sociale;

- Prin localizarea omului în plan existenţial s-au conturat, de pildă, psihologiile umaniste şi fenomenologice.

- Prin localizarea omului în plan bio-cosmic s-au conturat, de pildă, psihologiile trans-personal, existenţiale, abisale.

Căutările de natură metodologică au generat alte  grupări  şi  alte  efective. S-au identificat deja distincţii între psihologii care încearcă să identifice şi să modeleze structuri ascunse ale proceselor psihice (de pildă, psihologiile cunoscute ca strategii psiho-analitice de tratament), psihologii ce încearcă să identifice constante comportamentale sau seturi de trăsături stabile ale personalităţii (cunoscute prin seturile de teste şi proceduri de testare), psihologii care dezvoltă proceduri pentru a studia rolul semnificaţiilor, al modalităţilor de interpretare în orientarea comportamentului (cunoscute ca strategii fenomenologice de raportare la om), psihologii care, considerând relevant cu deosebire comportamentul omului, au conceput procedee specifice de investigare (cunoscute ca strategii behavioriste de raportare la om) şi psihologii care, raportându-se la om ca fiinţă socială, au conceput proceduri pentru a investiga conexiunile dintre oameni care fiinţează în social (cunoscute ca psihologii sociale).

Ambele modalităţi de grupare a psihologiilor sunt relevante pentru situaţia şi stadiul interogării omului. Dacă depărtările în funcţie de domeniul de referinţă sunt mai vagi şi conduc la grupări ale unor teorii ce sunt totuşi diferite, chiar incompatibile din anumite puncte de vedere, în schimb cele ce decurg din opţiuni de natură metodologică sunt mai bine conturate. Explicitările de ordin metodic au facilitat şi numeroase raportări critice, studii cu caracter aplicativ, preocupări mai insistente pentru a se conştientiza limite ale performanţelor, pentru ca prin analize comparative să se obţină construcţii tot mai performante. În acest fel s-au putut contura generaţii succesive de teorii; ele se deosebesc explicit prin discontinuităţile care s-au produs în procedurile de interogare.

Explicaţia dată ne determină să analizăm psihologiile în funcţie de proprietăţile lor metodologice dar, cum se va constata, opţiunile metodice diferenţiază nu numai modalităţile de investigare.

Prezentăm în continuare câteva astfel de paradigme, pentru a ilustra prolificitatea psihologiei ca domeniu de elaborare a numeroase modele de interpretare a pattern-urilor comportamentale individuale.

Teoriile în această clasă sunt strategii de analiză a implicării proceselor psihice în orientarea comportamentului oamenilor. Ele au adus în atenţie ceea ce specialiştii numesc procese intrapsihice, forţe instinctive (instincte), individuale şi colective, consecinţe ale construcţiei psihicului în anii copilăriei. Pentru a studia aceste aspecte, adepţii psihologiei analitice (psiho-analiştii) examinează şi interpretează gândurile oamenilor, visele lor, erorile tipice de comportament, îndeosebi erorile de exprimare, pentru a descoperii semnificaţii ascunse care orientează comportamentul. Creatorii principali de astfel de teorii au fost terapeuţi şi au fost interesaţi să modifice comportamentele pacienţilor. În psihologiile analitice se face distincţia între prima perioadă, dominată de teoria elaborată de Sigmund Freud  şi o a doua perioadă postfreudiană, în care se conturează mai multe orientări. Temele majore în psihologiile analitice au fost conturate de Freud. Ele sunt:

- Tema forţelor care determină comportamentele: orice comportament este determinat de anumite forţe din interiorul persoanelor, nimic nu se manifestă întâmplător.

- Tema motivării comportamentului: înţelegerea motivaţiei acţiunii umane este esenţială. Pentru Freud sursa motivaţiei omului este energia psihică; ea este o cantitate constantă şi se consumă pentru a menţine funcţiile psihicului; energia psihică se poate focaliza generând motivarea omului şi este la originea dinamismului (activismului) specific fiecărui om.

- Cea de a treia temă se referă la organizarea psihicului. Iniţial, Freud consideră că personalitatea operează la trei niveluri: inconştientul, preconştientul şi conştientul. Ulterior el atribuie personalităţii trei funcţii de bază: funcţia primitivă, a impulsurilor ce caută plăceri (id), funcţia raţională (sinele raţional – ego) şi funcţia de internalizare a valorilor proprii societăţii (superego). Ipoteza ce domină construcţia explicativă realizată de Freud: instinctele naturale biotice (id) sunt inevitabil în conflict cu restricţiile impuse de realitate (ego) şi cu regulile care societatea încearcă să le impună (superego). Aceste conflicte determină specificitatea acţiunilor indivizilor. Ca urmare conceptul anxietate este central în teoria schiţată. Se distinge între trei tipuri de anxietăţi:

- anxietate nevrotică – care decurge în conflictul dintre id şi ego

- anxietate morală – care decurge din conflictul dintre id şi  superego

- anxietate obiectivă – care decurge din pericolele exterioare, din presiunea acestora.

Inconştientul conţine mecanisme care apără oamenii de presiunea exagerată a impulsurilor inacceptabile, care sunt sursa anxietăţilor nevrotice şi morale.

- A patra temă se referă la evoluţia omului. Freud consideră că dezvoltarea care se produce în copilăria timpurie – până la patru-cinci ani – este determinantă pentru conduita adultului. Alţi specialişti ai psihologiei analitice consideră importante şi experienţele ulterioare. De asemenea se consideră că dezvoltarea personalităţii omului se realizează prin multe discontinuităţi.

Temele s-au conturat sub presiunea unor observaţii clinice: Freud, fiind în contact cu numeroşi pacienţi, a sesizat că anumite dereglări psihice nu pot să decurgă din cauze organice sau sociale şi a presupus anumite forţe localizate în mintea bolnavilor, pe care le-a considerat iraţionale. Le-a numit forţe instinctive, a presupus anumite modalităţi, neconştientizate de activare şi a trebuit să construiască un model al psihicului ca să localizeze forţele instinctive şi posibilităţile ca ele să condiţioneze starea oamenilor, comportamentul lor.

Pentru psihanalişti analiza intenţiilor este mai relevantă decât cea a comportamentului. De aici şi atenţia acordată metodelor indirecte şi studiilor de caz pentru a descifra nivelul inconştientului.

Dezvoltarea personalităţii este problematica centrală în psihologiile analitice.

Freud consideră că fiinţele umane sunt motivate prioritar de instinctele sexuale, şi secundar de instincte agresive. El consideră că omul are o cantitate fixă de energie psihică investită în imagini despre oameni, lucruri sau activităţi. Energia psihică construieşte personalitatea şi este exprimată ca o tensiune care periodic se cere a fi relaxată. Relaxarea este trăită cu plăcere, ceea ce face ca oamenii să se angajeze în manifestări relaxante. Freud descrie patru etape ale dezvoltării psihosexuale, etape delimitate prin zonele erogene considerate predominante: orală, anală, falică, genitală. În fiecare etapă o anumită zonă focalizează libidoul (energia sexuală). Fiecărei etape îi este specifică o anumită stare conflictuală care trebuie rezolvată satisfăcător pentru a se trece la etapa următoare. Când apar dificultăţi – ca urmare a frustărilor sau înlesnirilor exagerate – se produc fixaţii, fixaţii care induc şi întreţin anumite tipuri de comportamente ale adulţilor.

Numeroşi psihoanalişti nu sunt de acord cu accentul pus de Freud pe instinctele sexuale, Adler, de exemplu, consideră preocuparea superioritate dominantă în motivarea omului . O alternativă la etapizarea susţinută de Freud propune Erik Erikson . Fără a nega influenţele biologice şi psiho-sexuale, Erikson subliniază influenţe ce decurg din presiuni sociale şi culturale. El distinge opt etape în evoluţia psiho-socială, care decurg din opt probleme critice ale dezvoltării de-a lungul vieţii. Fiecare etapă presupune un conflict între un mod adaptiv şi unul neadaptiv (sau rău adaptiv) de soluţionare a situaţiei critice dominante. Fiecare situaţie critică trebuie soluţionată cu succes în perioada în care este dominantă pentru ca un om să fie în măsură să abordeze cu succes următoarea situaţie conflictuală. Spre deosebire de etapizarea efectuată de Freud, care se încheie în anii adolescenţei, etapizarea propusă de Erikson cuprinde întreaga durată a vieţii.

Cele opt etape sunt:

- încredere sau neîncredere în comportamentul mamei şi în sine;

- autonomie sau ruşinare deoarece nu reuşeşte să realizeze autocontrolul cerut de părinţi;

- iniţiativă sau vinovăţie deoarece nu reuşeşte să intre în anumite roluri;

- încredere în sine sau sentimentul inferiorităţii;

- încrederea că alţii se percep în modalităţi similare cu perceperile noastre sau stări confuze referitoare îndeosebi la rolurile sociale;

- capacitatea de a avea relaţii fără a pierde propria identitate (în care, deci, propria identitate se afirmă) sau izolare socială;

- capacitatea de a trăi, nevoia de a fi necesar semenilor, îndeosebi celor mai tineri sau stagnare, sentimentul împovărător al inutilităţii;

- integritate şi coerenţă psihică sau disperare şi dezgust faţă de propria fiinţare, care se fixează pentru restul vieţii.

Primele patru etape corespund etapelor indicate de Freud dar au alte semnificaţii, care decurg din luarea în considerare a raportării copiilor la semeni şi la ambianţa socială.

O poziţie distinctă o ocupă Jung. De exemplu, el propune o alternativă la distincţia pe care Freud o susţine între conştient, preconştient şi inconştient. Jung  acceptă ipoteza că funcţionarea omului e dominată de inconştient dar distinge între egoul conştient, inconştientul persoanei şi inconştientul colectiv. El susţine că inconştientul colectiv care conţine arhietipuri – predispoziţii universale de gândire şi acţiune în modalităţi similare – influenţează comportamentul individual.

Dezvoltările semnalate justifică aprecierea: în psihologia analitică se conturează investigaţii care tind să evolueze în direcţii divergente dar care integrează tot mai mult problematica condiţionării sociale a proceselor formative şi stărilor psihice ce încearcă să coreleze stările patologice cu normalitatea psihică.