Autorul imperativului categoric, filozoful Immanuel Kant, afirmă că „îndărătul educaţiei de ascunde marele mister al perfecţionării naturii umane”1  şi că omul poate deveni om numai prin educaţie. Iar latura educaţiei care asigură formarea omului ca om este educaţia morală.

    Esenţa educaţiei morale constă în asigurarea unui cadru adecvat interiorizării comportamentelor moralei sociale în structura personalitaţii morale ale copilului, elaborarea şi stabilirea pe această bază a profilului moral al acestuia în concordanţă cu imperativele societăţii noastre.

Scopul educaţiei morale consta in formarea profilului moral al individului, adică: subiect care gândeşte, simte şi acţionează în spiritul cerinţelor şi exigenţelor moralei sociale, al idealului, valorilor, normelor şi regulilor societăţii.

Specificul educaţiei morale este determinat de particularităţile moralei ca fenomen social, care îi conferă conţinutul şi de condiţiile socio-psihologice ce sunt implicate în realizarea ei.

Morala, ca fenomen social, reflectă relaţiile ce se stabilesc între oameni, în ipostaza lor de subiecţi reali ce se află în interaţiuni, într-un context social delimitat în spaţiu şi timp.

       Este un model de comportare, o regulă care determină conduita, un comandament care stabileşte cum şi ce trebuie să fie. De aceea, trebuie privită nu ca o realitate, ci ca ideal care trebuie înfăptuit, ca mijloc de reglementare a realităţii.

 Educaţia morală trebuie să privească spiritul omului şi va începe de la vârsta cea mai fragedă, căpătând prima formă concretă la vârsta adolescenţei, când formele sufleteşti care compun caracterul încep să se manifeste din moment ce tânărul devine membru al societăţii. Adolescenţa este epoca când gusturile se fixează, caracterul ia formă concretă, iar libertatea de acţiune este mai mare. Tot cortegiul de pasiuni caută să-şi stabilească obişnuinţe care formează caracterul.

În spiritul omului se observă două părţi deosebite: una neraţională, ce se lasă înrâurită de toate efectele vieţii exterioare şi alta raţională, ce il face pe om astfel ca nimic să nu-l poată clinti, înspăimânta sau birui. Binele nostru cel mai mare stă în acesta din urmă, în rezistenţa la tentaţii.

Rezistenţa la tentaţii se obţine prin formularea de interdicţii privind anumite aspecte sau observarea directă a conduitelor: durata de rezistenţă, consumarea interdicţiei, reacţiile ulterioare de negare sau camuflare a micului delict prin minciună justificatoare ca strategie de ieşire din impas sau minciuni convenţionale2.

În psihologia modernă se consideră că încă din copilăria timpurie se formează treptat seturi de evaluări (inclusiv morale) denumite „constructe personale”3 ce au funcţie de acceptori morali şi permit filtrarea morală (evaluativă) ierarhizată şi raportarea la experienţa deja trăită în viaţa personală, fapt ce conferă trăirilor concrete prezente un fel de raportare atribuţională.

Educaţia morală trebuie să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra caracterului care reprezintă în noi, pe de o parte obiceiurile erediatre, iar pe de altă parte acelea pe care le-am dobândit sub înrâurirea educaţiei primite din mediul în care trăim şi din exemple.

Pentru orice om care are ambiţia de a da vieţii copilului său un scop înalt, formarea caracterului se impune ca o necesitate încă din prima vârstă a tinereţii.

Aşadar, educaţia morală va urmări în esenţă formarea conştiinţei şi conduitei morale, integrându-se într-o structură dinamică cu celelalte laturi ale personalităţii.

Vizează formarea dimensiunii morale a personalităţii prin conştiinţă morală şi conduită morală.

Include elemente subiective, lăuntrice, ce se exprimă sub forma scopului, a intenţiei, a modului „cum trebuie să se comporte elevul”. Se referă la planul „interior”, fiind o stare latentă a personalităţii.

Conşiinţa morală posedă capacitatea de anticipare a realităţii şi de orientare a conduitei pe un anumit făgaş.

Este formată dintr-un comlex de reprezentări, convingeri, sentimente, şi atitudini morale care reflectă principiile şi normele moralei societăţii.

a) cognitivă. Se referă la informarea copilului cu conţinutul şi cerinţele valorilor, normelor şi regulilor morale şi se realizează prin instruire morală.

Instruirea morală urmăreşte să-l iniţieze şi să-l informeze pe elev asupra conţinutului şi imperativelor moralei sociale, e felului în care el va trebui să se comporte într-o situaţie dată. Pentru ca aceste elemente ale moralei sociale să devină componente ale moralităţii se impune ca elevul să cunoască şi să înţeleagă notele definitorii, sensul şi cerinţele lor.

b) afectivă. Cunoştinţele morale nu se prelungesc în conduită, nu determină prin ele însele conduita, pentru că nu dispun de acea energie interioară necesară care, în cele din urmă, să le propulseze în acţiuni şi în fapte. Pentru ca ea să se trensforme într-un mobil intern cu rol propulsor asupra conduitei urmează să fie întregite cu elemente afective ale conştiinţei (emoţii, sentimente, etc.). Însoţită de trăire afectivă, orice cunoştinţă din acest domeniu se fixează în structura morală a personalităţii, acţionând din interior asupra conduitei.                

c) voliţională. Nici cunoaşterea, nici adeziunea afectivă nu sunt suficiente pentru declanşarea actului moral. Realizarea lui întâmpină nenumărate obstacole interne şi externe pentru înlăturarea cărora este nevoie de un efort de voinţă concretizat în diverse trăsături cum ar fi: perseverenţa, tenaciatea , consecvenţa, independenţa, spiritul de iniţiativă, curajul.

Din fuzionrea celor trei componente: cognitivă, afectivă şi voliţională rezultă convingerile morale – nucleul conştiinţei morale a individului.

Un prim element în procesul de formare a conştiinţei morale îl formează imaginile (exemplele) care i se oferă educatului. Cele mai la îndemână „imagini” sunt ale părinţilor apoi ale educatoarei şi învăţătorului. Conduita lor morală îi oferă un model pe care el îl va interioriza – (asimilându-l propriei conştiinţe) pentru ca apoi să-l exteriorizeze în propria sa conduită, imitându-l astfel.

Când nivelul dezvoltării ontogenetice o permite, în procesul de formare a conştiinţei morale vor intra noţiunile morale pe care părinţii, dar mai ales educatorii le vor transmite, conform cerinţelor oricărei învăţături, adică explicându-le, demostrându-le şi definindu-le.

Norma sau regula morală reflectă ceea ce este esenţial şi general unei clase de manifestări morale pe care o normă sau regulă morală le cuprinde, caracterul apreciativ explicându-se prin judecata morală.

Asemenea noţiuni cum sunt patriotism, spirit de cooperare şi participare, atitudine corectă faţă de muncă, principialitate, modestie etc. reflectă ceea ce este caracteristic şi specific unei clase de împrejurări şi solicitări, de relaţii morale, în care copilul este sau va fi angrenat, concomitent cu capacitatea sa de a aprecia pe baza unor criterii obiective, modul în care conduita celorlalţi, precum şi propria conduită sunt sau nu în concordanţă  cu imperativele morale pe care aceste noţiuni le presupun. Noţiunea morală se asociază, deci, cu judecata morală, interacţionând, devenind un tot unitar. 

      Procesul de formare a conştiinţei morale se va desfăşura în jurul celor două categorii morale: binele şi răul. În jurul celor două categorii se va polariza întregul proces de formare a conştiinţei morale, adică de însuşire a valorilor pozitive (binele) şi de respingere a celor negative (răul). Toate conceptele (noţiunile) au o încărcătură valorică. Viabilitatea educaţiei morale este condiţionată de aşezarea bazelor sale intelectuale prin cunoaşterea (definirea) conceptelor-valori: cinstea, sinceritatea, libertatea, echitatea,  buna-cuviinţă.    

Noţiunile morale dobândesc un plus de încărcătură valorică dacă sunt dublate de sentimente morale.

Mai importante decât noţiunile şi sentientele morale, în formarea conştiinţei morale sunt convingerile morale, denumite şi „idei-forţă”, care determină atitudinile şi comportamentele (conduitele) morale în mai mare măsură decât noţiunile şi chiar decât  sentimentele morale, presupunând nu numai explicaţii verbale ci şi demonstrări facturale.

În educaţia morală un rol important îl joacă idealul moral, fiind o sinteză a valorilor morale, prin care este determinat întregul program de viaţă, program care urmăreşte un scop şi dă vieţii sens şi semnificaţie.

Idealul moral dobândeşte o imagine concreta printr-un model de viaţă morală.

Noţiunile, sentimentele, convingerile şi idealurile morale constituie latura internă a fizionomiei morale a omului, având şi rolul de forţe de acţiune (motive). Ele trebuie convertite în atitudini, conduite şi comportamente morale, astfel fizionomia morală fiind completă.

Formarea conduitei morale vizează formarea deprinderilor şi obişnuinţelor de comportare morală şi a trăsăturilor pozitive de caracter.

Deprinderile sunt comportamente automatizate ale conduitei ce se formează ca răspuns la anumite cerinţe care se respectă în condiţii relativ identice. Sunt rezultatul unui exerciţiu, al unei acţiuni încadrate într-un sistem de activităţi determinate de suporturi morale (conştiinţa) şi orientate spre scopuri şi idealuri morale. Procesul de formare al deprinderilor morale este uşurat de existenţa unor norme morale cu caracter obiectiv. Aceste norme, stabilite de colectivitate, constituie cadrul social al formării deprinderilor morale. Aşadar, formarea acestor deprinderi se produce pe existenţa unui cadru (regim) de viaţă, care îl formează normele colectivităţii în care trăim şi ne desfăşurăm activitatea.

       Obişnuinţele morale implică în plus faptul că acţiunile automatizate au devenit o trebuinţă internă. Executarea acelei acţiuni, se face automat, datorită unui impuls intern, ori de câte ori se repetă condiţiile externe care o presupun şi o solicită. 

Obişnuinţele sunt tot acte automatizate prin exersare, ca şi deprinderile, având însă în plus trebuinţa practicii lor. Aşadar, în cazul obişnuinţelor, fondul motivaţional se exprimă cu mai multă pregnanţă. Datorită acelei tente motivaţionale obişnuinţele evoluează în mod firesc spre formarea unor trăsături de caracter pozitiv, care constituie elementul constant al personalităţii exprimate în atitudinea faţă de semeni, faţă de muncă şi faţă de sine.

Trăsăturile pozitive de caracter sunt componente psihomorale ale persoanei ce rezultă din asimilarea normelor morale şi integrarea lor în structura personalităţii.

Din prima categorie a trăsăturilor pozitive de caracter (atitudinea faţă de semeni) distingem: colectivism, patriotism, principialitate, sociabilitate, cinstea, umanismul, spiritul combativ, delicateţea, etc. Din cea de-a doua categorie, atitudinea faţă de muncă, fac parte: hărnicia, spiritul de iniţiativă, spiritul de întrajutorare, punctualitatea, etc., iar din ultima categorie (atitudinea faţă de sine) fac parte: modestia, demnitatea, spiritul critic şi autocritic, curajul, etc.

Trăsăturile pozitive de caracter se formează în procesul interacţiunii omului cu mediul social, interacţiune ce se manifestă în mod obiectiv, omul fiind antrenat într-o reţea complexă de relaţii sociale, ca membru al diverselor comunităţi (familială, şcolară, de muncă) în care îşi exprimă, într-un mod sau altul, atitudinea pozitivă sau negativă. Acţiunile educative pe care profesorul le întreprinde urmăresc cu precădere formarea şi stabilizarea trăsăturilor pozitive, prevenirea şi înlăturarea celor negative atunci când se constată că elevii se află în faţa unor alternative sau manifestă unele carenţe în comportamentul lor.

Deci, un om cu o conduită morală pozitivă este, în fond, şi un om de caracter, situaţie la care se ajunge printr-o exersare constantă şi consecventă a conduitelor pozitive. Cele două laturi ale educaţiei morale, conştiinţa şi conduita, se intercondiţionază şi se completează reciproc, formarea uneia neputându-se realiza independent de cealaltă. Elementele conştiinţei morale orientează şi stimulează conduita morală, iar aceasta, la rândul ei, valorificând asemenea elemente şi integrându-le în deprinderi, obişnuinţele şi trăsături de caracter, conferă o relativă stabilitate atitudinii şi comportamentului moral al individului.                               

a) Familia. Întrebându-se unde este bine să se facă educaţie morală John Locke este adeptul educaţiei în familie, motivând că aici se respectă individualitatea copilului mai bine decât în şcoală, iar exemplul este mai bun în familie. 

Însă, pentru a-şi dezvolta personalitatea, elevul trebuie să intre în contact cu lumea şi viaţa, să vină în conflict cu alte individualităţi pentru a dobândi încredere în sine, curaj şi îndrăzneală. Contactul cu semenii nu se poate realiza la fel de bine în familie, cum s-ar realiza în şcoală.

Iar, cultura ştiinţifică se poate preda mai bine în şcoală.

Sunt de acord că virtutea cultivată în familie e mai importantă decât toate cunoştinţele şi decât toate acele însuşiri de întărire a personalităţii pe care le capătă elevul în şcoală, de aceea în ierarhia factorilor educaţionali familia ocupă primul loc. 

„Familia este prima şcoală a omenirii”, aici se dau primele exemple şi primele noţiuni ale educaţiei morale. Bazele cunoaşterii valorilor morale, a înţelegerii frumuseţii lor, a traducerii lor în fapte de conduită cotidiană se realizează în familie. Dacă familia este conştientă de rolul său social, va pune pe prim plan educarea morală a copiilor, exersându-le cu consecvenţă formarea conduitei morale. De calitatea educaţiei în familie depinde întregul eşafodaj al educaţiei morale realizat de către ceilalţi factori.

Bazele caracterului moral se educă în primii şapte ani de viaţă, dar sprijinul familiei se cere a fi substanţial îmbunătăţit şi după intrarea copiilor în şcoală.

b) Şcoala contiună procesul educaţiei morale început de familie prin alte mijloace şi la alt nivel. Dacă în familie educaţia morală era predominant intuitivă, exemplul fiind mijlocul principal folosit de părinţi în educaţia morală, şcoala va trece la desfăşurarea educaţiei morale, în mod sistematic (ca orice proces de învăţare), pe baza unor ore şi lecţii (de dirigenţie, de educaţie morală) la care elevii sunt familiarizaţi cu valorile morale pe baza cărora li se formează sentimente şi convingeri morale, elemente care vor sta la baza formării conduitei morale.