Dezvoltarea multilaterală, armonioasă a personalităţii elevului, se realizează printr-un complex de influenţ instructiv-educative, cuprinse în conţinutul obiectelor de învăţământ, în metodele şi procedeele de instruire şi educare, în mediul educativ creat în clasă şi în şcoală. Pe drumul formării personalităţii instrucţia se împleteşte cu educaţia, iar rezultatul acestei îmbinari esteomul cu cultură generală temeinica, ce posedă o gândire dezvoltată şi capacitatea de a-şi însuşi cunoştinţele de care avea nevoie n diferite împrejurari ale vieţii. 

În procesul îndelungat de creare a personalităţii, istoria, ca obiect de învăţământ, are o importanţă deosebită datorită abundenţei de fapte, conţinutului de idei şi sentimente care oglindesc trecutul bogat în lupte şi plin de speranţe al poporului român. Tezaur al învăţămintelor trecutului, istoria apare ca disciplină independentă din zorii umanitaţii, când nevoia de a consemna şi transmite experienţa trecutului se face tot mai mult resimţită. 

Considerată de către antici “ Magistra Vitae”, a fost cartea de căpătâi a tuturor generaţiilor care au luptat pentru progres, libertate naţională şi dreptate socială.¹

Componentă esenţială a culturii generale, ştiinţă umanistă prin excelenţă, având în centrul său omul şi activitatea umană, istoria îmbogăţeşte viaţa spirituală a tineretului patriei, dar şi a celor vârstnici, dezvăluindu-le sensurile devenirii istorice. Prin aceasta se constituie într-o ştiinţă a trecutului, a prezentului şi a viitorului. Prin natura sa, istoria cuprinde un material imens, prezintă o varietate de date, fapte, evenimente, o uriaşa comoară de experienţă acumulată de-a lungul mileniilor care poate şi trebuie să îmbogăţeasca activitatea prezentă şi viitoare cu învăţăminte şi concluzii pentru ridicarea ţării noastre pe noi trepte de civilizaţie. 

Prezentând evoluţia societăţii din teritoriul carpato-danubiano-pontic sub toate aspectele şi de-a lungul mileniilor, istoria este o sursă de exemplaritate, este profund evaluativă, elevii găsind în faptele strămoşilor, ale generaţiilor anterioare modele de dăruire pentru slujirea patriei, fie cu “ ascuţişul sabiei”, fie cu “ ascuţişul minţii”- cum scria reputatul nostru istoric Constantin C. Giurescu. 2 Dată fiind bogăţia de învăţămine, de idei morale, de modele demne de urmat pe care le cuprinde, funcţia evaluativă a istoriei a fost recunoscută încă din antichitate. Numeroase sunt personalităţile care pot servi cadrului didactic ca model în vederea formării comportamentului elevilor, a integrării sociale a acestora. Dar, isoria îndeplineşte acest rol educativ numai dacă, în procesul de predare-învăţare, învăţătorul are în vedere formarea convingerilor, cultivarea sentimentelor patriotice. Ea se adresează deopotrivă intelectului şi inimii, solicitând raţiunea şi simţirea, din a căror împletire se naşte motivaţia devotamentului şi ataşamentului faţă de patrie şi popor. 

Istoria patriei este opera poporului, înfăptuită cu efort, cu grele sacrificii de-a lungul veacurilor. Ea degajă eroismul, frumuseţea vieţii, poate consolida sentimentul de dragoste faţă de patrie la un înalt nivel moral. Istoria este considerată un inestimabil tezaur de experienţă, înnobilată succesiv de fiecare generaţie, pe care elevii trebuie să-l cunoască spre a fi capabili să înţeleagă tendinţele generale ale dezvoltării umane, să aducă propria lor contribuţie la moştenirea lăsată de înaintaşi. 

Rolul istoriei patriei în dezvoltarea sentimentului patriotic este evidenţiat de istoricii noştri, din cele mai îndepărtate timpuri. Scriind despre zbuciumata viaţă a poporului român, cronicarii noştri au realizat o operă patriotică. Constantin Stolnicul Cantacuzino concepea istoria ca pe un îndrumător moral şi cultural al poporului: “ Fără istorie nu numai de râsul altora şi de ocară suntem, ca şi orbi, muţi, surzi suntem de lucrurile şi faptele celor mai demult ce într-acest pământs-auîntâmplat. ” 

Nicolae Bălcescu aprecia istoria poporului ca “ un izvor de suvenire sublime care de multe ori îl luminează asupra soartei sale, îl trag din adormire, din nepăsare şi deşteptă în inima lui demnitatea de om şi entuziasmul libertaţii.

În concepţia lui Bălcescu, istoria informează, învaţă, educă. Este ştiinţa cea mai activă, cea mai utilă pentru conştiinţa oricărui cetăţean. Este “ cea dintâi carte a neamului. ”

Nicolae Iorga sublinia că “ istoricul este dator a fi un animator neobosit al tradiţiei naţionale, un mărturisitor al unităţii neamului, un descoperitor de idealuri şi de exemple întru îndeplinirea acelor idealuri. ” 

Istoria trebuie să constituie o călăuză morală, un nesecat izvor de învăţăminte, de pilde eroice. 

Figura marilor personalităţi istorice, de numele cărora sunt legate importante acte în viaţa popoarelor, capătă, cu trecerea vremii, în ochii posterităţii contururi aureolate, însuşiri deosebite, atribute ideale, valori de simbol. 

În istoria noastră, admirabilă pentru cine o înţelege, numele unor domnitori personifică ideile-forţă ale momentului în care ei conduceau destinele ţării sau care au constituit permanenţe ale rezistenţei seculare româneşti. 

Marile jertfe date de înaintaşi, în această bătălie necurmată pentru a trăi în lume demn, pentru a-şi făuri o viaţă mai bună, pentru a fi stăpân în propria ţară, constituie un element de profundă mândrie naţională, precum şi o înaltă pildă pentru toţi  cetăţenii României, pentru generaţia actuală. 

Astfelistoricul A. D. Xenopol aprecia că “ Nu este mijloc mai puternic de a asigura traiul poporului în istorie, decât conlucrarea sa la izbânzile civilizaţiei, ceea ce se găseşte în studiul istoriei sale. ” 

Prin activitatea mea ca învăţătore, sunt profund conştientă de faptul că, realizarea unor lecţii bune, de calitate, interesante pentru elevi, presupune o pregătire temeinică de specialitate, dublată de folosirea unor metode adecvate în procesul de predare-învăţare a istoriei în ciclul primar. 

În elaborarea lucrării am valorificat, pe de o parte, propria mea experienţă în munca didactică, confruntând-o cu ideile şi concluziile din articolele şi lucrările de specialitate (istorie şi metodică) studiate de-a lungul anilor, iar pe de altă parte, noutăţile găsite în studiile şi materialele cercetate în mod special în vederea redactării acestei lucrări. Motivul pentru care am optat pentru realizarea acestei lucrări este acela că, de-a lungul anilor, am observat că elevii clasei a IV-a au tendinţa de a memora mecanic cunoştinţele cuprinse în manualul de istorie sau cele din caietul de notiţe. După puţin timp de la însuşirea unor cunoştinţe, dacă sunt din nou întrebaţi, elevii nu mai sunt capabili să-şi amintească noţiuni elementare predate, deoarece tot ceea ce se învaţă mecanic se uită. Pentru a nu transforma această disciplină într-o “ corvoadă” pentru elevii ce trebuie să reţină nume de personalităţi istorice, numeroase date, nume de localităţi şi evenimente, am apelat cu succes la diferite metode şi procedee care mi-au oferit posibilitatea să verific, să reactualizez cunoştinţele elevilor, dar şi posibilitatea de a face acest lucru în mod plăcut şi atractiv pentru elevi. Introducând oră de oră în lecţie aceste mijloace şi procedee interesante şi captivante, am constatat că toţi elevii participă cu interes şi plăcere, fiind dornici să nivelul lor ridicat de înţelegere şi volumul mare de cunoştinţe însuşite. Elevii care de obicei nu deschideau nici manualul de istorie pentru a se pregăti la acest obiect, fiind antrenaţi în lecţie au început să fie activi, să răspundă, să ajute la rezolvarea unor situaţii. Istoria s-a transformat astfel într-un obiect la care elevii învăţau cu plăcere, nu pentru notă sau constrânşi de părinţi ori învăţător. 

    În această lucrare mi-am propus să demonstrez cum anume, cunoaşterea contribuţiei personalităţilor istorice la realizarea dezideratelor fundamentale ale poporului român, constituie un factor  important în optimizarea procesului de predare-învăţare a istoriei naţionale la clasele primare, la educarea patriotică, moral-civică a şcolarilor mici, pornind de la ipoteza că, utilizând în lecţiile de istorie metode şi procedee specifice disciplinei istorice, pentru a scoate în relief rolul personalităţilor istorice, rezultatele şcolarilor mici au fost cu mult mai bune, iar faptele personalităţilor au constituit un imbold pentru elevi, un model de urmat (evident este vorba de personalităţile pozitive), modificând comportamentul copiilor şi raportarea la trecut, prezent şi viitor. 

      Dicţionarul limbii române contemporane defineşte personalitatea ca fiind ansamblul trăsăturilor psihice ale unui individ; ceea ce este propriu, caracteristic fiecărei persoane şi o distinge ca individualitate. 

Personalitatea este un produs al interacţiunii complexe dintre individ şi mediul social, ea se formează şi se autoformează în procesul activităţii creatoare, a practicii şi a educaţiei. 

Obiectivul principal al pedagogiei, al întregii acţiuni formative, exercitată de familie, de şcoală, de societate în genere, este modelarea personalităţii copilului astfel încât de la vârsta maturităţii sale să se poată integra în condiţiile existente în acel moment. 

      Personalitatea omului este condiţionată în dezvoltarea sa de două categorii de fapte: de fondul calităţi transmise ereditar şi de totalitatea acţiunilor exercitate de mediul înconjurător asupra sa. 

Ereditatea, factor cu studiul căruia se ocupă genetica, se exprimă la nivelul persoanei prin transmiterea caracteristicilor fizice şi psihice la ascendenţi, cu valoare în genere pozitivă, dar uneori şi negativă. Caracteristicile ereditare alcătuiesc primul fond de însuşiriasupra cărora condiţiile de mediu şi de educaţie acţionează contribuind la conturarea personalităţii ca individualitate pe plan imediat sau ca personalitate pe plan de perspectivă. 

      Omul este prin excelenţă o fiinţă sociabilă, iar factorii de mediu care acţionează asupra sa, aparţin cu deosebire mediului social. Dintr-o simplă individualitate biologică, noul născut se transformă treptat într-o personalitate prin intermediul ambianţei sociale. Copilăria reprezintă o perioadăde asimilare, despre care se poate spune că este epoca celor mai mari cuceriri din viaţa omului. Factorii ereditari prezintă altă configuraţie pentru fiecare copil. Tot astfel condiţiile de mediu nu sunt nici ele aceleaşi. Prin această interacţiune dintre copil şi mediu, copilul se transformă continuu, astfel încât se poate spune că fiecare copil este rezultatul propriei sale istorii, al propriei sale lupte pentru integrare, acomodare şi asimilare, în condiţiile realităţii exterioare. 

      Procesul de maturizare psihologic a copilului exprimă acest proces de socializare, de realizare a copilului ca fiinţă umană cu posibilităţi mereu în creştere de independenţă şi de autoconducere. 

        Acelaşi proces înseamnă, totodată, modificarea echilibrului între biologic şi social în favoarea socialului, iar decalajul respectiv exprimă trecerea de la individualitate spre personalitate. 

        Personalitatea apare în aceste condiţii, ca un studiu în dezvoltarea copilului efect al procesului de maturizare pe plan biologic şi pe planul conduitei sociale. Personalitatea reprezintă o structură specifică de însuşiri, care determină o formă proprie de conduită în contact cu realitatea înconjurătoare. 

      Caracteristicile grupului social în care copilul se dezvoltă (familie, anturajul familiei, grupul de joc, clasa de elevi, aşezarea social-geografică, etc. ) condiţionează prin gradul de dezvoltare culturală, prin condiţiile materiale, prin aptitudine şi opiniile exprimate, prin natura relaţiilor interpersonale, prin afectivitatea oferită, prin statutul impus, situaţii variate de experienţă individuală şi implicit forme diferite de dezvoltare ale persoanei. 

  Personalitatea nu este deci o sumă de caracteristici considerate izolat. Ea nu este, deci, atenţie+memorie+emoţie+caracter. În fondul psihologic al unei persoane se găsesc cu grade diferite de dezvoltare, aceleaşi variabile care sunt prezente în structura psihologică a tuturor persoanelor, fără ca prin aceasta oamenii să fie identici între ei. Ceea ce deosebeşte pe un om de altul este exprimat de echilibrul stabilit pe plan intern între anumite caracteristici. Acest echilibru îmbracă forme diferite de la individ la individ. În structura psihică a fiecărei persoane găsim o altă organizare, un alt raport de forţe. În procesul de integrare în diferite forme de viaţă sau de activitate fiecare fiinţă umană se manifestă într-un mod diferenţiat. Formula individuală exprimă o integrare în unitate a multitudinii de aspecte psihice, fiecare dintre acestea primind coloratura întregului căruia îi sunt subordonate, această realitate conduce la ideea de identitate a persoanei, la modul său specific de a gândi, de a simţi sau de a acţiona. 

     Stabilitatea caracteristicilor individuale se află la baza relaţiilor interpersonale, fiecare om cunoscând valorile pe care le apreciază semenii cu care se găseşte în contact şi modul lor de reacţie în situaţii diferite. Această constantă a personalităţii umane relevă faptul că, în interiorul fiecărei grupări sociale, fiecare persoană este o individualitate bine organizată şi diferenţiată de ceilalţi, care se integrează într-un anumit statut, conturându-şi un rol determinant. 

     În structura psihologică a persoanei se găsesc alături însuşiri care pot fi apreciate pozitiv si însuşiri considerate negative. Persoana trebuie înţeleasă în echilibrul său interior, în raportul existent între coordonatele principale ale personalităţii sale. Experienţa zilnică ne îndeamnă să caracterizăm oamenii cu care lucrăm împreună, prin câteva trăsături dominante. 

      Dominanta psihică este variabila care intervine activ în structurarea echilibrului interior. Ea susţine anumite caracteristici şi inhibă pe altele, permiţând o anumită linie de conduită de viaţă. Dominanta ne explică de ce o anumită persoană, într-o anumită situaţie, a preferat integrarea într-o anumită realitate şi a refuzat-o pe alta. Este vorba de o dominantă care exprimă un interes, o anumită concepţie de viaţă. 

      Dominantele sunt deci aspecte psihice, moştenite sau dobândite, prezente în structura personalităţii, cu rol activ în conturarea echilibrului interior. Dominanta are un caracter hegemonic şi se poate exprima pe linia talentelor speciale, a temperamentului, a caracterului şi a motivaţiei. Cunoaşterea dominantelor înseamnă, pentru persoană, posibilitatea de a le stăpâni, de a le satisface şi totodată direcţia de intervenire. 

        Omul este ceea ce exprimădominantele personalităţii sale. 

        Personalitatea umană, rezultat al interacţiunii dintre factorii ereditari şi acei de mediu, trebuie concepută ca o realitate dinamică, în proces continuu de modelare şi perfecţionare. 

        În zorii propriei sale geneze, omul a căutat un sprijin spiritual în afara fiinţei sale, concretizat într-o lume a zeilor, pe care o invocă de câte ori se simţea neputincios. Sentimentul neputinţei s-a transformat cu timpul în certitudine existenţială. 

        Momentul de ridicare pe verticală a coincis cu descoperirea personalităţii sale individuale. 

Nevoia de a încredinţa colectiv sau unipersonal conducerea socie tăţii, a fost primul sentiment politic al omului istoriei vechi. Primele personalităţi ale lumii au fost poate artiştii anonimi rupeştri, personalităţile politice, istorice, religioase. 

Prin personalitatea istorică se înţelege conducătorul unui  stat, al unui popor, al unei naţii sau al unei clase sociale care prin activitatea sa exercită o influenţă apreciabilă asupra destinelor acestora, asupra desfăşurării evenimentelor. Caracterul progresist sau retrograd al activităţii unei personalităţi istorice este determinat de situarea ei pe poziţiile progresiste, democratice înaintate, respectiv conservatoare, pre cum şi de concordanţa acestei activităţi cu acţiunea legilor obiective ale dezvoltării sociale (referinţele le facem asupra personalităţilor politice, cele mai multe invocate de noi în lucrare). 

     Punând în dreptul conducătorilor şi conducerii societăţii din diverse timpuri, cuvântul personalitate, nu înseamnă că între termeni există semnul de egalitate. 

          Conştiinţa umanităţii reţine din istorie esenţele. 

        Esenţele sunt marile evenimente politice, sociale, marile prefaceri care au adusomenirea în stadiile ei superioare şi la a căror apariţie şi dezvoltare au contribuit, prin clarviziune, pătrundere, participare directă şi influenţare, personalităţile. Produs al societăţii organizate, personalităţile s-au născut în viaţa istorică, politică, socială. 

Primele personalităţi au fost conducătoripolitici, dar aceasta nu înseamnă că toţi conducătorii politici au fost şi personalităţi. 

Astfel, Ştefăniţă-Vodă sau Mihnea Turcitu au fost domnitori, ca Mircea cel Bătrân sau Ştefan cel Mare, au îndeplinit aceleaşi funcţii politice, dar despre primii nu vom putea spune niciodată că au fost personalităţi în adevăratul sens al noţiunii. 

Un individ social, o persoană devine personalitate dacă este un agent al progresului societăţii, dacă aceasta contribuie la binele omenirii. 

Personalitatea este o expresie a neliniştii constructive, ea nu se mulţumeşte să participe ca spectator la desfăţurarea evenimentelor, ci intervine activ. În clipa în care neliniştea ei vatămă societatea, nu se mai poate vorbi de personalitate (în sens pozitiv). 

De exemplu, împăratul Romei, Neron, a fost bântuit de nelinişti incendiare, distructive, care au dus la distrugerea semenilor săi. 

Ca un contra exemplu, Decebal, deşi învins de Traian, a fost o personalitate bântuită de neliniştea creatoare a libertăţii, independenţei şi neatârnării. Această nelinişte a unit sufletele dacilor, a înălţat sentimentele de apărare a independenţei poporului geto-dac. 

Există pericolul, de scurtă durată însă, să confundăm o personalitate cu o falsă personalitate. Atitudinea cea mai înţeleaptă constă în cântărirea faptelor, în verificarea şi confruntarea lor. Eroarea poate dura o perioadă, dar nu înteagra epocă intră definitiv în eroare. Non-personalitate îşi va găsi întotdeauna, însă trecător, un public care să o admire, public, ale cărui valori despre viaţă sunt false. 

În concluzie, neliniştea personalităţii nu distruge liniştea şi viaţa societăţii. 

Nelegând persoana umană de istoria socială concretă în care se dezvoltă, nu se poate înţelege cum, dintr-o simplă persoană, apare personalitatea, o fiinţă socială exemplară, care merge cot la cot cu semenii lui, cu vremea, dar cu un pas mai curajos, mai sigur, înainte. 

A te cunoaşte bine pe tine însuţi, înseamnă  a reuşi să-i cunoşti şi mai bine pe semenii tăi, a le cântări cât mai exact faptele. 

Nu există domeniu în care succesul să vină de la sinee, iar personalitatea să se formeze fără o adâncă încordare a voinţei. Personalităţile adevărate s-au realizat educându-şi voinţa, energia, îndreptându-se spre ţelul lor, cu conştiinţăşi dăruire. 

În “ Jurnalul”său plin de înţelepciuni, genialul Tolstoi ne îndeamnă să ne alegem un exemplu pe care să-l urmărim în viaţă:…. ” un exemplu bun face cât o filozofie sau un sistem întreg”. 

Începând de la o anumită vârstă, poate chiar din copilărie, poate din adolescenţă, suntem cu toţii urmăriţide spectrul unei personalităţi:fie că am descoperit-o în personajul unei cărţi, fie în persoana unora din părţi, profesori sau cunoştinţele noastre. La  acel personaj, profesor sau tatăl nostru ne place ceva ce nu am şti să definim. Ne urmăreşte dorinţa de a-l urma, de a-i semăna, dorinţă care uneori ne urmăreşte toată viaţa, alteori până la o anumită vârstă, când reuşim să vedem că idolul nostru a fost bun, demn de dragostea noastră, dar că noi trebuie să mergem pe picioarele noastre. 

Viaţa adevărată a marilor personalităţi ne dezvăluie un adevăr de necontestat:marile spirite ale umanităţii au fost fiinţe omeneşti asemănătoare semenilor lor, dar au fost înzestrate cu daruri neobişnuite care i-au înălţat deasupra societăţii în care au trăit. 

      Personalităţile în istorie se pot impune în prim-planul vieţii numai în măsura în care înţeleg tendinţele obiective ale legilor dezvoltării sociale, necesităţile imperioase ale mersului înainteal omenirii, ele astfel putând aduce o contribuţie pozitivă la transformarea lumii, la înfăptuirea aspiraţiilor şi dealurilor înaintate ale popoarelor, ale fiecărei naţiuni în parte. De regulă, marile momente din istoria omenirii, ca şi din Istoria Românilor, au ivit personalităţi pe măsură, din aantichitate până astăzi, în toate domeniile:militar, diplomatic, cultural, acestea fiind adevărate “ motoare” pentru progresul unui popor sau altul. De aceea istoricii, şi nu numai ei, au acordat spaţii largi în operele lor despre viaţă şi activitatea personalităţilor, de multe ori relatările bazându-se pe legende, tradiţii, transmise oral. Astfel Homer, Herodot, Strabon, Dio Cassius, Titus Liviu, dacă ne referim la antichitate, au realizat pagini de mare valoare artistică şi ştiinţifică despre diverse personalităţi ale lumii vechi, inclusiv despre personalităţi ale lumii daco-getice. 

Pentru şcolarii mici personalităţile istorice exercită o atracţie deosebită, mai cu seamă interesându-i faptele lor de arme, legendele care s-au ţesut în jurul lor plasâdu-i în lumea demult apusă, dar readusă în actualitate pri pagini nemuritoare. Prin urmare la clasele primare, un loc aparte îl ocupă în lecţiile copiilor legendele istorice, foarte multe dintre ele având ca protagonişti personalităţi remarcabile din istoria neamului. 

Amintim aici spr exemplificare doar câteva asemenea exemple, legendele despre:Mircea cel Bătrân, Dragoş Vodă, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Al. I. Cuza, ca să nu mai vorbim de mari conducători ai poporului român, cu care şcolarii mici fac cunoştinţă di primii ani de şcoală. 

Textele, ilustraţiile, diafilmele, diapozitivele, casetele audio-video, exponatele muzeelor intermediază cu eficienţă între figurile istorice şi şcolarul mic, contribuind în mare măsură la cunoaşterea istoriei naţionale, la educarea lui patriotică, moral-civică. Istoria devine astfel mai plăcută, mai accesibilă. 

De aceea, aducerea în prim-planul lecţiilor de istorie a personalităţilor, în diferite momente ale predării-învăţăturii, constituie un auxiliar preţios în înţelegerea istoriei neamului, învăţătorul având la dispoziţieo gamă largă de metode şi procedee didactice prin care măreţia unei personalităţi poate fi receptată de către elevi la adevărata sa dimensiune.