Răspunderea civilă „tinde să ocupe centrul dreptului civil, deci a dreptului în totalitatea sa; în fiecare materie, în toate direcţiile se ajunge la această problemă a răspunderii, în dreptul public şi în dreptul privat, în domeniul persoanelor şi al familiei, ca şi în cel al bunurilor, ea este a tuturor situaţiilor; răspunderea devine punctul nevralgic comun al tuturor instituţiilor noastre” 

       Încă din cele mai vechi timpuri omul a fost definit ca fiind, prin excelenţă, un „zoon politikon” care se afirmă într-un mediu organizat, condus de reguli bine definite şi care îi oferă siguranţă. Traiul în oricare din formele de orânduire socială impune respectarea normelor de conduită care ocrotesc persoana, atât în accepţiunea ei de fiinţă umană cât şi de subiect de drept, adică posesoare de drepturi şi obligaţii. Din acest motiv, nimănui nu îi este îngăduit să încalce drepturile unui seamăn şi, astfel, să îi producă acestuia din urmă vreun prejudiciu, fie el patrimonial sau nepatrimonial. 

       Din varietatea normelor de conduită rezultă şi diferitele forme de răspundere juridică ce îşi găsesc aplicare ca efect direct al încălcării acestor reguli. Toate aceste varietăţi prezintă caracteristici comune, însă elementele de diferenţiere sunt date de chiar faptele care detemină antrenarea răspunderii în faţa legii şi, în egală măsură, în faţa societăţii, de regimul lor juridic, de sancţiunile şi finalităţile urmărite de legiuitor. 

        Răspunderea civilă a constituit întotdeauna obiect de studiu al marilor doctrinari care, datorită sferei de cuprindere şi aplicaţiei atât de vastă, nu contenesc să îi contureze toate elementele definitorii. Diferitele accepţiuni  ale răspunderii relevă, în primul rând, trăsăturile fundamentale ale acesteia: oricine săvârşeşte o faptă prin care cauzează altuia un prejudiciu este obligat să repare acea daună; aceeaşi obligaţie de despăgubire există şi în cazul unei persoane care nu execută, execută necorespunzător sau cu întârziere obligaţia pe care o avea faţă de altă persoană în baza unui contract.  Este instituită în aceste rânduri o regulă generală, neminem laedere, care obligă la reparaţie orice persoană care a cauzat un prejudiciu. Totodată, această normă reprezintă principiul fundamental al răspunderii civile, iar toate regulile de aplicare ale acesteia formează întreaga instituţie a răspunderii civile.

       Considerând că nu este oportun să redau toate definiţiile date noţiunii de răspundere, am decis să mă opresc la cea mai accesibilă şi mai uşor de înţeles şi reţinut: răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice care constă într-un raport de obligaţii în temeiul căreia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat alteia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare. 

       Având drept izvor principii incontestabile de dreptate şi echitate, răspunderea civilă îşi află sediul materiei în art. 998 din Codul civil român, text ce reglementează răspunderea civilă pentru faptele cauzatoare de prejudicii. Astfel potrivit art. 998 C. civ., „orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”. În completarea acestei legiferări, în art. 999 se prevede: „omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”.

        Aceste două articole instituie, în fapt, cadrul juridic în care se înscrie răspunderea civilă pentru fapta proprie. Articolele următoare, 1000 – 1002 C. civ., reglementează răspunderea unor categorii de persoane pentru fapta săvârşită de o altă persoană (art.1000), răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucrurile sau animalele aflate în paza juridică a unor persoane (art. 1000 alin. 1 şi art. 1001), precum şi răspunderea proprietarului pentru prejudiciile produse prin ruina unor construcţii care îi aparţin (art. 1002).

        Art. 1003 concretizează caracterul solidar al răspunderii persoanelor cărora le este imputabilă cauzarea prejudiciului.

      Înţelegând importanţa pe care o are această instituţie de drept civil, realizăm că, pe bună dreptate, deseori s-a afirmat că această formă de responsabilitate are caracter de drept comun în raport cu alte forme de răspundere din cadrul celorlalte ramuri de drept. Principiile consacrate de art. 998 – 1002 C. civ. au un puternic impact asupra oricăror activităţi prejudiciabile, astfel încât rezonanţa acestei forme de răspundere s-a făcut simţită până şi în domeniul răspunderii penale, în cadrul căreia are în continuare rolul de regulă în materie.

     1 Principiul reparării integrale a prejudiciului reprezintă consacrarea unui vechi dicton juridic şi anume restitutio in integrum şi presupune înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare generate de un fapt ilicit şi culpabil, fie ele patrimoniale sau nepatrimoniale, în scopul repunerii cât mai rapide a persoanei păgubite în situaţia anterioară.  Acest principiu este instituit de art. 998 C.civ., text ce enunţa obligaţia generală de reparare a prejudiciului, prevăzând că „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşală s-a ocazionat, a-l repara”. Reiese din aceasta că, neîndoielnic, prejudiciul va fi reparat în totalitatea sa, neexistând vreo limitare în acest sens. Aceeaşi obligaţie de reparare a situaţiei create este prevăzută cu valabilitate generală şi în cazul raporturilor contractuale şi extracontractuale, mai ales în art. 1073 C. civ. care arată: „Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare.” şi în art. 1084 C. civ. după care „daunele – interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit şi beneficiul de care a fost lipsit”. Acest din urmă articol completează art. 998 C. civ., stabilind întinderea despăgubirii cuvenite, care va cuprinde atât lucrum cessans cât şi damnum emergens. 

      Practica judiciară  a conturat cel mai bine forţa obligatorie a reparaţiei integrale, prin fundamentarea unor modalităţi de realizare concretă a acesteia. 

       2 Principiul reparării în natură a prejudiciului exprimă fie o operaţiune sau o activitate materială, fie o operaţiune sau o activitate juridică ce are ca finalitate repunerea persoanei păgubite în situaţia anterioară prin înlăturarea prejudiciului suferit. Operaţiunea materială presupune diferite acte, cum ar fi : restituirea bunurilor însuşite pe nedrept, înlocuirea bunului distrus cu altul de acelaşi fel, remedierea stricăciunilor sau defecţiunilor cauzate unui lucru, distrugerea sau ridicarea lucrărilor făcute cu încălcarea unui drept al altuia etc. Activitatea de natură juridică ce se supune acestui principiu poate consta în : ignorarea de către instanţa de judecată a faptului revocării intempestive a unei oferte de a contracta şi constatarea prin hotărâre că acel contract a fost încheiat în momentul acceptării. 

      In Codul civil român nu există o reglementare specială pentru acest principiu, dar acesta se impune prin însuşi scopul angajării acestei răspunderi, care nu se poate realiza integral decât prin repararea pagubei în natură, mijloacele de reparaţii băneşti nefiind întotdeauna pe deplin satisfăcătoare. Principiul de faţă îşi găseşte recunoaşterea în planul dreptului civil tot datorită practicii judiciare care a evidenţiat, de-a lungul timpului, care sunt avantajele unei reparaţii în natură, în raport cu echivalarea bănească a prejudiciului.

       Răspunderea civilă îndeplineşte două funcţii esenţiale, care nu pot fi concepute în mod separat: funcţia preventiv – educativă şi funcţia reparatorie.

       Funcţia preventiv – educativă are importanţă datorită faptului că prin natura sa are influenţe directe asupra conştiinţei oamenilor şi contribuie, în final, la diminuarea numărului faptelor ilicite păgubitoare şi la respectarea obligaţiilor asumate prin acte juridice.  Această funcţie este determinată de natura juridică a răspunderii civile care, atunci când se întemeiază pe culpă, este privită ca o sancţiune specifică dreptului civil, îndreptată împotriva patrimoniului celor care au săvârşit fapte ilicite cauzatoare de prejudicii. Aşadar, oamenii se află sub presiunea obligării la repararea pagubei, care are rol de „sabie a lui Damocles” şi, astfel,caracterul preventiv al răspunderii este mereu viu în conştiinţa oamenilor. Admiterea răspunderii obiective a marcat evoluţia răspunderii dinspre finalitatea sa sancţionatorie spre cea preponderent reparatorie. Totodată, funcţia are şi caracter educativ, concretizat prin disciplina pe care teama de angajare ipotetică a răspunderii, îi determină pe oameni să respecte ordinea impusă de lege.

     Funcţia reparatorie izvorăşte din art. 998 C. civ. care prevede, fără a preciza însă natura prejudiciului, că, acela care păgubeşte o persoană, este dator a-l repara. Concluzia logică este că intenţia legiuitorului a fost să instituie o obligaţie de despăgubire atât în ipoteza producerii unui prejudiciu patrimonial, cât şi a unui prejudiciu nepatrimonial (acolo unde legea nu distinge, nici noi nu facem). 

      Totuşi, această funcţie nu trebuie absolutizată, deoarece cel mai adesea prejudiciile produse prin fapte ilicite sunt de neînlocuit în natura lor specifică. În cazurile când aceasta nu este posibilă, se va incerca „o reinvestire de muncă, socială, deci, din punct de vedere social, presupune o nouă cheltuială de muncă, prin reîntregirea valorilor deteriorate ori distruse”. 

      În funcţie de izvorul din care se naşte obligaţia de reparare a prejudiciului, răspunderea civilă poate fi contractuală sau delictuală.

      Răspunderea civilă contractuală reprezintă îndatorirea debitorului unei obligaţii născute dintr-un contract de a repara prejudiciul cauzat creditorului său prin faptul neexecutării lato sensu a prestaşiei datorate.

     Răspundera civilă delictuală constă în obligaţia unei persoane de a repara prejudiciul produs altuia printr-o faptă ilicită extracontractuală, sau, după caz, prejudiciul pentru care este chemată să răspundă.  Această răspundere constituie dreptul comun în materia răspunderii civile, cu consecinţa ce decurge din aceasta: ori de câte ori nu sunt întrunite elemente specifice răspunderii contractuale, se vor invoca regulile privitoare la răspunderea delictuală. 

     Cele două forme ale răspunderii prezintă asemănări, prin întrunirea, în ambele cazuri, a următoarelor condiţii: un prejudiciu cauzat altuia, o faptă ilicită extracontractuală sau contractuală ce lezează un drept subiectiv şi existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. 

       Având în vedere că lucrarea de faţăîşi propune să dezbată tema daunelor morale, în continuare mă voi opri asupra uneia din condiţiile enumerate mai sus, şi anume la cea care prevede existenţa unui prejudiciu, considerat a fi elementul primordial al răspunderii civile. 

      Prejudiciul este definit ca fiind consecinţa dăunătoare de natură patrimonială sau nepatrimonială, ce rezultă din încălcarea unor drepturi subiective sau a unor interese legitime ale unei persoane.  Despre acest element al răspunderii întâlnim acord de plin, doctrinar şi jurisprudenţial, în sensul că acesta are caracter de sine stătător în raport cu celelaşte elemente, fiind constant şi chiar o condiţie sine qua non a acestei răspunderi.

Interesează acum clasificarea prejudiciului în patrimo0nial şi nepatrimonial, care se determină în funcţie de natura intrinsecă a dunei, şi anume dacă e de natură economică sau nu şi, în speţă, dacă e susceptibilă de evaluare pecuniară ori nu.

Prejudiciile patrimoniale au un evident caracter economic şi se produc în urma distrugerii unui bun, vătămarea sănătăţii unei persoane ce cauzează o diminuare a capacităţii de muncă, uciderea unui animal, pierderea, totală sau parţială a unui drept patrimonial etc.

Prejudiciile nepatrimoniale, denumite şi daune morale, reprezintă acele urmări negative ce nu pot fi evaluate în bani întrucât sunt cauzate prin lezarea unor drepturi personale nepatrimoniale: moartea persoanei, durerile fizice şi psihice, atingerile aduse onoarei, cinstei, reputaţiei sau prestigiului unei persoane, restângerea posibilităţilor fiinţei umane de a se bucura de plăcerile fireşti ale vieţii. 

Prejudiciile cauzate direct persoanei şi cele cauzate direct bunurilor prezintă, de asemenea, interes, criteriul de clasificare fiind constituit de valoarea pe care societatea o atribuie unei persoane sau bunurilor sale.

Prejudiciile cauzate direct persoanei cuprind atingerile aduse personalităţii fizice, personalităţii psihice sau personalităţii sociale.

Alte clasificări împart, după anumite criterii, prejudiciile în individuale şi colective, contractuale şi extracontractuale, previzibile şi imprevizibile, instantanee şi succesive, vizibile şi invizibile, temporare şi permanente, integrale şi neintegrale, iniţiale şi subsecvente ş.a.