Într-o formulare simplă raportul juridic civil poate fi definit ca o relaţie socială reglementată prin norme de drept civil . Relaţia socială este o relaţie dintre oameni, iar norma de drept civil este exprimată în acte normative cuprinse în ramura dreptului civil, ca izvoare ale acesteia. Deşi definiţia este formulată într-un mod foarte simplu, se poate reţine esenţa, şi anume că  este vorba de acele relaţii sociale care sunt reglementate de normele dreptului civil.

       Prin prisma normelor dreptului civil, raporturile juridice civile apar ca o realizare a normelor juridice.

     Într-o definiţie mai elaborată, prin raport juridic civil se înţelege relaţia socială, patrimonială sau nepatrimonială, reglementată de norma de drept civil. Reţinem deci că raportul juridic civil este o specie de raport juridic. Două aspecte trebuie relevate în definiţia de mai sus: 

- condiţia sine qua non a raportului juridic civil  o reprezintă reglementarea  unei relaţii sociale prin norme ce intră în conţinutul dreptului civil.

- fiind reglementată prin norma de drept civil, relaţia socială nu îşi pierde calitatea sa primordială - aceea de a fi un raport social - adică o legătură între oameni.

      Raportul juridic civil prezintă trăsăturile caracteristice oricărui raport juridic. Pe lângă acestea, însă, el are şi unele caracteristici proprii, în număr de trei.

     Caracterul social al raportului juridic civil rezultă din faptul că el este o relaţie socială (reglementată prin normele de drept civil), adică este o relaţie dintre oameni, dintre persoane. Conţinutul acestui caracter rezidă în două aspecte: pe de o parte, prin reglementarea sa de către norma de drept civil, relaţia dintre oameni nu îşi pierde trăsătura sa de a fi o relaţie socială şi, pe de altă parte norma de drept civil (ca orice normă juridică de altfel) nu se poate adresa decât conduitei oamenilor, în calitatea lor de fiinţe sociale dotate cu raţiune  . Legea nu poate reglementa norme de conduită pentru bunuri. Chiar în situaţiile când se vorbeşte de “ regimul juridic al bunurilor “, de fapt se are în vedere, conduita oamenilor, ei între ei, cu privire la lucruri ori bunuri.

        Trebuie precizat că raportul juridic civil se poate stabili atât între oameni, priviţi fiind individual, adică în calitatea lor de persoane fizice , dar şi între oameni organizaţi în colectivităţi, având calitatea de persoane juridice. Este necesar să facem această precizare deoarece, atunci când este vorba despre drepturile reale îndeosebi dreptul de proprietate, autori aparţinând doctrinei franceze au susţinut până în secolul nostru că în asemenea cazuri ar fi vorba de o relaţie între titularul dreptului (proprietar) şi obiectul dreptului respectiv (lucrul). Ulterior, autori de prestigiu ( Aubry , Rau , Planiol şi Ripert ) au respins această teză, demonstrând că şi dreptul de proprietate este un raport juridic social, stabilit între titularul dreptului ca subiect activ şi toate celelalte persoane care sunt obligate să îl respecte, în calitatea de subiecte pasive   .

        Raportul juridic civil are un caracter voliţional . Acest lucru trebuie înţeles astfel: o relaţie socială devine raport de drept civil pentru că s-a voit acest lucru de către legiuitor atunci când s-a adoptat norma juridică civilă. Norma juridică are o trăsătură fundamentală - este voinţă de stat. Aceasta se transmite şi relaţiei sociale care este reglementată prin norma juridică. Acest caracter voliţional este comun tuturor raporturilor juridice. Există şi un aspect specific raportului juridic civil izvorât dintr-un act juridic civil constând în manifestarea de voinţă în scopul de a produce efecte juridice. Prin urmare, la această categorie de raporturi juridice civile, pe lângă voinţa exprimată în norme de drept civil care reglementează actul juridic civil, există şi voinţa autorilor sau autorului actului respectiv (contract sau act unilateral). Pentru această categorie se vorbeşte în doctrină  de “ caracterul dublu voliţional ” ori “ dublu caracter voliţional “ fiind de preferat cea dintâi denumire, fiind vorba de un simplu caracter, care are, însă în cazul arătat, două aspecte.

        De obicei, caracterul dublu voliţional este raportat la momentul formării raportului juridic civil. În ceea ce priveşte voinţa colectivă exprimată prin norma de drept civil este de înţeles că trebuie să fie cunoscută, să existe în momentul în care între părţi se leagă raportul juridic civil. Cea de-a doua voinţă , însă,  poate să nu existe în momentul naşterii raportului juridic, dar să apară în momentul stingerii acestuia, când obligaţia născută în cadrul unui raport juridic civil doar în temeiul legii este executată în mod voluntar (nu silit). Un astfel de exemplu priveşte raportul de răspundere delictuală. Astfel, dintr-un delict civil (fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu) se naşte raportul de răspundere civilă delictuală doar pe baza voinţei exprimate în lege  (art. 998 Cod Civil). Autorului faptei ilicite îi revine obligaţia de a repara prejudiciul, în cadrul acestui raport juridic. Autorul nu a dorit naşterea acestei obligaţii, care însă, s-a născut în temeiul legii, a voinţei legiuitorului. Chiar dacă nu voieşte să stingă acest raport juridic, autorul faptei ilicite va putea fi obligat, tot prin voinţa legii, la executarea obligaţiei, constând în repararea prejudiciului cauzat. Bineînţeles, poate avea loc şi o reparare voluntară a prejudiciului, ce va duce la stingerea raportului juridic respectiv . În acest caz caracterul dublu voliţional este prezent nu la naşterea ci la stingerea raportului juridic.

        Raportul juridic civil se caracterizează prin poziţia de egalitate juridică a părţilor. Egalitatea juridică a părţilor reprezintă nu numai metoda de reglementare a dreptului civil, ci şi un caracter propriu raportului juridic civil. Conţinutul acestui caracter se exprimă prin nesubordonarea unei părţi faţă de cealaltă.

        Nu trebuie confundat acest caracter cu principiul fundamental al dreptului civil care este “ principiul egalităţii în faţa legii civile ”, întrucât în cazul “caracterului ” este vorba de poziţia unei părţi faţă de cealaltă, iar nu de poziţia subiectelor de drept faţă de legea civilă.

        De asemenea, această egalitate juridică a părţilor nu trebuie înţeleasă în sensul egalităţii de patrimonii între părţi sau că părţile ar avea un număr egal de drepturi subiective civile şi de obligaţii. Indiferent că o parte din raportul juridic civil are numai drepturi, iar cealaltă parte  numai obligaţii, ori că drepturile şi obligaţiile lor în cadrul raportului juridic civil nu sunt egale, poziţia lor juridică va fi întotdeauna egală; nici una dintre ele nu va putea impune, pe cale unilaterală, celeilalte părţi voinţa sa, nu va avea la dispoziţie mijloace proprii de constrângere faţă de cealaltă parte  .

Raportul juridic cuprinde structural trei elemente constitutive: părţile, conţinutul , obiectul .

a) Părţile sau subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice şi juridice care sunt titularele drepturilor şi obligaţiilor civile.

b) Conţinutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor civile pe care le au părţile.

c) Obiectul raportului juridic civil constă în conduita părţilor, adică în acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndrituite părţile sau de care sunt ţinute să le respecte.

        Pentru a fi în prezenţa unui raport juridic civil, cele trei elemente enumerate (enunţate) mai sus trebuie să fie întrunite cumulativ.

       În cele ce urmează vom analiza pe scurt aceste trei elemente, inclusiv subiectele raportului juridic civil, urmând să detaliem în cuprinsul capitolelor următoare cele două elemente ce constituie tema lucrării noastre, respectiv conţinutul şi obiectul raportului juridic civil.

      În acest subcapitol ne vom referi numai la câteva noţiuni elementare privind părţile raportului juridic civil, absolut necesare înţelegerii depline  a celorlalte două elemente ce constituie tema lucrării noastre.

         Există două mari categorii de subiecte de drept civil:

- persoanele fizice, care sunt subiecte individuale de drept civil, adică omul, privit ca titular de drepturi şi obligaţii civile.         Această noţiune este folosită de legea de bază în materia subiectelor de drept civil, care este Decretul nr.31din 1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice.

- persoanele juridice (numite şi persoane morale) , care sunt subiecte colective de drept civil, adică un colectiv de oameni care, întrunind condiţiile prevăzute de lege, este titular de drepturi subiective şi obligaţii civile. Această noţiune este, de asemenea, folosită de Decretul nr. 31/1954.

Pentru a avea calitatea de persoană juridică, entitatea trebuie să întrunească următoarele condiţii cumulativ:

- să aibă o organizare proprie ;

- să aibă un patrimoniu distinct ;

- să aibă un scop determinat, în acord cu interesele obşteşti ;

        Aşa cum dreptul civil este o parte a dreptului român, noţiunea de “subiect de drept civil ” reprezintă diferenţa specifică în raport cu noţiunea  “subiect de drept “, care este genul proxim.

        Putem formula, astfel, definiţia generală a subiectului de drept civil ca fiind acea specie de subiecte de drept  care cuprinde persoana fizică şi persoana juridică, în calitate de titulari de drepturi subiective şi obligaţii civile. Aşadar, există două categorii de subiecte de drept civil :

- persoane fizice - subiecte individuale de drept civil ;

- persoane juridice - subiecte colective de drept civil ;

Fiecare dintre aceste două categorii se subîmparte în :

A. persoanele fizice :

- minorii sub 14 ani  care sunt persoane lipsite de capacitate de   exerciţiu ;

- minorii între 14 şi 18 ani, având capacitate de exerciţiu restrânsă ;

- majorii, care sunt persoane fizice peste 18 ani cu capacitate de 

exerciţiu deplină ;

După criteriul cetăţeniei, persoanele fizice se împart în :

- cetăţeni români ;

- cetăţeni străini, apatrizi şi persoană cu dublă cetăţenie (din care nici

una nu este română) ;

        Deşi această clasificare este importantă mai ales din punctul de vedere al dreptului public, ea are incidenţă şi asupra dreptului privat cum este dreptul civil.

B. persoanele juridice :

- persoanele juridice particulare ori private ;

- persoanele juridice cooperatiste şi obşteşti ;

- persoanele juridice mixte ;

- persoanele juridice de stat ;

După criteriul naţionalităţii, se pot deosebi :

- persoane juridice de naţionalitate română ( în principiu, cele cu sediul în România)

- persoane juridice de altă naţionalitate ( străină ) ;

    

Prin determinarea subiectelor raportului juridic civil putem cunoaşte părţile acestui raport. Pentru a determina subiectele raportului juridic civil, trebuie făcută o distincţie:

- în ceea ce priveşte raporturile civile care au în conţinutul lor un drept absolut (un drept real sau un drept nepatrimonial), este cunoscut sau determinat numai subiectul activ al raportului juridic, care este însuşi titularul dreptului respectiv. Subiectul pasiv este format din totalitatea celorlalte subiecte de drept civil, deci este vorba de un subiect pasiv nedeterminat.

- în ceea ce priveşte raporturile civile care au în conţinut un drept relativ (un drept de creanţă), este determinat atât subiectul activ (creditorul) cât şi subiectul pasiv (debitorul ).

      Analizăm în continuare situaţiile în care raportul juridic civil este stabilit între mai multe persoane, fie ca subiecte active, fie ca subiecte pasive, adică ceea ce în doctrină poartă denumirea de “pluralitatea subiectelor raportului juridic civil“.

        În cazul raporturilor civile patrimoniale reale, având în conţinut dreptul de proprietate, subiectul pasiv, nedeterminat, este constituit, întotdeauna din toate celelalte subiecte de drept civil, exclusiv titularul dreptului de proprietate. În schimb, subiectul activ poate fi o persoană - în cazul proprietăţii exclusive, mai multe persoane determinate - în cazul proprietăţii comune. Aşadar, pluralitatea activă există  dacă sunt mai mulţi titulari ai dreptului de proprietate asupra unui bun ori asupra unei mase de bunuri.

Proprietatea comună se întâlneşte sub următoarele trei forme :

- coproprietatea - mai multe persoane deţin împreună un bun sau mai multe bunuri determinate, fiecare cunoscându-şi cota ideală de drept (1/2, 1/4, etc ), dar nu are o parte determinată din bunul respectiv, privit în materialitatea lui, astfel că dreptul său se întâlneşte cu al celorlalţi în orice părticică a bunului  .

- indiviziunea - mai multe persoane deţin o masă de bunuri, fiecare coindivizar cunoscându-şi cota parte de drept, dar nu are un anumit bun ori anumite bunuri determinate pe care să le deţină în exclusivitate (ex: moştenitorii defunctului dobândesc masa succesorală).

- devălmăşia - este acea formă a proprietăţii comune caracteristică stăpânirii bunurilor dobândite în timpul căsătoriei de către soţi.

     Partea fiecăruia este determinată prin lege, generic, prin folosirea criteriului gradului de contribuţie la dobândirea bunurilor comune. Cele trei forme ale proprietăţii comune încetează prin împărţire ori partaj - judiciar sau voluntar.