Deplângând decăderea prezentului, Alecu Russo vitupera absenţa legăturii cu trecutul . Pentru cunoaşterea trecutului, era necesară recuperarea istoriografiei de până atunci. Aşa se putea asigura legătura cu trecutul. Referinţa la strămoşi şi invocarea gloriei trecute reprezintă un prim reper în conturarea acestei conştiinţe istorice. Un al doilea reper îl reprezintă romanţarea istoriei. Un al treilea reper îl reprezintă asumarea unor valori politice explicite, justificate prin apelul la istorie: ideea unirii, în primul rând. Contextul internaţional, lupta politică şi deşteptarea naţională erau convergente şi s-au potenţat reciproc. În preajma anului 1840, mişcarea unionistă s-a radicalizat şi a devenit complexă. Şi-au făcut intrarea în scenă tinerii, care, după 1840, s-au îndepărtat de linia bătrânilor. În această perioadă s-a produs o cotitură în mişcarea naţională românească, radicalismul politic fiind accentuat în cadrul societăţilor secrete. Era o afirmare a dorinţei de libertate, în jurul căreia s-a cristalizat mişcarea regenerativă. Ideea unităţii a fost o idee forţă a generaţiei paşoptiste. În planul conştiinţelor însă, Unirea a devenit marea cauză română, pentru a cărei realizare se făcea apel la originea comună şi la obstacolele create de despărţirea seculară.