Autobiografia şi jurnalul intim reprezintă un tip de literatură subiectivă, intimă, documentară ce trimite la disocierea făcută de Proust, şi reluată de Valéry şi de alţi esteticieni din secolul al XX-lea, privitoare la „eul biografic” şi „eul profund”.         Până la urmă, întrebarea esenţială este: a cui operă este opera de confesiune, a „eului biografic” sau a „eului profund”?

Sainte – Beuve a dezbătut această problemă, cu referire la Proust şi la opera sa „A la recherche du temps perdu”, făcând un portret biografic al omului care scrie. Se ştie că Proust era homosexual şi tocmai de aceea s-a simţit lezat de asocierea făcută de Sainte – Beuve. 

        Psihanaliza lui Freud susţine această teorie, ştiut fiind faptul că momente existenţiale refulate, în special din perioada copilăriei, îşi pun amprenta în mod decisiv asupra individului, inevitabilă fiind prelungirea chiar în viaţa sa artistică. Odată marcat într-o anumită problematică, este inevitabil ca aceasta să nu se manifeste în toate direcţiile care te reprezintă. Aici intervine rolul terapeutic al scrierii de tip confesiv, care îl poate ajuta pe autor, dacă nu să se vindece, cel puţin să-şi cunoască mai bine situaţia. Atunci când te marchează ceva, fie în mod conştient, fie în mod inconştient, încerci să abordezi acel subiect, care te însoţeşte în permanenţă şi te determină să reacţionezi şi să te comporţi într-un anumit fel. Aşadar, nu putem disocia întru totul „eul biografic” de „eul profund”. E o legătură inevitabilă, pentru că ambele tipuri de „eu” trăiesc în aceeaşi persoană şi au atingeri comune.

      O altă disociere, pe care o face Ioan Holban în „Literatura subiectivă”, este între „omul construit” şi „omul concret”.

„Jurnalul intim şi autobiografia literară tematizează viaţa, protagonistul lor fiind ceea ce aş numi omul construit şi nicidecum omul concret care este cel din acte. Textul „personal” este unul de orientare, de căutare a sensului existenţei cotidiene şi prin aceasta, de fictivizare a ei...” 

    Această disociere, deşi la prima vedere pare a avea legătură cu distincţia „eu profund” - „eu biografic”, în cele din urmă, prin apariţia termenului „fictivizare”, discuţia se orientează înspre planul ficţiunii şi nu al influenţelor personale asupra creaţiei. Am punctat deja inevitabila influenţă a „eului biografic” asupra „eului profund”, în asentimentul lui Sainte – Beuve.

Ioan Holban îşi îndreaptă atenţia înspre zona de imaginar, de autoficţiune, care poate exista şi în scrierile de acest tip.

    „Omul concret” este cel care scrie, cel determinat să recurgă la scrieri confesive datorită unei chemări interioare, cel care simte nevoia unei mărturisiri eliberatoare. Dar, odată începută confesiunea, inevitabil, se ajunge la „omul construit”, cel din operă, cel fictivizat, care nu e identic cu „omul concret”. Oricât de mare ar fi dorinţa de adevăr, deşi „omul construit” este produsul, rezultatul „omului concret”, între cele două „existenţe” intervine rolul ficţiunii.

        Literatura confesivă este, aşadar: „un mod de a se crea pe sine, de a se elabora: persoana devine personaj, omul se „fictivizează”, figura din carte se îndepărtează vizibil de cea din viaţă pentru că suprafaţa reflectorizantă a textului de identificare înşeală, ascunde mai mult decât dezvăluie, între „eu” şi „celălalt” stabilindu-se raporturi specifice codului literar, ficţional” 

        Tot Ioan Holban spune: „Între eu şi lume, autorul aşează textul personal ca un zid de apărare şi ca o oglindă, un mediu protector şi un altul, (de) formator.” 

        În orice tip de demers, până la urmă, trebuie să existe un mijloc de protecţie a autorului, prin care acesta să se simtă în siguranţă, care să-i ofere confortul psihic pentru a-şi putea îndeplini îndatoririle, în acest caz, cele de scriitor. În cazul literaturii de confesiune, „asul din mânecă” îl reprezintă suspiciunea de neverosimilitate, care planează inclusiv în această zonă. Benefic pentru autor, acest aspect ridică multe semne de întrebare cititorului. E sau nu e adevărat tot ce se spune într-o carte de confesiuni? Doar autorul deţine adevărul absolut, în timp ce cititorul trebuie să respecte „pactul referenţial” şi să primească totul în maniera în care i se prezintă lucrurile. Cu atât mai mult în cazul operelor confesive publicate postum, când adevărul rămâne închis pentru totdeauna la nivelul operei. În acest fel, lectorul postum, nemaiputând verifica autenticitatea confesiunii, se mulţumeşte cu autenticitatea ei în ordinea creaţiei.

     Cu privire la scrierile confesive, au existat păreri aprobatoare, dar şi contrare. Spre exemplu, Pascal refuza intimismul, tentativa zugrăvirii de sine neavându-şi rostul pentru el, fiind considerată „un proiect stupid”.  A făcut această remarcă cu referire la „Eseurile” lui Montaigne. Baudelaire, în schimb, preţuia enorm sinceritatea confesiunii: „Dacă am avea curajul să scriem o carte cu viaţa noastră, cu condiţia să fim absolut sinceri, am face o capodoperă.” 

    Este cazul lui Rousseau, a cărui operă autobiografică a surclasat creaţia sa artistică. Atunci când vorbim despre o lucrare bine închegată, care aparţine unui nume de rezonanţă, opera confesivă poate întrece orice aşteptare, ajungând să fie o lucrare de referinţă a autorului respectiv. Exemplu: „Jurnalul” lui Tolstoi, Thomas Mann. Există şi situaţii în care numele, celebritatea îşi pun amprenta la început, după care opera, dacă nu e valoroasă, nu rezistă, în ciuda referinţelor de pe copertă. „Notele zilnice” ale lui Camil Petrescu reprezintă un jurnal care a produs în epocă o mare decepţie, fiind extrem de superficial, consemnând polemici mărunte, banalităţi, lucruri neesenţiale.

    Pentru unii, jurnalul intim nu s-ar justifica decât ca suport al operei autobiografice. Printre cei care au depreciat jurnalul se numără şi Kafka, deşi a ţinut unul. Ura faţă de propriul jurnal intim e la fel de puternică precum nevoia de a scrie un jurnal.     E o dependenţă nedorită, pe care cel în cauză nu are cum să şi-o reprime.

    Şi Goethe a avut o aversiune puternică faţă de mania jurnalului intim. Proiectul său autobiografic, al cărui prim element îl constituie „Poezie şi adevăr”, conţine mai multe analize ale proastei aplecări a sensibilităţii vremii sale asupra scriiturii intime. El consideră că jurnalul intim are efectul de a transforma tristeţea într-o adevărată depresie. 

    E posibil să se fi gândit la Rousseau, în momentul în care nota, la 18 mai 1810: „Cel care scrie o confesiune e ameninţat să sfârşească într-o lamentaţie; pentru că nu ai a confesa decât lucruri morbide, păcate, niciodată virtuţi.” 

    Poate că tocmai din aceste considerente există o discreditare a literaturii confesive. Credinţa că nu ai a mărturisi decât lucruri urâte, fapte care întristează şi supără, care nu produc nici un fel de plăcere, de destindere a cititorului. În acest sens, literatura confesivă e văzută ca o literatură lipsită de farmec, care nu duce decât la depresia scriitorului şi la un gust amar al cititorului. În cazul lui Rousseau, lucrurile nu stau chiar aşa, pentru că autorul îşi scrie „Confesiunile” din nevoia de a se justifica în faţa unui public dezinformat de către răuvoitori. Imaginea sa fusese pătată, cu multă răutate, de către adversari, iar Rousseau nu face altceva decât să restabilească ordinea în propria-i viaţă. Spre exemplu, Voltaire scrie pamfletul „Sentimentul cetăţenilor”, în care îl acuză pe Rousseau că şi-a abandonat cei cinci copii şi că „a contribuit” la moartea mamei sale. Senzaţia finală este că autobiografia sa nu este una neguroasă, nedemnă, plictisitoare, ci e o lucrare ce restabileşte traseul unui destin, al unei formări, al unei personalităţi care îşi mărturiseşte atât virtuţiile, cât şi josniciile, păcatele, uneori de neiertat, ale trecutului.

    Scrierile confesive pot fi destul de plictisitoare dacă autorul nu încearcă suficient să evite acest efect. Totul ţine de măiestrie, de abilitate, de responsabilitatea faţă de propria persoană, de viziune. În concluzie, e acelaşi secret ca şi în cazul unei opere de ficţiune. Cartea poate fi savuroasă sau, dimpotrivă, nedemnă de numele autorului ei.

Introducere

Capitolul I

Subcapitolul I Distincţiile: „eu biografic” – „eu profund”,  „om concret” – „om construit”

Subcapitolul II Păreri „pro şi contra” scrierilor confesive

Subcapitolul III Problema autenticităţii scrierilor confesive

Subcapitolul IV Particularităţi ale autobiografiilor, jurnalelor intime.

Subcapitolul V Incursiuni în istoria autobiografiei.

Subcapitolul VI: „Apologie” vs. „Mărturie”

Subcapitolul VII. Rolul motivaţiei afective.

Subcapitolul VIII: Problema identităţii în autobiografie.

Subcapitolul IX Memorie vs. uitare

Subcapitolul X Auxiliarele memoriei

Capitolul II Jean – Jacques Rousseau – „Confesiunii”

Capitolul III Gide – „Dacă sămânţa nu moare”

Capitolul IV Ion Negoiţescu – „Staja dragonilor”