I. CONTEXTUL LITERAR – De ce nu aveam roman?                

         Perioada interbelică reprezintă o perioadă relevantă pentru literatura română, trecându-se de la literatura de inspiraţie istorică şi socială de până la 1918 la o literatură modernă, născută pe principiul sincronismului cu literatura universală. Sfârşitul primului Război Mondial  aduce în plan literar o diminuare a liricului şi respectiv o expansiune a epicului, a obiectivităţii realiste, eclipsând subiectivitatea romancierilor de până la război, pentru care viaţa reală coincidea cu literatura. Amprenta lirică este astfel ştearsă de către apariţia adevăratului roman epic, romanul modern, ce va încununa literatura română şi o va reprezenta dincolo de graniţele ţării.

        1. Literatura de până la 1918         

         Perioada literară antebelică era dominată de lirică şi de nuvelistică, operele literare din această perioadă având caracter preponderent istoric şi social, valoarea estetică nefăcându-şi simţită prezenţa decât slab şi abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX.

         Reprezentativi pentru perioada antebelică sunt poeţii şi scriitorii care nutreau o mare simpatie pentru ţăranul român, precum G. Coşbuc, O. Goga, Al.Vlahuţă, N. Iorga, Hasdeu şi Duiliu Zamfirescu, scriitori care se încadrau în curentele sămănătorist şi poporanist, militând pentru cauza ţăranului înrobit şi dorind întoarcerea la virtuţile bătrânilor, la datinile strămoşeşti şi la sat ca unic păstrător al valorilor naţionale. Dintr-un acut sentiment al dezrădăcinării, toţi aceşti poeţi şi scriitori încercau prin operele lor să se facă glasul necazurilor şi suferinţelor îndurate de ţărani, fapt care făcea ca aceste opere ale lor să fie aproape în întregime lirice şi melodramatice, însă lipsite de valoare estetică în sine. Deşi specific poeziei ca mijloc de exprimare şi de transmitere a sentimentelor şi gândurilor poeţilor, liricul apare însă foarte frecvent în perioada antebelică şi în creaţiile aşa numite epice, precum nuvelele, unde liricul este reprezentat prin acel melodramatic, prin acea subiectivitate sufocantă în care sunt redate evenimentele, autorul făcându-se mereu ecoul eroilor săi lipsiţi de identitate individuală.

         Pe lângă caracterul liric exagerat, ceea ce i se mai reproşează literaturii din această perioadă este şi caracterul social şi istoric pronunţat al operelor, cărora le lipseşte cu desăvârşire profunzimea psihologică a personajelor legate de planul social. Preponderenţa dimensiunii sociale asupra celei psihologice este evidentă atât în « Ciocoii vechi şi noi » de N. Filimon cât şi în romanul ciclic al Comăneştenilor. Accentul este pus mai mult pe trăsăturile personajelor care ar putea forma tipologii sociale, precum « parvenitul », «inadaptabilul », şi nu pe trăsăturile definitorii ale personajelor care ar putea alcătui individualităţi, neexistând astfel o autonomie interioară a personajului.

         Personajele reprezentative ale literaturii române din aceasta perioadă sunt deci simboluri sociale care populează majoritatea romanelor de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi din primele decenii din secolul XX, mai exact pornind de la Eminescu şi până la romanele lui M. Sadoveanu, « Floare ofilită », « Însemnările lui Neculai Manea », « Duduia Margareta » sau « Oamenii din lună ». 

         Deşi romane precum « Ciocoii vechi şi noi », « Mara », « Viaţa la ţară » şi « Tănase Scatiu » se bucură de valoare estetic recunoscută, majoritatea operelor epice din perioada antebelică sunt fie strict istorice, ca « Manoil »,  « Elena », sau « Dan », fie prea lirice, nefiind decât « creaţii subiective, în care scriitorii îşi fixează momentele vieţii şi suferinţii lor »,după cum spunea Eugen Lovinescu în « Istoria literaturii române moderne ».

         Astfel, aceste creaţii literare nu sunt suficiente pentru instituirea unei tradiţii literare româneşti.

      2. Perioada interbelică

                  Dacă în perioada anterioară Primului Război Mondial a existat o aşa numită « criză a romanului » , constatându-se o sărăcire a titlurilor la acest capitol, după Primul Război Mondial românul, eliberat de amprenta istorică şi socială, începe să inflorească într-o formă nouă, autentică, odată cu apariţia în 1920 a romanului « Ion » al lui Liviu Rebreanu, « roman realist prin metodă şi epic prin amploarea planului». Această înflorire a fost favorizată şi de polemicile din presa interbelică cu privire la înnoirea literaturii şi culturii româneşti.

         În această perioadă devine din ce în ce mai ferventă confruntarea dintre cele două direcţii literare : tradiţionalismul, având ca reprezentanţi pe scriitorii sămănătorişti grupaţi în jurul lui Nichifor Crainic şi pe cei poporanişti, toţi fiind în favoarea reîntoarcerii la strămoşi şi la cultura populară ca unic nucleu de cultură românească, şi cel de-al doilea curent, modernismul, având ca reprezentant principal pe Eugen Lovinescu, sprijinit de adepţii şi participanţii cenaclului « Sburătorul ». Eugen Lovinescu şi adepţii săi militează pentru necesitatea revitalizării literaturii române, aflate de prea mult timp sub semnul sămănătorismului şi al poporanismului, acestea punând accent pe creaţiile populare, care însă nu duc decât la apariţia unei producţii literare minore. În opinia moderniştilor, poporul român nu a fost decât o trestie în bătaia vânturilor orientale şi slave, neavând nimic propriu care să îi alcătuiască specificul naţional, singura marcă specifică românească fiind poezia populară. Însă această poezie nu poate alcătui suportul unei culturi române solide, de aceea, în opinia lui Lovinescu, trebuie să importăm modelul occidental şi să ne creăm o cultură şi o literatură aplicând acest model la specificul nostru naţional.

         Între cele două direcţii extreme din presa literară există şi una mediatoare, a filozofului şi eseistului Mihai Ralea, colaborator la revista poporanistă « Viaţa românească », acesta dând un răspuns plauzibil din punct de vedere istoric la întrebarea ce frământa întreaga « suflare » literară a timpului :  « de ce nu avem roman ? ». El susţine că din moment ce nu există o tradiţie epică majoră în cultura românească care să constituie o bază, nu putem avea nici roman. Balada e singura creaţie epică românească viabilă, care a constituit însă baza nuvelei, singurul gen narativ propriu literaturii române după părerea lui Ralea.

         În urma acestor polemici s-a ajuns la concluzia că romanul trebuie importat din literatura occidentală , dar pentru aceasta este nevoie şi de o instruire a publicului pentru ca acesta să fie capabil să asimileze acest gen literar nou. Până la 1918, romanul era văzut doar ca un gen convenţional, ca o modalitate de divertisment, de către public, lucru datorat sărăciei de subiecte şi schematismului psihologic al personajelor, care nu dezvoltau gustul artistic al cititorilor. Astfel, s-a simţit nevoia apariţiei unui tip de operă care să facă apel la constiinţa  cititorului pentru a fi înţeles şi care, odată înţeles, să devină un mijloc de alimentare spirituală.

    2.2. Romanul între amatorism şi profesionalism         

         Pe lângă lipsa epicului în literatura română ca bază pentru naşterea romanului, un alt factor care a adâncit criza romanului a fost amatorismul scriitorilor români din perioada antebelică, ce consta într-o acută lipsă de idei şi într-o încremenire în tematica ţărănească, specifice dominaţiei sămănătoriste din acea vreme. Ceea ce moderniştii reproşau tradiţionaliştilor era faptul că « atunci când vrei să-i descoperi o idee, te-mpiedici de-o metaforă », din cauza accentului prea apăsat asupra retoricii şi spiritualităţii.

         Astfel, s-a pus problema profesionalizării scrisului, a exercitării literaturii ca o profesie, aceasta fiind considerată singura condiţie a maturizării literaturii române. Astfel, sub îndemnul heliadesc vechi de un secol «  Scrieţi, băieţi, numai scrieţi ! », scriitorii din perioada interbelică au început să-şi exerseze această profesie, scoţând la lumină o serie de romane toate realizate după acelaşi tipar occidental, lipsite deci de originalitate, operele fiind exclusiv rezultatul imitaţiei. Acest lucru a avut loc tocmai din acea sete de cultură a poporului roman, care, dornic să ajungă la acelaşi nivel cu cultura europeană, a importat integral tehnicile, mijloacele şi temele occidentale, în special pe cele franceze, sărind peste multe etape din evoluţia culturii europene. La baza teoriei imitaţiei formulată de Lovinescu stătea ideea că originalitatea poporului român va consta în modul cum importurile vor fi aplicate la specificul naţional, însă se pare că scriitorii români dornici să se alăture Europei prin aşa-zisa lor latinitate, au uitat să se intoarcă la izvoarele naţionale şi « să toarne în formă nouă » materialul vechi, producând numai copii exacte ale operelor occidentale. Această producţie în serie a deranjat spiritele critice –unele chiar şi moderniste- , reieşind necesitatea conturării unei critice mai riguroase, care pe de o parte să pieptene literatura română de operele superflue şi fără prea mare valoare estetică, iar pe de alta să le încurajeze pe cele purtătoare de potenţială valoare estetică.

    2.3. Toate încercările duc la Rebreanu         

         Dacă la sfârşitul secolului al XIX-lea romanul nu era decât un gen literar convenţional, care se făcea ecoul ori al moravurilor la modă, ori al vreunui interes politic, social sau istoric ce trebuia vehiculat prin paginile lui în rândurile publicului, în primele decenii ale secolului XX începe să se contureze ideea de artă a romanului, deşi cu slabi reprezentanţi. Această artă a romanului se contura mai degrabă prin constatarea a ceea ce nu erau romanele din acea vreme şi prin ceea ce ar trebui să fie Romanul prin contrast cu acestea. Aceste minusuri ale romanelor de tip clasic erau incompatibile cu dinamismul vieţii moderne : lipsa autonomiei interioare a personajelor care sunt dependente de mediul lor social, lipsa unei relatări obiective şi cât mai apropiate de realitate a evenimentelor, superficialitatea tematicii oferite. Astfel, toate aceste reproşuri se cumulează într-o necesitate a unei metamorfoze radicale a genului romanesc, care să stea sub semnul ştiinţei, al filozofiei şi chiar al schimbărilor din plan politic şi economic din această epocă.

         Odată cu sfârşitul războiului, au loc importante schimbări în stat, fiind instaurate democraţia şi parlamentarismul, iar pe plan economic are loc industrializarea societăţii, datorată dominaţiei capitalului, schimbări cu repercusiuni majore în statul de tip feudal având la bază ţăranul şi agricultura. Tradiţionalismul împreună cu ţăranul său, care nu-şi poate concepe existenţa fără pământ, sunt adânc zdruncinate de noile tehnici de colectivizare, procese ce vor lăsa urme adânci în sufletul populaţiei rurale.

         Toate aceste transformări suferite la nivelul întregii ţări apar zugrăvite în mod realist şi obiectiv în romanul « Ion » al lui Liviu Rebreanu, apărut în 1920, roman care va fi considerat primul mare roman autentic şi de mare valoare artistică, anul 1920 reprezentând debutul literaturii române interbelice, deschizând numărul marilor victorii ale romancierilor români.

         Prin romanul « Ion », Liviu Rebreanu a inaungurat tipul de roman realist epic şi descriptiv, care se află la baza piramidei construite de Nicolae Manolescu în eseul său despre romanul românesc, « Arca lui  Noe », încadrându-se în categoria doricului, caracterizat prin prezenţa unui narator omniscient şi omnipotent atât în ceea ce priveşte personajele sale cât şi pe cititori.

         La scurt timp după apariţia romanului « Ion » , este inaugurată şi categoria ionicului, ce presupune accentuarea analizei psihologice şi a reflecţiei, ce începe să controleze viaţa, categorie inaugurată prin cel de-al doilea roman al lui Rebreanu, « Pădurea spânzuraţilor », apărut la numai doi ani distanţă de primul, în 1922. Tot în această categorie se încadrează şi romanul « Ciuleandra » al aceluiaşi autor, apărut în 1927, dar şi alte romane ale scriitorilor din acea vreme, precum romanele Hortensiei Papadat-Bengescu, « Concert de muzică de Bach », « Fecioare despletite », « Ultima noapte de dragoste, Întâia noapte de război » al lui Camil Petrescu, romanele lui Anton Holban, romane de mare valoare artistică prin tehnica realizării şi prin profunzimea personajelor.

         Anul 1933 este « anul de aur al romanului românesc interbelic » , este etapa concluzivă a unui proces îndelungat şi de conştientizare a acestuia, acum apărând câteva din cele mai valoroase titluri din întreaga istorie a literaturii române : M. Eliade cu « Maitreyi », G. Ibrăileanu cu « Adela », Gib Mihăescu cu « Rusoaica », Hortensia Papadat-Bengescu cu « Drumul ascuns », Camil Petrescu cu « Patul lui Procust », M. Sadoveanu cu « Creanga de aur ». 

         Ultima etapă a romanului interbelic, cuprinsă între 1933 şi 1940, este etapa corinticului, după cum o numeşte N. Manolescu, caracterizată prin alegorie, simbol şi mit, prin caricatural şi parodic, ce cuprinde romane fantastice precum :  « Întâmplări din realitatea imediată » şi celelalte romane ale lui Max Blecher, romanele lui Urmuz şi « Cetatea Milionarului » al lui Ştefan Bănulescu. Tot în această perioadă a maturităţii literaturii interbelice se încadrează şi unele romane scrise mai devreme faţă de această perioadă, cum ar fi « Craii de Curtea-Veche » al lui Mateiu Caragiale, apărut in 1929.