Volbura dragostei pe care prietenul Mihail Dragomirescu o publică în Convorbiri critice. Frecventează cenaclul    

                În 1910 se ocupa de gazetărie (la Ordinea, Facla). Este numit secretar de redacţie la Falanga literară şi artistică, revistă în care debutează ca traducător şi în care îşi începe activitatea de cronicar dramatic. Continuă să publice nuvele ca : Proştii, Culcuşul, Golanii, Dintele. Este arestat in 1910 iar peste câteva luni este expulzat, pentru a fi încarcerat la Gyula. 

                Eliberat în primele zile ale lunii august 1910, Rebreanu merge la Năsăud, unde se stabilise familia. Învăţătorul Vasile Rebreanu, suspendat doi ani din învăţământ pentru practica ilegală a avocaturii, apoi pensionat, suportase două sechestre şi fusese înlocuit la Prislop de un renegat, Vasile Pop, agent al politicii de deznaţionalizare dusă atunci de contele Apponyi. O crimă întâmplată la Prislop şi povestită în amănunt de sora mai mare, Livia, a dat scriitorului ideea romanului Ion. Un caiet cu data de unsprezece august 1910 conţine, sub titlul Zestrea, lista personajelor, fixată după numele lor, mai mult sau mai puţin reale. Gheorghe Bulbuc se numea Bălan; Ion Boldijar, poreclit Glanetaşu, se numeşte Ion Zănoagă; Vasile Baciu, văduv, are numele Alexandru Vărzaru, iar fiica lui, Ana, e denumită Ileana. Tatăl lui Gheorghe este un Toader, schimbat mai târziu în Toma, al cărui fiu, Nichita, era rivalul lui Ion Boldijar. Tatăl acestuia din urmă poartă numele de Vasile iar mama, Sonia, născută Harosa, e numită Maria. Mai târziu modelul Anei a devenit Rodovica, fata lui Ignat Tabără. Ar fi existat Florica Pop, un preot Belciug, un învăţător Zăgreanu, care s-a recunoscut în personajul Ungureanu. 

                Împreună cu Mihail Sorbul (viitorul cumnat si prieten) conduce revista Scena, unde îşi continuă activitatea de cronicar. În 1911, după ce Emil Gârleanu este numit director al Teatrului Naţional din Craiova i se propune lui Liviu Rebreanu funcţia de secretar literar la acelaşi teatru. În noiembrie 1911 devine membru activ al Societăţii Scriitorilor Români, publicând apoi nuvela Nevasta în revista Luceafărul. În 1912 se căsătoreşte cu actriţa Fanny Rădulescu. 

                Debutează editorial cu volumul Frământări în care apar câteva nuvele importante: Răfuiala, Proştii, Nevasta, Filibaş. După întoarcerea la Bucureşti începe un nou caiet de creaţie intitulat Însemnări. Continuă să publice în Viaţa românească, Ramuri, Flacăra, Rampa revistă în care îşi continuă activitatea de cronicar dramatic. În 1913 scrie romanul Zestrea, o prima versiune a romanului Ion la care a renunţat, după cum afirma în volumul Mărturisiri (1932). Elaborează Golanii, o reeditare a volumului Frământări la care se adaugă şi nuvela Hora morţii. Începe să scrie la Ion.

                În 1918 este percheziţionat de către armata germană, anchetat şi arestat. Reuşeşte să fugă de sub escortă şi să se ascundă la prieteni în Bucureşti. În timpul ocupaţiei germane ocupa funcţii minore : controlor de bilete la  Ateneu, traducător de programe, autor de reclame de teatru. În 1919 publică în Zburătorul schiţe si nuvele: Pozna, Cântecul lebedei, Divorţul, Calvarul, Iţic Ştrul dezertor, Ghinionul, iar în magazinul Lectura pentru toţi, nuvela Catastrofa. Are loc premiera comediei Cadrilul.

                În 1920, la 20 noiembrie apare romanul Ion care îl consacră definitiv. Urmează romanele Pădurea spânzuraţilor (1922), Adam şi Eva (1925), Ciuleandra (1927), Crăişorul (1929),  Răscoala (1932) iar 1934 Gorila (1938) şi Amândoi (1940). 

               Nu a abandonat genul scurt, Catastrofa (1921), Norocul (1921), Nuvele şi schiţe (1921), Trei  nuvele (1924), Iţic Ştrul dezertor (1932), Cartea sufletului(1936). Autor dramatic prin : Cadrilul (1919), Plicul  (1923), Apostolul (1926) în 1943 publică volumul Amalgam, în care sunt adunate confesiuni literare, cronici, articole, conferinţe.

               În 1936 a publicat volumul de nuvele Oameni de pe Someş care cuprinde nouă nuvele din volumele anterioare, Frământări, Golanii şi Cuibul visurilor, nu şi nuvela Dincolo, trecută în volumul Amalgam, după Mărturisiri. Nuvelele au absorbite de romane, dar prestigiul romancierului s-a răsfrânt şi asupra compunerilor anterioare, acordându-le importanţa unor experienţe şi o multitudine de semnificaţii în opera generală.

               În activitatea lui Liviu Rebreanu, teatrul reprezintă o latură minoră, de luat în consideraţie numai într-un studiu complet asupra personalităţii scriitorului. Neglijabilă este piesa din perioada începuturilor scriitorului, Osânda, cu eroi dominaţi de patimi obscure şi porniri criminale. Mai târziu, intenţia scriitorului era să aducă o contribuţie oricât de modestă la dezvoltarea artei dramatice româneşti.

              Prima piesă publicată, comedia în trei acte Cadrilul, nu se abătea de la tipicul bulevardier, în care acelaşi noroi era oferit ,, pe tavă de argint şi în peticuţe de mătase”. Tina, soţia pictorului Manole Stelian, îl iubeşte pe Victor Grozea, un pictor necăsătorit. Surprinsă în braţele lui, motivează că dorea să-l convingă pe Victor să o ia în căsătorie pe Anişoara. Victor se ascunde şi pierde din cauza laşităţii, simpatia Tinei, revenită la Manole, fiindcă acesta, din gelozie, a tras un foc de revolver. Anişoara, ca să se răzbune pe Tina, se mărită cu Victor, dar apoi îi face ochi dulci lui Manole, provocând gelozia lui Victor, care , având şi el prilejul să tragă un foc de revolver, adică să fie erou, recâştigă simpatia soţiei. În final, ambele perechi se împacă. A mai scris piesa Plicul, orientându-se după piesa O scrisoare pierdută de Caragiale. 

              Din 1924 până în 1934 a fost preşedintele Societăţii Scriitorilor Români. Între 1928 şi 1930 a fost director al Teatrului Naţional din Bucureşti. În 1929 a primit Premiul naţional pentru proză. Pentru o perioadă scurtă de timp a fost director la Direcţia Educaţiei Poporului din Ministerul Muncii şi al Ocrotirii Sociale. Deoarece aceste funcţii erau mai mult onorifice şi simbolice, scriitorul a vrut să le dea un conţinut. Din iniţiativa lui au luat naştere, pe lângă scena oficială a Teatrului Naţional, o sală Studio, menită a promova literatura dramatică originală şi cadrele regizorale şi actoriceşti, care însă nu a fost sprijinită de directorii următori. Intenţiona să creeze un sediu al Societăţii Scriitorilor în Bucureşti.

               Ales membru activ al Academiei Române în 1939, la propunerea lui Mihai Sadoveanu, în discursul său de recepţie din 29 mai 1940, Lauda ţăranului român, Rebreanu reafirma solidaritatea sa continuă ,, cu inima celor mulţi”, dar susţinea că,

,, în ciuda tuturor controverselor”, concepţia de viaţă a ţăranului român ar fi ,,resemnarea şi încrederea lui în dreptatea divină”, încheind cu speranţa într-un viitor de ,, muncă rodnică şi trai omenesc.”

               Între 1940 şi 1941 a fost din nou directorul Teatrului Naţional, împreună cu Ion Marin Sadoveanu, şi a condus ziarul de informaţie Viaţa.

               La 1 septembrie 1944 se stinge din viaţă la Valea Mare, la vârsta de cincizeci şi nouă de an, cel care ,, a dat vieţii o operă, şi operei o viaţă” după cum spunea Tudor Vianu.                                                                                                                                                            

               II. 2.Universul tematic al operei 

                Liviu Rebreanu este unul dintre cei mai importanţi si  reprezentativi scriitori ai literaturii române, ,,creatorul romanului romantic modern.” Nuvelist, dramaturg şi romancier, autorul lui Ion şi al  Răscoalei stă în fruntea romancierilor din perioada dintre cele două războaie mondiale şi alături de reprezentanţii de seama ai romanului din literatura mondială. Capodoperele sale au fost traduse în majoritatea limbilor europene şi au provocat un viu interes, reprezentând unul din mesajele autentice adresate lumii de poporul român. Prin intermediul operei lui Liviu Rebreanu, literatura română a adus încă o nota specifică, puternic individualizată, în concertul literaturii universale.1                 

                      Principalele sale opere au avut ca temă viaţa satului românesc, în nuvele ca Ofilire, Proştii, Nevasta, şi romane ca Ion, Răscoala. Tema principală a acestor lucrări este lipsa pământului aducând la lumină tema din prima parte a romanului Ion, glasul pământului. 

               Tema din a doua parte a romanului Ion, glasul iubirii, a fost tratată în Volbura dragostei, Ciuleandra. Datorită tragediei prin care a trecut datorită războiului, în opera lui Rebreanu există multe scrieri având ca temă războiul, ca în Catastrofa, Iţic Ştrul dezertor, Hora morţii, Pădurea spânzuraţilor. 

               O altă temă o reprezintă viaţa oraşului în Culcuşul, Golanii.

               Liviu Rebreanu debutează in revista Luceafărul în 1908, un început deloc promiţător însă cu o porţiune de genialitate, în viziunea lui Mihail Dragomirescu din revista Convorbiri critice. Debutează cu schiţa Codrea, republicată cu titlul Lacrima în volumul Răfuiala (1919), în aceeaşi revistă publicând povestirea Ofilirea şi nuvela Răfuiala. Aceasta prefigurează unul din conflictele romanului Ion.

                a) nuvelele

                Nuvele lui Rebreanu au fost insuficient apreciate la data apariţiei lor în reviste şi în volume, ele nefiind inferioare nuvelelor contemporane ale lui Agârbiceanu, G¬ârleanu şi Sadoveanu. Nuvelele lui Rebreanu aduceau în literatura vremii, o lume noua, ţărănimea şi mica burghezie a satelor, târgurilor din nordul Transilvaniei aflate în stăpânirea imperiului austro-ungar. Nuvelistica lui Rebreanu este o lunga avanpremieră a romanelor sale. În Ofilirea, ţăranca Saveta prundarului prefigurează gestul lui Ion. Femeia sărută oglinda apei din râu cu sfinţenie şi puritate în mişcare, mulţumindu-i parcă naturii de bunătate şi belşug. Ion sărută descoperit glia. Saveta a păcătuit ca şi Ana cu Ion, cu băiatul popii, este părăsită de el şi neputând suporta ruşinea şi jignirea când el se însoară, se aruncă în iaz.

                 În 1909 termina nuvela Volbura dragostei, care va fi publicată în Convorbiri critice urmată de alte nuvele: Proştii, Culcuşul, Golanii, Dintele.

                În nuvela Nevasta este descrisă drama unei femei de la ţară, nevasta lui Ion Bolovanu. În ultimele clipe din viaţa bărbatului său, ea îl veghează şi se gândeşte la viitor. I se face milă de el văzându-l cum se chinuie, dar nu poate plânge. După moartea soţului, ea se sperie. Îşi dă seama că bărbatul nu i-a fost drag deoarece o bătea. După înmormântare, toată lumea o consolează până la un moment dat când ea se înfurie şi ţipă că nu i-a fost drag, că i-a mâncat zilele, la care una dintre bătrânele prezente spuse că săraca femeie şi-a pierdut minţile deoarece i-a fost prea drag soţul.

                În nuvela Mărturisiri autorul mărturiseşte părerea sa despre dragoste. Mulţi nu ajung să cunoască iubirea, alţii o cunosc prea târziu, autorul cunoscând-o deja. Rebreanu mărturiseşte, în final că nu ştie de ce a ales, dintre toate deşertăciunile lumii, să vorbească despre dragoste, care este cea mai mare deşertăciune dintre toate.

                În 1919 cu Calvarul abordează pentru prima data epica mai întinsă. Nuvela a fost inspirata din problemele prin care a trecut autorul la Bucureşti, în anii ocupaţiei, acesta fiind un mic roman deghizat sub forma însemnărilor intime. În 1919 publică o serie de schiţe şi nuvele: Pozna, Cântecul lebedei, Divorţul, Iţic Ştrul dezertor, Ghinionul şi nuvela Catastrofa.

                Aceste nuvele reprezentau nişte exerciţii în vederea marilor creaţii care urmau să apară. 

                Deoarece fusese ofiţer, nuvelistica sa era inspirată şi din încercările prin care trecuse autorul în viaţa de cătănie. În Codrea, un tată este contrariat de fuga din armata a feciorilor săi.

                 Problema soldatului român într-o armata străină fusese problema scriitorului însuşi, care a demisionat în 1908, acest lucru provocându-i tulburări tatălui sau. Aceasta va fi si problema fiului lui Macedon Glanetaşu din Ruşinea (deci a lui Ion din prima versiune a romanului Zestrea ), a lui David Pop din nuvela Catastrofa şi a lui Apostol Bologa din Pădurea Spânzuraţilor.

                 În nuvela Catastrofa este descrisă drama lui David Pop, un ţăran care are avere şi duce o viaţă liniştită până în momentul  când află că ar putea începe războiul, el fiind ofiţer în rezervă. Pleacă pe front şi este foarte liniştit chiar si după prima bătălie. Este avansat în grad şi este mutat într-un regiment unguresc. Se întâlneşte cu un fost coleg de facultate cu care poartă o discuţie despre nedreptatea războiului, această discuţie tulburându-l. Regimentul este mutat în Transilvania, unde va trebui să lupte împotriva românilor. În timpul luptei, el ezită prima data să dea ordin soldaţilor să tragă, până la urmă hotărăşte să-şi facă datoria. În câteva ore este învins şi el este împuşcat de un ofiţer român în piept. 

                Hora morţii este prima nuvelă apărută a lui Rebreanu, având ca temă războiul. A apărut în volumul Golanii, în 1916 şi studiază soluţia tragică pe care războiul o aduce în viaţa oamenilor simpli, combătuţi de conflicte sociale adânci. Haramu pleacă pe front cu ţăranul sărac Boroiu, căruia i-a luat iubita. Haramu, bogat şi cu copii, îi este teamă de moarte şi are presimţiri negre, pe când rivalul său, Boroiu, speră că se va întoarce acasă şi o va cuceri în sf¬ârşit pe Ileana, rămasă văduvă. Sigur de acest deznodământ, Boroiu îl salvează pe Haramu, rănit în timpul unui atac, legându-i rana şi transportându-l pe altă poziţie, în spate. Un glonţ îl nimereşte în spate pe Haramu, şi înainte ca Boroiu să se convingă de moartea lui, cade el însuşi lovit de un glonţ în piept. 

                Tensiunea sufletească a celor doi angajaţi în hora sinistră a morţii este urmărită de nuvelist  cu o rară forţă dramatică, într-o compoziţie de pătrunzătoare analiză psihologică, desfăşurată ascendent, trepidant. Momentul final, al morţii lui Boroiu, este magistral notat :,,Se vede că m-am speriat, îşi zice dânsul gânditor, şi deodată se înfurie ca un zmeu: Nu vreau! Nu vreau! Nu vreau! Dă să ridice puşca să ochească… Dar în piept simte o lovitură de cuţit. Cine m-a izbit? Glonţul. Nu vreau! Nu vreau!”

                Nuvelistica lui Rebreanu fixează şi momente din viaţa oraşului. Este sensibilă influenţa pe care a avut-o Cehov asupra lui Rebreanu, el traducând numeroase schiţe, publicate în Universul literar şi apoi în volumul Gura femeii. Nuvelele din viaţa oraşului se ocupă mai întâi de lumea declasaţilor, pe care autorul a avut prilejul să o cunoască de-a lungul celor câteva luni de detenţie de la Văcăreşti, în 1910 prin intermediul lecturii Vagabonzilor lui Gorki. În aceste nuvele apar oameni cu slujbe ingrate, cu o casă plină de copii, oameni şterşi, călcaţi în picioare, acriţi, prizonieri ai rutinei. Cehoviană se dovedeşte puterea de  a scoate în evidenţă tragismul cotidian al existenţelor mărunte care se bat neputincioase în clasa evenimentelor curente. 2

               Viaţa micii burghezii a fost amintită mai înainte, în literatura rom¬ână de Caragiale, şi în Rusia, de Cehov, din opera căruia, între 1914-1916, Rebreanu va traduce nouă nuvele: Decoraţia, Vanda, În ţară străină, Gura femeii, Se mărită bucătăreasa, Ce oameni, domnule!, Calomnia, Incognito, Răzbunarea, unde iese în evidenţă atenţia autorului asupra laturii psihologice şi sociale. Ion Mititelu din Norocul, este un al doilea Lefter Popescu din Două loturi a lui Caragiale, sau Ivan Dimitrici din Numărul câştigător, de Cehov. Funcţionar mărunt cu casă grea, el speră să se îmbogăţească prin jocul hazardului. Constatând că nu a câştigat niciodată, el oferă tocmai lozul câştigător unui frizer. Nevasta îi aruncă soţului cele mai grele blesteme.

               În schiţa Pozna, un hamal rabdă cu umilinţă bătaia stăpânului, bătându-şi şi el acasă soţia spre a câştiga, în concepţia sa sentimentul demnităţii. Cântecul lebedei, repetă tema din nuvela Smerita de Dostoievski.

               Punctele de contact ale nuvelisticii cu romanele sunt numeroase. 

În nuvele sunt prefigurate prototipuri de personaje şi situaţii a căror atmosferă poate fi întâlnită în opera matură a lui Rebreanu. Liviu Rebreanu este un creator extraordinar al romanului. La 20 noiembrie 1920 apare romanul Ion. La data apariţiei romanului, romanul românesc mai înregistrase câteva succese, printre care Ciocoii vechi şi noi (1863) de Nicolae Filimon, Romanul Comăneştenilor (1894-1910) de Duiliu Zamfirescu, Mara (1906) de Ioan Slavici, Neamul Şoimăreştilor (1915) de Mihail Sadoveanu, niciunul  fiind un model pentru autor.3

               b) romanele

               Cu Ion, Rebreanu dă primul roman realist ţărănesc. Acţiunea romanului este simplă, de fapt aproape banală. Ion al Glanetaşului este un flăcău sărac, ambiţios, inteligent şi chipeş, care seduce o fată bogată. El este îndrăgostit de Florica dar îşi învinge aceasta dragoste pentru dragostea pentru pământ. El o amăgeşte pe Ana, fiica lui Vasile Baciu, unul din cei mai înstăriţi oameni ai satului. După ce află că este însărcinată, el o părăseşte, astfel şantajându-l pe tatăl ei pentru a o lua în căsătorie. Astfel se trezeşte în posesia pământului mult dorit. În el se trezeşte „glasul iubirii” pentru Florica. Ana îşi dă seama că a fost doar o unealtă în mâinile lui Ion şi în disperare se sinucide. La scurt timp moare şi copilul lor. George, soţul Floricăi îşi dă seama că Ion îi dă târcoale Floricăi, îl pândeşte într-o noapte şi-i crapă capul. George pleacă la ocnă, iar pământurile lui revin în proprietatea bisericii.

                Pe un al doilea plan se află viaţa intelectualităţii de la ţară, având în prim-plan familia învăţătorului Herdelea. Familia acestuia se confruntă cu probleme financiare iar căsătoria este şi de această dată o scăpare de probleme.4

               Totuşi, romanul nu se reduce doar la cele descrise. Drama lui Ion luminează aproape în întregime viaţa de zi cu zi a satului. În roman trăiesc cu intensitate variate medii sociale o lume întreagă, cu zbuciumul şi preocupările ei. Întregul conflict se bazează pe lupta pentru pământuri. De la început oamenii sunt împărţiţi în cei bogaţi şi cei săraci. De la începutul romanului ierarhiile sunt precizate. Hora, de exemplu, se desfăşoară după anumite reguli. Ştefan Hotnog tronează în mijlocul oamenilor vârstnici şi conversează cu primarul pentru a-şi da importanţă. Vasile Baciu nu se teme de nimeni din sat. George este un băiat bogat, cinsteşte băieţii la cârciumă, plăteşte lăutari dar prietenii săi îl înconjoară cu o prietenie mai mult servilă decât respectuoasă.

               Dar în acest sat din Transilvania există şi ţărani săraci, care muncesc fără să obţină profituri de pe urma muncii lor, unul dintre ei fiind chiar Ion. Ei simt apăsarea mizeriei. Sunt batjocoriţi la orice pas de către cei bogaţi. Ion munceşte cu silă, cu îndârjire disperată dar şi cu amărăciune, ştiind că nu poate obţine nimic de pe urma muncii sale. Îşi priveşte cu jale bucata de pământ pe care o lucrează spunând : „Locul nostru, săracul!…”. Goana după înavuţire se transformă într-o ambiţie nemăsurată la Ion. El este dispus să obţină pământul prin orice mijloace. Această dorinţă îl macină, îl dezumanizează. Inteligenţei îi ia locul viclenia, devine calculat în tot ceea ce face.

               Existenţa chinuită şi sfârşitul tragic al Anei dezvăluie condiţia de înrobire şi înjosire a femeii în această lume. Dragostea dintre soţi, dintre tată şi fiică stau sub semnul puterii banului. Viaţa Anei, visurile ei sunt strivite fără milă, ea încetând să mai fie o fiinţă umană pentru soţul ei şi pentru tatăl ei. Femeia de la ţară este văzută ca fiind doar aducătoare de zestre, născătoare de copii şi cea care munceşte pentru familia ei şi doar pentru ei.

                Tema romanului Ion este competiţia pentru pământ. Ion este săracul satului care vrea să se înavuţească, exploatând singurele mijloace pe care le are, isteţimea şi robusteţea. La început, el nu-i face curte Anei în vederea căsătoriei, ci numai pentru a-l înfrunta pe Vasile Baciu, tatăl fetei, care-l umileşte, şi pentru a-i face concurenţă băiatului bogat, Gheorghe Bulbuc. Dar, apoi descoperă că seducând-o pe Ana ar putea intra în posesia pământurilor lui Vasile Baciu. Când, spre ruşinea ei şi a tatălui ei, Ana rămâne însărcinată, Ion se retrage şi aşteaptă liniştit momentul tocmelii. Vasile Baciu crede un timp că vinovatul este Gheorghe şi aşteaptă, la rândul său ca feciorul să vină să-i ceară fata, dar apoi când înţelege că ruşinea i-a făcut-o Ion, o zdrobeşte pe Ana în bătaie. Ion consideră că Vasile Baciu a procedat corect, şi când acesta îşi trimite fata să se înţeleagă cu Ion, refuză cu o politeţe rece să discute cu ea.

                 Nici când se naşte copilul, Ana nu obţine mai multă dragoste din partea lui Ion, interesat fiind, acum, să nu-i moară copilul şi să piardă pământul dobândit. Convinsă fiind că nu mai are pentru ce să trăiască, Ana se spânzură. La scurt timp moare şi copilul, fără ca măcar acum Ion să sufere patern, mai ales atunci când se încredinţează că tatăl este moştenitorul de drept al fiului defunct.

                Toată această parte urmărind îmbogăţirea ţăranului sărac şi dezumanizarea lui în acest proces trebuie privită ca o reflectare verosimilă a satului transilvănean de la începuturile secolului trecu, cu unele exagerări naturaliste, dar şi cu o capacitate maximă de a crea oameni vii. 

                Lumea din Ion a fost limitată de unii critici în mod strict la lumea satului, ceea ce nici aici şi nici în Răscoala nu se dovedeşte adevărat. În Ion, acţiunea nu se petrece doar numai în satul Pripas, adică Prislop, care acum este o suburbie a oraşului Năsăud. Autorul a dat romanului său titlul Ion după numele eroului principal, un ţăran, dar eroii romanului nu sunt toţi ţărani. 

                 Acţiunea paralelă care are în centru familia învăţătorului Herdelea  nu este nici în planul romanului şi nici practic mai puţin dezvoltată decât cea care îl are în centru pe Ion. Nu poate fi exclusă din romanul Ion, familia Herdelea şi mai cu seamă Titu Herdelea, în care Rebreanu şi-a făcut propiul roman al tinereţii. Învăţătorul şi preotul se ceartă pentru prestigiu printre ţărani şi câteodată pe chestiuni de proprietate, dar amândoi apără-unul prin şcoală, şi altul prin biserică-cauza românilor asupriţi. În roman apar toate nuanţele luptei naţionale, de la legalismul avocatului Victor Grofşoru, până la iredentismul profesorului Spătaru, fără să fie uitaţi renegaţii, de exemplu Chiţu, dispreţuiţi chiar de reprezentanţii naţiunilor guvernante, precum şi silvicultorul  ungur Madarasy. Toţi sunt siliţi să facă tranzacţii şi concesii stăpânirii, în frunte cu învăţătorul Herdelea, care votează în alegeri pe candidatul maghiar Beck, în speranţa zadarnică a rămânerii în şcoală.

                Şi Titu Herdelea, poetul dornic de a trece Carpaţii ca George Coşbuc, nu ezită să vorbească în limba maghiară şi, ca să-şi adune bani, primeşte un post de subnotar, perceptor de biruri grele de la ţăranii români. 

               Văzută ca o continuare a lui Ion, în ce priveşte tema păm¬ântului, Răscoala a căpătat formă de proiect literar încă înainte de război. Autorul mărturiseşte că prin 1922 avea o versiune încheiată a cărţii, la care a renunţat, pentru că era mai mult un „strigat de revoltă” decât un roman cu personaje şi „realităţi obiective”. Pentru documentare el a cutreierat ţară stând de vorbă cu sute de ţărani şi a ascultat din gura lor relatarea evenimentelor din 1907. Noua versiune a scris-o după aceea.5

                Romanul are în centrul lui problema pământului, dar de această dată, el abordează direct tema luptei înverşunate de clasă dintre exploataţi si exploatatori. Rebreanu înfăţişează tabloul ridicării ţărănimii asuprite împotriva moşierilor, a arendaşilor şi a aparatului de stat burghezo-moşieresc.

               Personajul principal este Titu Herdelea, fiul dascălului Herdelea din satul Pripas. Eroul vine la Bucureşti, unde rudele cumnatului Pintea îi promiseseră sprijin pentru a ajunge ziarist. În drumurile sale pentru căutarea unui post, face cunoştinţă cu diferitele medii sociale din România de la începutul sec. XX. Titu se împrieteneşte cu Grigore Iuga, fiul moşierului Miron Iuga care îl invită să facă o vizită la conacul familiei. Aici Titu se ciocneşte de „ problema ţăranului ”. Autorul înfăţişează şirul nesfârşit de mizerii, asupriri şi suferinţe pe care le îndură ţărănimea lipsită de pământ, exploatată de moşieri şi arendaşi. În sate izbucneşte revolta. Ultimele pagini ale cărţii înfăţişează ciocnirea trupelor cu mulţimea răzvrătită, condusă de Petre Petre, apoi

 „ restabilirea ordinii ”, adică sălbatica dezlănţuire de ură a claselor stăpânitoare, care fraternizează pe mormântul celor 11.000 de ţărani ucişi.6

Cap. I          Introducere…………………………………      P. 1- 2

Cap. II         Liviu Rebreanu şi lumea satului……………          P. 3-22

        II. 1.    Omul şi opera………………………………           P. 3- 8

        II. 2.    Universul tematic al operei…………………          P. 8-17

        II. 3.     Imaginea satului în nuvelele şi romanele lui

                    Liviu Rebreanu……………………………            P. 17-22

Cap. III        Marin Preda şi lumea satului………………           P. 23-39

         III. 1   Omul şi opera………………………………           P. 23-27

         III. 2    Universul tematic al operei………………. .          P. 27-33

         III. 3    Imaginea satului în nuvelele şi romanele lui 

                     Marin Preda…………………………………        P. 33-39

Cap.  IV       Corelaţii tematico- stilistice…………………        P.40-54

         IV. 1    Realismul obiectiv şi cel psihologic………..         P. 40-44

         IV. 2    De la lupta pentru obţinerea pământului la lupta pentru 

                    păstrarea lui…………………………………          P. 44-47

        IV. 3    De la Ion la Ilie Moromete (tehnica portretului literar)

                   …………………………………………………..     P. 47-54

Cap. V         Concluzii………………………………………      P. 54-60

                     Anexă: Bibliografie generală selectivă