Capitolul II : Influenţa elementului folcloric în lirica lui O. Goga
Natură personală, subiectivă şi revoluţionară, O. Goga redă în poezia sa, nu atît aspectele vieţii de la ţară, cît mila pentru dezmoşteniţi, ura pentru asupritori şi speranţa într-un viitor de răzbunare şi de reparaţie.
“Deşi prin natura şi mărimea subiectului , ca şi prin rolul ca-şi luase , O.Goga era încă un poet epic sau cel puţin un poet de mare suflu epic, totuşi era mai liric decît predecesorii săi. Goga blestema trecutul său, sunînd din trîmbiţi marşul deşteptării şi chemînd la luptă pentru sfărîmarea străvechilor lanţuri.” Acesta era sentimentul nou ce Goga îl aducea în poezia romînă. La el, sentimentele unui fiu de ţăran, rămas – cum se întîmplă de obicei în Ardeal – aproape de sufletul clasei sale, erau fecundate şi intelectualilzate de preocupările unei minţi care era “bolnavă” de problemele veacului. Fondul acela, în care erau contopite simţurile poporului cu preocupările unui intelectual, apare într-un limbaj popular intelectualizat.
“Ca pînzele bătrînului Bruegel, poezia lui Goga, privită în ansamblul ei, respiră un aer de grandoare şi tristeţe.” Imensele scene de fundal din “Oltul”, “Plugarii”, “Noi”, “La noi”, “Clăcaşii”, desfăşurate parcă de toată imensitatea spaţiului şi a timpului nostru istoric, asigură o anume măreţie (uneori tragică, alteori senină) episoadele şi figurile din prim plan , micilor tablouri rustice, ocupaţiilor zilnice, evenimentelor din viaţa ţăranilor integrîndu-l cu discreţie în ritmul vieţii universale. La Octavian Goga lipseşte cu totul tenta pastorală, întîlnită îndeosebi la Sadoveanu; de asemenea idilicul, care apare uneori, dar avînd forme ale autorului.
Tonurile aspre, triste, tragice de pe fundalul poeziilor, se răsfrîng nuanţat pe figurile din primul plan, pe destinul învolburat al oamenilor.
După o solemnă rugăciune, care nu e altceva decît crezul poetic al lui Goga în primul său volum de “Poezii”, urmează “Plugarii”, ca fundament al edificiului naţional, martiri ai marilor suferinţe:
“Fraţi buni ai frunzelor din codru,
Copii ai mîndrei bolţi albastre,
Sfinţiţi cu roua suferinţii
Ţărîna plaiurilor noastre ! ” (Plugarii)
Poezia lui Goga nu cîntă un ţăran idealizat, prins în hîrjoană sau zburdînd de adihnă şi voie bună.
Ţăranul din poezia lui – deşi tradiţional, nu e copleşit de tradiţionalism – lovit aspru de destin, nu se resemnează în faţa istoriei şi nu se închină idolilor falşi ai promisiunilor viclene. Acest ţăran are un acut sentiment al datinei şi al legii, pămîntului. El e un rob al pămîntului, aflat în stăpînirea celor ce nu-l muncesc; el e “înfricoşatul crainic al durerilor străbune” adică înfăptuitorul revoluţiei sociale, atît de aşteptată în Transilvania acelor ani. Deşi jarul mîniei, care mocneşte în sufletele ţăranilor asupriţi, va străluci într-o bună zi izbînda luptei lor:
“Din casa voastră, unde-n umbră,
Plîng doinele şi rîde hora,
Va străluci odată vremii,
Norocul nostru-al tuturora.
Ci-n pacea obidirii voastre
Ca-ntr-un întins adînc de mare
Trăieşte-nfricoşatul vifor
Al vremilor răzbunătoare. ”(Plugarii)
Din satul acesta de ţărani şi clăcaşi apăsaţi de nevoi şi impilări, văzut ca o colectivitate solidară în faţa aceluiaşi destin istoric, se desprind pe rînd şi se perindă, ca pe o peliculă de film, tablouri, figuri şi scene memorabile. Iată, de exemplu, în “Casa noastră” (casa preotului Iosif, personaj central al satului) este evocat un răscolitor tablou al ruinei casei părinteşti şi al vieţii de altă dată, în zugrăvirea căruia Goga se arăta un excepţional creator de atmosferă. Pentru a sugera impresia de pustiu şi paragină, poetul alege elementele tipice, stereotipe chiar, cu care numai limbajul popular poate exprima aceste stări. Expresia comună intră în poezia lui Goga în combinaţii verbale atît de neaşteptate, încît imaginea izbeşte prin dramatism, plasticitate şi inedit:
“Trei pruni frăţîni, ce stau să moară,
Îşi tremur creasta lor bolnavă,
Un vînt le-a spînzurat de vîrfuri
Un pumn de fire de otravă.
Cucuta creşte prin ogradă,
Şi pălămida-i leagă snopii…
– Ce s-a ales din casa asta
Vecine Neculai al popii !?…
De pe păreţii-ngălbeniţi,
Se dezlipeşte-n pături varul,
Şi pragului îmbătrînit,
Începe a putrezi stejarul”
(„Trei pruni frăţini”)
Prin această concreteţe necăutată, realitatea căntată de Goga capătă un „nuştiu ce ” vrăjit şi adesea pare văzută printr-o ceaţă de poveste. Poetul ştie să desluşească trăsăturile caracteristice de accesorii. Un amănunt ce i se pare evocativ e acceptat; un gest marcant, o vorbă apăsată, spusă în momentul potrivit, sunt liniile cu ajutorul cărora el schiţează imaginea. Prin sentimentele sale de sinceră admiraţiune el dă suflet tipurilor descrise.
Prin tipicitatea şi forţa ei generalizatoare, prin coincidenţa perfectă dintre starea de spirit a poetului şi forţa ei generalizatoare, prin coincidenţa perfectă dintre starea de spirit poetului şi atîtea alte destine dezrădăcinate, poezia aceasta a generat o întreagă sugestie pe tema copilăriei pierdute şi a casei părinteşti, căzută în ruină.
Tot din copilărie îi apare lui Goga figura preotului răsărit la portiţă ca „moşneag albit de zile negre”, cu chip de apostolşi profet „al unei vremi ce va să vie.”
Prin poeziile sale Goga nu ne relatează ceva anume ,dar ne cîntă trecutul. Cîntecele lui sunt aidoma doinelor noastre populare de dor şi jale. Goga s-a adîncit atît de mult în folclor, în durerea poporului, încît plînsul, jalea, bocetul sunt elemente importante ale substratului său liric.
În paralel cu elementele şi ipostazele cîntecului popular , Goga a avut o atitudine pozitivă şi faţă de structurile prozadice, de limbajul (popular intelectualizat) poeziilor, adică acestea sunt de asemenea particularităţile importante în substratul liricii sale.
În cîntecele încărcate cu simţuri şi sensuri adînci, sentimentul iubirii capătă expresia dorului folcloric. E în ele nespusă sete de viaţă, o discretă părere de rău, o bucurie dezlănţuită şi o undă de nelinişte, o goană după năluca celei iubite, e un „nu ştiu ce şi un nu ştiu cum” dureros de dulce, care se cheamă dor şi care se împlineşte abia în vraja nopţilor, spulberându-se odată cu zorii:
„Dorurile mele n-au întruchipare,
Dorurile mele-s frunze pe cărare...
Spulberate şi strivite frunze pe cărare...
În zadar le caut, visurile mele,
Strălucită salbă, salbă de mărgele...
Minunată şi pierdută salbă de mărgele...”
(„Cîntarea cîntărilor.”)
Observăm aici, sub raportul structurii prozadice, prezenţa unei rime specifice (toate trei versuri ale strofei rimează), deviată de la standardele acestuia.
De asemenea ritmul are, nuanţe specifice, fiind unul parţial monoton. În acest sens, observăm că Goga, deşi nu ignorează prozodia, totuşi nu face o legătură puternică dintre folclor şi aceasta. Dar ceea ce este important şi specific e faptul că simţim prezenţa unei viziuni folclorice, un univers al stărilor afective în care Goga integrează organic folclorul nu numai poetic, ci în ansamblul lui.
E vorba aici de transfigurarea lirică a relaţiei permanente cu satul, cu casa părintească, cu toponimia şi onomastica populară, cu acea oralitate a stilului popular care abundă în versurile lui.
Goga nu prelucrează folclorul, nu-l stilizează. El îl trăieşte şi uneori îi extrage elementele din însăşi viaţa omului de la ţară, din iubirea, visul, datinile şi năzuinţele lui. El nu caută mituri, nu dezvoltă simboluri în poeme culte, ci le smulge din viaţă ca bobul cel de aur din mari blocuri de minereu aurifer.
Rar împrumută textul folcloric în structura lui prozadică, dar utilizează cu discreţie creatoare procedee ale acestuia. El absoarbe în poezia sa atmosfera folclorică, sensul eticii, populare, sentimentul fundamental al dorului, vraja sărbătorilor, viaţa de la stînă, hora, cîrciuma ca ca loc al întîlnirii colective, petrecerea populară, datina, felul de a simţi şi a gîndi al omului din popor, sistemul său de relaţii cu natura.
Inspirat de realitate şi aflat în centrul a tot ceea ce petrecea în viaţa poporului, impresionat de datina şi tradiţia strămoşească a poporului român, O. Goga a fost un regizor foarte bun, ştiind să „aranjeze” elementele folclorice în poeziile sale, exact la locul potrivit.
Regie folclorică întîlnim şi la alţi poeţi, printre care, într-o anumită măsură şi G. Coşbuc. Dar cea mai evidentă construcţie – joc cu elemente folclorice o oferă poeţii modernişti. Am putea numi – nu pentru valoare, ci pentru modalitate – pe Dan Bolta în „Eulalii”. G.Călinescu îl acuza de păstişare a lui Paul Valery „în ritm de „mioriţă”.” Înzestrat cu un simţ intelectual şi abstract al limbii, cultivat ca eseist şi filosof al culturii, cunoscător al folclorului arhaic şi admirator din zona lui Pîrvan al dacilor, Dan Bolta scrie o „cantilenă” cu motto din Edgar Poe, în care realizează un cîntec minimat după un evident model popular. Aici nu mai e vorba de viziune, de atmosferă, de simboluri care să semnifice structuri folclorice, ci de o traducere de modalităţi şi domenii, operaţie conştientă şi aproape experimentală, cam de tipul transcrierii muzicii lui Bach pentru orchestre de jazz.
La Goga, însă, nu întîlnim nici citatul folcloric minulescian – efect regizoral căutat – pentru că este un lucru evident că exotismul lui Minulescu nu era aşa de organic şi de insesizabil ca la Blaga.
La O. Goga elementele de viziune folclorică au alte resorturi. Într-un paralelism puţin forţat cu lirica populară putem spune că primele sale volume cultivă balada, cîntecul de lume, doina şi, mai ales, într-o formă rafinată bocetul. Desigur, sensurile trebuie tratate cu mare atenţie şi seriozitate de interpretare.
Elegia lui Goga e un bocet, pentru că are metafizica bocetului: ton de elegie, nelinişte în faţa istoriei şi existenţei, dorul, nostalgia crudă a pămîntului şi maiales a vechimii.
Regia lui Giga – pe care o întreprinde conştient – de a construi, de a da expresie literară unei posibile „monografii” a satului, cu elemente de pitoresc, cu un scenariu etnografic deosebit (uliţe, glugi, lăute, strune, cimpoaie, fluiere, altiţe, cizme etc.), cu tipuri rurale depistate, colectate, cunoscute nu dă impresia de artificial pentru că totul este trecut sentimental prin categoriile tragicului destin omenesc.
Goga, cu lirismul său poate fi definit ca un poet al tragicului, al bocetului cu dimensiuni existenţiale.
Acest tragism al poeziei sale care depăşeşte elegiacul autumnal, nostalgia, dă fior metafizic materiei lirice din primele volume, fapt ce-l situează pe treapta lui Eminescu şi Blaga. Acest tragism dezlănţuit involuntar, anulează parcă modelul de regie preconceput de autor. Cînd nota tragică devine nostalgie poezia lui Goga încetează să mai fie o mare poezie, lucru pe care-l recunoaşte însuşi poetul.
Chiar dacă nu găsim bocete realizate sub forme unitare, prin toată poezia lui Goga curge dureroasa confruntare a omului cu natura şi istoria, pe care o conţin cîntecele sale lirice.
Nu e vorba aici de bocetul ritual, devenit decorativ şi necesar, ca un punct într-un program, ci de bocetul sfîşietor al jelnicilor care se întîlnesc cu marile întrebări ale existenţei, cu neliniştile din care se născuse tragedia umană, confruntîndu-se cu ele pînă la disperare.
Un bocet, sau mai exact un fior de bocet, găsim în „Bătrîni” sau în tragica poemă „Noi”. Poeziile au circulat fără autor şi au fost cîntate ca nişte cîntece populare. Cîntăreţul din popor le-a modificat titlul, socotind că primul vers, ca la doine, e suficient pentru a le destinge.
Întoarcerile în sat sînt parcă plîngeri biblice, un fel de „şezum şi plîsem”. Chiar primul său volum intenţionase să-i dea un titlu mai tragic: ACASĂ, şi n-ar fi făcut-o în zadar, fapt de care ne conving versurile:
“De ce m-aţi dus de lîngă voi ?
De ce m-aţi dus de-acasă ?
Să fi rămas fecior la plug,
Să fi rămas acasă…”
(“Bătrînii”)
“Şi valul vremilur ce curg,
Atîtea cîntece-a răpus…
Eu vă sărut păreţi străbuni,
Pe varul alb scobit de ploaie…
…………………
De ce-ţi ştergi ochii cu cămaşa ¬–
Ori plîngi, vecine Neculaie ? ”
(“Casa noastră”)
Dar în aceste “bocete”, în care se amestecă doina cu balada elegiacă, impresia de vechime fiind dată de vocabularul arhaic, popular sau religios, dar mai ales de culorile şi tonalităţile extrase dintr-o lume a cărţilor religioase. De multe ori s-a pus întrebarea dacă atmosfera sau lexicul de coloratură biblică este o influenţă populară, sau numai un contact cu cultura clericală a familiei.
Dacă limba cărţilor religioase ca stadiu de dezvoltare a limbii poate fi considerată şi o influenţă a lexicului popular, vom încerca să demonstrăm că tonul biblic este un element de cultură generat de atmosfera din casele ţăranilor.
Impresia de vechime, de arhaic e dată şi de această tonalitate, de ceea ce s-a numit “mireasma biblică” a poeziei sale.
Nu credem că poetul a intenţionat întruchipări religioase ale naturii, ci pur şi simplu a urmărit să dea conştient impresia acelui “de demult”, să sugereze vechimea. Goga arhaizează, ceea ce este în fond o funcţie estetică, şi nu caută în natură forme şi structuri religioase.
Astfel, liniştea serii devine “o vecernie domoală”, iar freamătul codrului un loc tăcut al parohiei – imagini ce dovedesc că-n poezia lui Goga predomină arhaicul, totul fiind raportat la vechime şi exprimat în tonuri care redau această vechime. “El cîntă o durere milenară, fără revendicări limitate adresate cuiva, într-un anumit moment, ci ceva mai mult : o revendicare care depăşeşte revoltele lui Coşbuc (“Noi vrem pămînt”), o jelire în faţa istoriei şi a umanităţii, în faţa naturii (codrilor, stelelor), în faţa existenţei cu spiritul său. În acest context, poetul merge la esenţe exprimate prin formule magice, misterioase, aproape hieroglifice.”
În mărturiile sale literare, simplificînd puţin lucrurile, Goga afirmă că n-a putut să-l vadă pe ţăran în acea atmosferă de lumină şi veselie ca Alecsandri şi Coşbuc, ci ca pe un om chinuit al pămîntului, ca pe un om din vechime. “În momentul cînd poetul începe să se depărteze de această vechime şi rămîne în umbra zidurilor, atmosfera devine pur decorativă. Nu se mai menţine efervescenţa de profunzime, ci doar tristeţea exprimată într-un fel manierist. Chiar dacă uneori întîlnim versuri populare, în contexte evocative, ele nu mai au forţa de viziune a începutului:
“Îmi cîntă moartea la fereastră,
Ca o vecernie-n surdină”…”
La ţăranii lui Goga, descătuşarea de povara asupririi se înfăptuieşte doar prin tradiţiile şi sărbătorile populare.
La el, ca şi la St. Octavian Iosif, sărbătoarea populară este surprinsă prin dimensiunile ei folclorice ca o manifestare colectivă. Ea pune în joc toate dorinţele şi toate resursele fiinţei umane. Sărbătoarea populară reprezintă o dezlănţuire colectivă totală dintre corp şi suflet, o eliberare a fiinţei, precum în cunoscuta poezie “Cade-o lacrimă”:
“În ajun de miez de noapte
Tremură de chiot hanul,
Din ungherul unei laviţi,
Cîntă Iepure, ţiganul.
O păreche rîde-n umbra
Nucului de la portiţă:
Stă de gît cu-o văduvioară
Pristăvelul Niculiţă.
Şi se bucură tot satul,
Vin feciori din cătănie,
Sprinten tîrlăie tilinca.
Şi-i atîta veselie…”
Observăm şi aici, în această poezie, influenţa arhaicului, şi anume dacă analizăm lexicul ei.
Cuprins:
Capitolul I: Conceptul folcloric la O.Goga. Rolul mediului în formarea lui
Capitolul II : Influenţa elementului folcloric în lirica lui O. Goga
Capitolul III : Modelul liric O. Goga în spaţiul basarabean
Bibliografie
