Aplicarea metodelor din domeniul antropologiei şi arheologiei, care sunt din ce în ce mai perfecţionate, a condus la strângerea unor informaţii care datează de acum trei milioane de ani, date nespecifice, de altfel întregii suprafeţe a globului. Omul paleolitic sau omul peşterilor care trăia numai din vânătoare sau pescuit, a început să construiască adăposturi şi să lucreze lutul pentru a-şi face vase. Este probabil ca el să fi cunoscut în acelaşi timp alcoolul şi beţia, din întâmplare, bând suc de fructe pe care l-a lăsat pentru mai mult timp într-un vas. Omul preistoric va deveni cu timpul păstor, agricultor, va descoperi astfel şi sămânţa şi fermentaţia. În neolitic va consuma băuturi alcoolice fabricate din băuturi din cereale fermentate.Numeroase documente arheologice atestă cunoaşterea şi folosirea acestor băuturi. Astfel, în Danemarca, la Skydtsrup, au fost descoperite două vase de băut din corn de animale, unul conţinând bere, iar celălalt o băutură din apă şi miere. În Antalia, a fost descoperit un recipient folosit la fabricarea berii.

        Din întâmplare bând suc fermentat, omul s-a îmbătat şi apoi a avut o revelaţie divină: „Noe a plantat viţă de vie şi a cunoscut beţia” (Geneza IX 20).

  Pentru oamenii primitivi, calităţile băuturii nu puteau fi decât de origine divină şi câţiva dintre producătorii băuturii au fost transformaţi în divinităţi autohtone.  Nectarul, ambrozia, vinul produc beţia sacră care permite intrarea în contact cu divinitatea oferindu-le celor care le consumă, nemurirea.

       Consumul habitual a cunoscut o decădere rapidă, dar pentru puţin timp, ca apoi să fie rezervată preoţilor, şefilor şi folosită pentru ritualurile religioase. Oamenii încep să folosească băutura pentru nevoile lor psihice, fiind întâlnită sub denumirea de poţiunea magică a preoţilor. Acest obicei este cunoscut şi astăzi în triburile primitive ca pigmeii, triburile Transkei din Africa de Sud, unde în timpul sărbătorii Lunii Noi, băutura magică din banane este rezervată femeilor.

        În toate civilizaţiile, în textele sacre se distinge importanţa acordată viţei de vie şi în special a vinului. De asemenea, tot din texte, se observă preocuparea de a se demonstra primordialitatea în cultivarea viţei de vie şi producerea vinului în fiecare cultură.

        În Egipt, vinul era fabricat pentru anumite ritualuri speciale şi consumat de prima dinastie (3.400 înainte erei noastre) în special de clasele sociale înstărite. Era folosit în ritualurile de libaţie, funerare şi la festivităţi. Osiris este considerat un Bachus, un Dumnezeu al vinului, fiind primul care a sădit viţa de vie.

        Grecia Antică dezvoltă cultura şi arta viţei de vie. Platon afirma în cartea Legi: „Grecii au avut viţa de vie, deci nu au adus-o de la fenicieni”. Alţi scriitori fac referire în scrierile lor la existenţa, folosirea şi binefacerile vinului. Demostene spune: „spuneţi-mi alte efecte mai minunate decât cele ale vinului”. Un om băut este mai bogat, totul îi reuşeşte. În Grecia Antică, Dionisie era zeul vinului şi i se aduceau ofrande în cadrul mai multor sărbători. Din studierea culturii italiene reiese universalitatea băuturilor alcoolizate, considerate o nevoie fundamentală. Consumul alcoolului era rezervat  preoţilor pentru a le permite să comunice cu Cel de Sus. Se bea de asemenea la sărbătorile religioase, la întâlnirile importante unde se mai practicau şi jocuri şi concursuri cu scopul de a fi dovedite forţa şi virilitatea.

       Spre sfârşitul secolului V î.Hr.grecii aduc la Marsilia prima plantaţie viticolă. Cultura se va dezvolta şi va căpăta repede o importanţă considerabilă, astfel că, în primul secol era noastră, devin celebre vinurile din Allobroges, de pe Rhone şi cel din Bordeaux. Încă din secolul I era noastră, Franţa începe să exporte vinurile sale în Italia şi în Olanda. Francezii foloseau vinul în ocazii speciale ca: funeralii, căsătorii, sărbătorile culesului, dar tot atât de bine îl foloseau ca leac. Parcurgând aceste civilizaţii nu putem decât să recunoaştem universalitatea consumului de băuturi alcoolice şi miturile legate de ele. Prejudecăţile legate de vin sunt puternic înrădăcinate în mentalitatea noastră. Dacă vinul a pierdut din valoarea sa sacră, s-a conservat din plin valoarea socială şi nu şi-a pierdut simbolul.

        Toate actele sociale sunt marcate de festin şi de ciocnirea unei cupe.

       De la începutul erei noastre, vinul a devenit o cerere comercială, o sursă de profit, datorită extinderii creştinismului. În acelaşi timp, efectele negative nu s-au lăsat aşteptate, consumarea băuturilor alcoolice a căpătat o semnificaţie individuală, artiştii găsind în băuturile alcoolice o sursă de inspiraţie, dar riturile sociale sunt conservate.

      ”Folosirea drogurilor sub forma substanţelor psihoactive este veche de când lumea. Le regăsim tot timpul sub diverse forme din ce în ce mai variate, mult timp ritualizate iar în zilele noastre din ce în ce mai banalizate. Putem afirma, ţinând cont de particularităţile fiecărei culturi, societăţi, fiecărui individ: un drog pentru fiecare. Atâta timp cât o ceaşcă de cafea modifică psihismul nostru, nu va fi nici o greşeală dacă susţinem acest lucru”  .

       În ceea ce priveşte lumea creştină, ştim că drogul tradiţional, cunoscut încă din antichitate, este alcoolul sub forma sucului de struguri fermentat sau a berii. Băuturile distilate s-au răspândit foarte târziu, acum două, trei secole.

  Progresul societăţii umane înseamnă şi industrializarea domeniilor de activitate printre care şi a producţiei viticole pomicole şi agricole precum şi a prelucrării acestora, toate acestea având ca rezultat creşterea cantităţilor băuturilor precum şi diversificarea lor, fapt ce are ca urmare creşterea progresivă a consumului de alcool.

        În 1984 OMS dădea exemplu producţia Europei între 1950 – 1972  care a crescut cu 9,6” la vin, 66% la bere, iar la spirtoase cu 97,4%.  În prezent, ca întâlnirea dintre alcool şi persoană să aibă loc nu este necesară decât dorinţa şi un venit minim. Creşterea producţiei de alcool atrage după sine creşterea numărului persoanelor consumatoare de băuturi alcoolice. În anul 1985 în USA 10 milioane de adulţi şi 3 milioane de minori erau consumatori în mod abuziv de alcool. 

        În ultimele decenii ale mileniului doi consumul de alcool a crescut alarmant, România aflându-se pe “locurile fruntaşe” din Europa. Această situaţie alarmantă a impus efectuarea a numeroase studii şi demararea programelor specifice de evitare a nocivităţii consumului cu participarea factorilor de decizie, societăţi civile precum şi a specialiştilor în mod deosebit a psihiatrilor, psihologilor şi sociologilor.

       Romancierii secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX au făcut legătura dintre alcool şi scandaluri, drame care conduceau la spitalizare şi închisoare.

        Folosirea drogurilor şi în special a alcoolului este un fenomen foarte complex, punând în joc mai mulţi factori atât din plan personal, cât şi din plan social.

         În antichitate, consumul îndelungat de alcool era denunţat. Hipocrate descrie neînţelegerile provocate de alcool. De-a lungul anilor au fost date mai multe definiţii alcoolismului şi alcoolicului.  Benjamin Rush, care a semnat Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii în 1812 considera consumul abuziv de băuturi alcoolice ca fiind precursorul conceptului medical al nebuniei: „Consumarea necontrolată a băuturilor alcoolice este o boală a voinţei şi revine corpului medical să se ocupe de ea”. După el, toate remediile religioase, morale şi psihice trebuie să acţioneze în acelaşi timp pentru vindecarea completă şi radicală a acestei boli.

      Termenul de alcoolism a fost utilizat pentru prima dată de Magnus Huss în 1849 pentru a desemna neînţelegerile provocate de abuzul de alcool. El se referă”numai la acele manifestări de boală, care fără nici o legătură directă cu modificările organice ale sistemului nervos, iau o formă cronică la persoane care, pentru o lungă perioadă de timp, au consumat mari cantităţi de băuturi spirtoase”  .

        Areteus de Capodochia susţinea că „vinul provoacă inflamaţia stomacului, paralizia, nebunia sau apoplexia”  . Până în secolul al XVIII-lea, consumarea de alcool în cantităţi mari era considerată ca un viciu de familie, ereditar şi iremediabil.

     În 1939, datorităl lucrărilor lui Jellineck a apărut conceptul de alcoolism ca boală; astfel „alcoolismul corespunde tuturor consumatorilor de băuturi alcoolice care au efecte negative asupra individului, a societăţii sau a ambelor”  . A trebuit să treacă aproape un secol pentru ca această noţiune să devină oficială.

        Alcoolismul, ca boală, a fost recunoscut în 1933 de Asociaţia Medicală Americană şi de Asociaţia Psihiatrică Americană fiind ulterior recunoscută de OMS şi trecută în clasificarea standard a bolilor.

     Alcoolismul, iniţial a fost considerată o boală psihiatrică caracterizată prin  perturbare a modelului relaţional şi afiliată nevrozei. Un anumit număr de definiţii de acest gen rămân restrictive şi limitate la anumite aspecte psihopatologice ale alcoolismului.

       În 1955, Keller şi Efron afirmau că: „Alcoolismul este o boală cronică, psihică, somatică sau psiho – somatică, care se manifestă ca o deficienţă de comportament. Este caracterizată prin consumul repetat de băuturi alcoolice într-o măsură care depăşeşte consumul normal, împotriva normelor sociale ale comunităţii şi care interferează cu sănătatea băutorului, dar şi cu conduita lui socio – economică”. Din punctul de vedere a lui Chafetz alcoolismul este o tulburare cronică de comportament manifestă, prin pierderea controlului când consumul a început şi printr-o atitudine de autodistrugere în relaţiile personale şi în faţa situaţiilor vitale .

      OMS  definea, în 1951,   consumul excesiv de alcool ca fiind “orice formă de absorbţie de alcool care depăşeşte consumul alimentar tradiţional şi curent”  . OMS în 1952, caracteriza conceptul de alcoolism ca fiind caracterizat prin cuprinderea a numai o parte dintre consumatorii excesivi şi anume pe aceia care “prezintă manifestări care afectează sănătatea lor fizică şi mintală, relaţiile lor cu alte persoane şi comportamentul lor social şi economic”.

  Tot OMS defineşte alcoolismul ca starea prezentată de un subiect care “consumă alcool în detrimentul sănătăţii sau activităţii sociale pe timpul unei perioade determinate”. Astfel, alcoolismul, în sens larg, corespunde ansamblului de dezechilibrări cauzate de consumul alcoolului, atât pe plan social, economic cât şi pe plan personal. Alcoolismul poate fi privit şi ca un răspuns individual/general la un comportament social al alcoolizării pentru că existe diferenţe ale modelelor culturale, situaţiilor personale sau familiale, ale mediului, ale personalităţii, ale organismelor, toate acestea reprezentând factori care intervin în geneza alcoolismului. Studile pe populaţiile izolate din ultimul deceniu al mileniului trecut au constatat o puternică corelare, la aceste populaţii, a consumului de alcool cu suicidul şi cu comportamentul antisocial şi heteroagresiv.

      Din punctul de vedere al Dicţionarului de Psihologie, alcoolismul reprezintă  “ansamblul de tulburări fizice şi mentale cauzate de consumul de băuturi alcoolice”  .

        O serie de definiţii au fost date şi alcoolicilor. Definiţia cantitativă a lui Simonin: „Alcoolicul este cel care bea în fiecare zi o cantitate de alcool superioară faţă de ceea de trei sferturi de litru de vin la 10 grade pentru un individ de 70 de kilograme”  .

        Este imposibil să fixezi o limită pentru cantitatea de alcool băută, datorită pragului de toleranţă al fiecărui individ, prag care variază în timp la fiecare individ şi datorită formelor pe care le îmbracă alcoolismul. În 1952, Fouquet scria: „Este alcoolic cel care a pierdut libertatea de a se abţine de la alcool”  . Această definiţie este centrată pe noţiune de dependenţă alcoolică şi autorul insistă asupra caracterului alienat al acestei maladii. Este vorba despre o dependenţă psihologică care deseori ajunge a fi o dependenţă fizică.

       Definiţiile generale care privesc alcoolici sunt numeroase şi imprecise. Mai multe definiţii sunt date de O.M.S. între 1954 – 1974.

       „Alcoolicii sunt băutori excesivi a căror dependenţă este cea care prezintă fie tulburări mentale, fie manifestări care afectează sănătatea fizică şi mentală, relaţiile altruiste, conduita socio–economică. Ei trebuie să fie supuşi unui tratament”  .      Alcoolică este persoana care datorită abuzului de băuturi alcoolice îşi face rău sieşi şi persoanelor din jurul lui. Alcoolismul este definit ca o stare de dependenţă psihologică sau corporală, somatică faţă de băuturile alcoolice şi se deosebeşte de consumul de alcool, unde subiectul nu suferă dacă întrerupe. Din cele prezentate mai sus se poate face diferenţa între beţii şi alcoolism, beţiile  nu sunt legate automat de alcoolismul cronic, dar pot ţine de el în sensul că se diferenţiază starea de sevraj al alcoolicului sau tulburarea organică a alcoolicului de beţia respectivului alcoolic precum şi starea de beţie la persoana nealcoolică.

        Substanţele naturale şi sintetice care influenţează sănătatea psihică, receptate ca boală, ca stare de disconfort sau ca aducând „beneficii” psihice paleative şi artificiale determină o stare patologică ce poartă denumirea generică de toxicomanii. Printre aceste substanţe se numără şi alcoolul. Ceea ce este comun atât pentru alcool cât şi pentru celelalte substanţe psihoactive este faptul fixarea comportamentală este progresivă trecându-se de la o etapă la alta şi anume de la abuz la dependenţă.

        Prima etapă, cea a abuzului constă în folosirea excesivă a acestor substanţe psihoactive, OMS precizând noţiunea de  „abuz nociv pentru sănătate”. De la abuz se ajunge la dependenţă sau toxicomanie, definită atât de DSM cât şi de OMS ca aceea stare a unui individ după ce a consumat în mod regulat un timp variabil, o substanţă şi  îi este foarte dificil sau imposibil de a stopa singur consumul.

        Alcoolismul este o toxicomanie. În cadrul studierii toxicomaniei, este necesar să precizăm:

       Acest prag al toleranţei variază de la un individ la altul, indiferent de rasă, vârsta psihică a subiectului, indiferent de tipul de alcool consumat. Pragul creşte dacă subiectul consumă o cantitate mai mare de alcool. Anumiţi subiecţi sunt intoleranţi încă de la început datorită constituţiei fiziologice a fiecăruia. Diferite studii, inclusiv în ţara noastră, au demonstrat că pragul toleranţei este atât de variabil încât nu se poate face o legătură între cantitatea de consum de alcool şi caracterul sau gravitatea unei fapte comise, inclusiv a suicidului . 

1. sentimentul de a fi constrâns la băutură – dorinţa de a consuma băuturi alcoolice este foarte puternică şi cel afectat nu ştie dacă va reuşi să se lase de băutură chiar dacă ar încerca;

2. un model stereotip de a bea – persoana dependentă bea la intervale regulate pentru a combate efectele pe care le are întreruperea consumului de băuturi alcoolice;

3. întâietatea băuturii asupra altor activităţi – alcoolul ocupă locul întâi, înaintea sănătăţii, a familiei, a activităţii profesionale; 

4. modificarea toleranţei la alcool – într-o primă fază a dependenţei, toleranţa la alcool creşte, iar faptul că “ţine la băutură” îl face pe băutor să considere că e de bine, neconştintizând că de fapt tocmai acest lucru reprezinta o problemă. O dată cu înaintarea în dependenţă acest prag al toleranţei scade;

5. simptome de întrerupere repetate – aceste simptome nu apar la băutorii normali, ci la cei care beau de foarte mult timp şi al căror organism menţin o ingestie crescută de alcool pentru o perioadă mai lungă de timp. Simptomele care caracterizează acest moment sunt tremurul mâinilor, al picioarelor şi al trunchiului. Întâmpină dificultăţi în realizarea celor mai banale activităţi cum ar fi închiderea nasturilor, ţinerea unui lucru în mână, devine agitat, se sperie uşor, are senzaţii de vomă şi o transpiră abundent. Pe măsură ce întreruperea înaintează, pot apărea iluzii, halucinaţii, accese epileptice şi în final după aproximativ 48 de ore poate apărea delirium tremens.

      Acest lucru a fost evidenţiat în 1955. După administrarea unor cantităţi mari de alcool etilic la foşti morfinomani sănătoşi între 7 şi 87 de zile au constat că patru pacienţi care au abandonat experimentul mai devreme au prezentat ca simptome greaţă, insomnii şi transpiraţie abundentă, iar cei care au abandonat după 48 de zile au avut accese epileptice iar trei dintre ei, delirium tremens.

6. liniştirea prin băutură – ca să pareze simptomele de întrerupere mulţi dintre alcoolici îşi încep dimineaţă prin ingerarea unei cantităţi de alcool. Cu timpul, creşte nevoia de a preveni aceste efecte, fapt cel face pe alcoolic să mărească cantitatea de alcool ingerată şi în acelaşi timp să ascundă acest lucru.

7. revenirea după abstinenţă – dacă o persoană care a avut o perioadă de abstinenţă se reapucă de băut revine total şi foarte repede (doar în câteva zile) la vechiul obicei .

Dependenţa fizică – caracterizată de apariţia unor dezechilibre fizice în momentul încetării consumului.

Sevrajul – reprezintă ansamblul de manifestări ce apar în momentul încetării consumării oricărui tip de băuturi alcoolice. Tulburările avansează până la delirium tremens. Acestea dispar prin reluarea viciului sau prin administrarea unor medicamente cu acelaşi efect.

      Există mai multe unghiuri de abordare a consumului de alcool. Astfel, din punct de vedere clinic consumul de alcool este considerat ca o “tentativă de automedicamentaţie în tulburările anxioase şi depresive”. Dacă sunt luate în considerare  teoriile sociale rezultă că dependenţa este un “fenomen secundar mediului patogen, adică o tentativă de adaptare a subiectului la mediu”, iar îngrijirea bolnavilor trebuie să urmărească următoarele etape:

 tratamentul medicamentos psihotrop;

 tratamentul tulburărilor mentale reperate ca factori declanşatori şi de întreţinere a maladiei;

 psihoterapia tinzând să modifice modul de relaţionare a subiectului cu mediul său;

 socioterapia care urmăreşte reorganizarea mediului subiectului ca şi cum acesta ar sta la baza dependenţei.

       Din punctul de vedere neurobiologic, termenul de dependenţă acoperă multe procese implicate: dependenţa psihică, dependenţa fizică, toleranţa, respectiv pierderea progresivă a sensibilităţii la efectele alcoolului, ceea ce duce la un consum mărit de alcool sau la consumul aceloraşi cantităţi de alcool , dar cu o frecvenţă mai crescută pentru a se obţine efectul dorit de subiect. Ollat consideră  toleranţa ca pe un “comportament condiţionat care se opune anticipat efectelor toxicului”  .