Termenul de INTELIGENŢĂ provine de la latinescul INTELLIGERE, care înseamnă a relaţiona, a organiza sau de la  INTERLEGERE, care presupune stabilirea de relaţii între oameni.

       Chiar terminologia sugerează faptul că inteligenţa depăşeşte gândirea care se limitează la stabilirea relaţiilor dintre însuşirile esenţiale ale obiectivelor şi fenomenelor şi nu a relaţiilor între oameni. Cât de complexă este această latură a personalităţii reiese din modul ei de abordare în istoria filozofiei şi psihologiei. Părerile faţă de inteligenţă au oscilat de la acceptarea şi sublinierea rolului ei în cunoaştere, până la diminuarea semnificaţiei ei sau chiar până la eliminarea ei din existenţa umană.

        Socrate şi Platon considerau că inteligenţa îi permite omului să înţeleaga ordinea lumii şi de a se conduce pe sine însuşi, iar Boudha milita pentru eliberarea omului de inteligenţă pentru a ajunge la cea mai înaltă formă de fericire. Pentru gândirea occidentală, inteligenţa apărea a fi atributul esenţial, fundamental al omului, care face din om ceea ce el este, pentru gândirea orientală, inteligenţa era redusă la minimum. 

       Au fost foarte controversate şi funcţiile inteligenţei. Unii autori şi-au manifestat încrederea aproape nemărginită în puterea inteligenţei, iar alţii au minimalizat-o. Pentru Hegel, inteligenţa era un gardian al întregii vieţi psihice (el spune că "adevărul şi raţionalitatea inimii şi voinţei se pot găsi numai în universalitatea inteligenţei şi nu în singularitatea sentimentului"), pentru Montaigne inteligenţa forma imagini eronate despre Dumnezeu, oameni şi lume. De aceea ea trebuie să se centreze pe sine însăşi şi opiniile cu privire la relaţiile dintre inteligenţă şi alte funcţii psihice, sunt împărţite.

        Kant o vede în uniune cu sensibilitatea, numai din această întrepătrundere totală şi absolută izvorând cunoaşterea. Leonardo Da Vinci legase inteligenţa de sensibil, înaintea lui Kant. Cadillac, senzualistul pentru care toate cunoştinţele vin prin simţuri, adăuga că inteligenţa apare ca un distilator, ca un mecanism ce permite rafinarea materialului brut furnizat de simţuri. Pascal, considera că inteligenţa este inhibată de afectivitatea debordantă. Şi Schopenhauer  vede inteligenţa ca fiind subordonată voinţei, singurul element primar şi fundamental.

      Toate aceste păreri contradictorii s-au repercutat asupra definirii inteligenţei şi asupra stabilirii componentelor şi funcţiilor ei.

        Descartes, se pare că a dat definiţia cea mai apropiată de înţelegerea modernă a inteligenţei. Filozoful francez definea inteligenţa: "mijlocul de a achiziţiona o ştiinţă perfectă privitoare la o infinitate de lucruri. În această definire, găsim intuirea celor două poziţii actuale ale noţiunii de inteligenţă: ca sistem complex de operaţii; ca aptitudine generală. Vorbind despre inteligenţă ca sistem complex de operaţii care condiţionează modul general de abordare şi soluţionare a celor mai diverse situaţii şi sarcini problematice, avem în vedere operaţii şi abilităţi cum ar fi: adaptarea la situaţii noi, deducţia şi generalizarea, corelarea şi integrarea într-un tot unitar a părţilor relativ disparate, consecinţele şi anticiparea deznodământului, compararea rapidă a variantelor acţionale şi reţinerea celei optime, rezolvarea corectă şi uşoară a unor probleme cu grade crescânde de dificultate. 

1. capacitatea de a soluţiona situaţiile noi;

2. rapiditatea, mobilitatea, supleţea, flexibilitatea ei;

3. adaptabilitatea adecvată şi eficientă la împrejurări.

      Inteligenţa apare ca o calitate a întregii activităţi mintale, ca expresia organizării superioare a tuturor proceselor psihice, inclusiv a celor afectiv - motivaţionale. Pe măsură ce se formează şi se dezvoltă mecanismele şi operaţiile tuturor celorlalte funcţii psihice vom întâlni o inteligenţă flexibilă şi suplă.

        Leibniz intuieşte cel mai bine acest aspect, referindu-se la inteligenţa ca expresie a efortului evolutiv al conştiinţei. În psihologie, Jean Piaget a descris magistral această caracteristică în epistemologia sa genetică.

     La începutul secolului nostru, psihologul englez C. Sperman distingea, în seria aptitudinilor umane, un factor G (general) ce participă la efectuarea tuturor fenomenelor de activitate, şi numeroşi factori S (speciali), care corespund, operaţional, numai condiţiilor concrete ale activităţii respective (ştiinţifice, artistice, sportive, etc). Factorul general este de ordin intelectual, întrucât înţelegerea şi rezolvarea problemelor este necesară în orice activitate. De aceea factorul G a fost confundat cu inteligenţa.

    Termenul de inteligenţă are o accepţiune dublă: pe de o parte de proces de asimilare şi prelucrare a informaţiilor variabile, în scopul unor adaptări optime, iar pe de alta parte, de aptitudine rezidând în structuri operaţionale dotate cu anumite calităţi (complexitate, fluiditate, flexibilitate, productivitate), prin care se asigură eficienţa conduitei. Aceste calităţi sunt caracteristice subiectului, reprezintă invariaţii ce pot fi evaluate statistic şi sunt situaţii la un anumit nivel sau rang de valoare funcţională. Inteligenţa apare astfel ca sistem de însuşiri stabile proprii subiectului individual şi care la om se manifestă în calitatea activităţii intelectuale centrată pe gândire. Procesul central al gândirii este strâns legat, chiar îmbinat organic cu toate celelalte. Psihologul american Thunstone, în această perspectivă, operând pe bază de cercetări stabileşte mai mulţi factori ai inteligenţei, şi anume: de raţionament (deductiv şi inductiv), de memorie, de capacitate de calcul, de rapiditate perceptuală, de operare spaţială, de înţelegere a cuvintelor şi de fluenţă verbală. Sunt, deci, în jur de 7 sau 8 factori ai inteligenţei, evaluaţi după efectele sale finale.

       De altfel, în psihologia gândirii, s-au operat diverse diferenţieri între analitic şi sintetic, pragmatic şi teoretic, reproductiv şi productiv, cristalizat şi fluid, convergent şi divergent etc.

     În legătură cu lateralizarea cerebrală, considerându-se că emisfera stângă este specializată în ordinea verbală şi semantică, iar emisfera dreaptă deţine funcţiile de manipulare a relaţiilor spaţiale şi de configurare a imaginilor, se vor contura probabil prin cercetări variante de inteligenţă cu dominanta logico-semantică sau spaţio-imagistică.

       De fapt, şi testele de inteligenţă sunt verbale şi nonverbale (figurative), precum sunt şi baterii de teste ce uzează de ambele tipuri de probe (Wachslen).

    J.Piaget, prin psihologia genetică promovată, confirmă punctul de vedere al inteligenţei ca aptitudine generală cu o anume bază nativă. Adaptarea constă din echilibrarea dintre asimilarea informaţională la schemele preexistente şi acomodarea sau restructurarea impusă de noile informaţii ce nu se potrivesc perfect cu vechile scheme. Echilibrarea pe care Piaget o identifică cu inteligenţa se produce precumpănitor în baza acomodărilor, a restructurărilor sau reorganizărilor mentale. Măsura inteligenţei este echivalentă cu rata acomodărilor ce permit o bună înţelegere şi rezolvare de probleme. Dacă asimilarea este superficială, iar acomodarea (prin prelucrarea informaţiilor) nu se produce decât lent şi insuficient, atunci şi echilibrarea inteligentă este insuficientă, cei care s-au ocupat de debilitatea mentală acuzând fenomene de "vâscozitate" mintală sau fixitate funcţională opusă flexibilităţii.

      Considerând faptul inteligenţei ca o structură instrumentală, proprie personalităţii individuale, trebuie să arătăm că însăşi experienţa de viaţă şi cu deosebire experienţa şcolară şi profesională o pune în evidenţă şi permite evaluarea ei. Empiric, inteligenţa se poate evalua după randamentul învăţării, după uşurinţa şi profunzimea înţelegerii şi după dificultatea şi noutatea problemelor pe care subiectul este în stare să le rezolve.

      Astăzi, persistă în psihologie întrebarea dacă inteligenţa este capacitatea generală de achiziţie a cunoştinţelor, de raţiune şi rezolvare de probleme sau ea implică diferite tipuri de abilităţi. Cei mai mulţi optează pentru prima ipoteză.

    Noile cercetări făcute din perspectiva psihologiei cognitive şi a neuropsihologiei, care leagă comportamentul inteligent de eficienţa neurologică, ar putea aduce precizări preţioase în acest sens.

       Istoricul cercetărilor realizate asupra inteligenţei a condus specialiştii spre mai multe opinii, diferite la prima vedere însă, apropiate după o mai atentă observaţie.

• Gândirea (IQ) – reprezintă abilitatea de a analiza, raţionaliza şi comunica;

• Simţul (EQ) – numit şi “creierul stâng”, reprezintă conştiinţa de sine, auto-cunoaşterea, empatia.

• Cap (ceea ce numim noi creier în mod uzual)

• Inimă

• Zona intestinelor. 

      Creierul din intestine se situează în cavitatea intestinală. R. Cooper susţine că, în urma cercetărilor medicale amănunţite asupra acestei cavităţi, s-a ajuns la concluzia că aici se găsesc peste un milion de neuroni, un număr cu mult mai mare decât cei identificaţi în măduva spinării. Specialistul susţine că ar fi vorba de un sistem independent însă, în acelaşi timp, conectat la ceea ce numim noi creier. Un exemplu al acestei inteligenţe situate în cavitatea intestinală este sentimentul de “fluturaşi în stomac” care deseori preced o întâlnire importantă, acesta fiind un mijloc de avertizare al organismului uman asupra unor reacţii care au loc în interiorul său.

        Creierul din inimă este tot un sistem care acţionează independent de creier (organ), această ipoteză pornind de la ideea că în dezvoltarea unui fetus uman, inima este organul care apare mult înaintea creierului din cap. Concluzia la care a ajuns echipa de cercetători condusă de R. Cooper în cadrul “Center for Creative Leadership” este că singurul lucru demonstrat statistic ca diferenţă între un lider de top şi unul mediocru este ceea ce se numeşte “grija faţă de ceilalţi” (adică inimă, în limbaj popular).

        Capacitatea maximă a unei persoane revine când sunt folosite toate cele trei tipuri de inteligenţă descrise mai sus concomitent, în strânsă interdependenţă. Tot R. Cooper susţine că 96% din succesul unei persoane în viaţa personală şi profesională depinde de “creierul din intestine” şi “creierul din inimă”, darn u demonstrează cu rezultate susţinute de cercetarea ştiinţifică.

        Howard Gardner (1993) este părintele modelului Inteligenţelor Multiple (Multiple Intelligences). În accepţiunea lui, avem de a face cu şapte inteligenţe. Unii cercetători vorbesc de “module ale minţii”, alţii despre o “societate a minţii”, în cazul acesta fiind vorba despre “inteligenţe multiple”. Acestea sunt reprezentate în tabelul de mai jos, cu explicaţiile date de către teoretician fiecăreia dintre inteligenţele identificate:

       Autorul spune că deşi aceste inteligenţe nu sunt neapărat dependente una de alta, rareori ele sunt folosite independent. Orice persoană normală are un anumit coeficient din fiecare dintre aceste inteligenţe, în schimb modalităţile în care acestea variază sau se combină sunt la fel de diferite precum chipurile sau personalităţile indivizilor.

        Conform teoriei inteligenţelor multiple, nu numai că indivizii posedă numeroase reprezentări mentale şi limbaje ale intelectului, însă indivizii diferă unul de altul prin formele acestor reprezentaţii, mărimea lor sau uşurinţa cu care se folosesc de ele, dar şi modul prin care aceste reprezentări pot fi schimbate.

        Când psihologii au început să scrie şi să se gândească la conceptul de inteligenţă, aceştia s-au concentrat pe aspecte cognitive, ca şi memoria sau soluţionarea unor probleme. În acelaşi timp, au apărut şi alţi cercetători care au început să se concentreze pe aspectele non-cognitive. Ca de exemplu, David Wechsler defineşte inteligenţa: „capacitatea globală a individului de a acţiona în vederea atingerii unui anumit scop, de a gândi raţional şi de a se adapta eficient mediului în care trăieşte” (Wechsler, 1958). Chiar din 1940 el face referinţă la elemente ale intelectului şi elemente ale non-intelectului, adică la factori afectivi, personali şi sociali. Mai departe, la începutul anului 1943, Wechsler susţine că aceste abilităţi ale non-intelectului sunt esenţiale în prezicerea succesului unei persoane în viaţă. El spunea:

        „Principala necunoscută este dacă abilităţile afective (elementele non-intelecte) reprezintă factori majori ai inteligenţei generale. Părerea mea este nu numai că reprezintă, ci şi că sunt foarte importanţi. Am încercat să demonstrez că, pe lângă factori ai intelectului, există şi factori ai non-intelectului care determină un comportament inteligent. Dacă observaţiile mele sunt corecte, acest lucru ar însemna că nu ne putem aştepta la a fi capabili în a măsura inteligenţa integral până când testele noastre nu vor include şi aceşti factori.”

(Wechsler, 1943)