În învăţământul românesc de toate gradele, dar în special în învăţământul preşcolar studiul lexical merită o atenţie mult mai mare decât i se acordă în momentul de faţă din mai multe motive:

- bogăţia unei limbi este dată în primul rând de bogăţia şi de varietatea vocabularului ei

- schimbările care au loc în societate precum şi spectaculoasele progrese ale ştiinţei contemporane se reflectă în primul rând şi nemijlocit în vocabular considerat ca fiind compartimentul limbii cel mai labil şi mai deschis influienţelor din afară

      Legătura dintre istoria lexicului şi istoria societăţii este atât de strânsă şi de evidentă, încât celebrul lingvist francez Antoine Meillert se consideră pe deplin îndreptăţit să afirme că “orice vocabular exprimă, de fapt, o civilizaţie”. De aici rezultă necesitatea de a-l studia cât mai temeinic şi ori de câte ori este posibil în indisolubila legatură cu prefacerile de diverse naturi care au loc în viaţa unei colectivităţi lingvistice.

       Îmbogăţirea şi perfecţionarea vocabularului constituie un lucru mult mai greu de realizat decât însuşirea regulilor gramaticale ale limbii materne.

       Încă de la vârstă preşcolară, copilul stăpâneşte în linii mari sistemul gramatical al limbii pe care o vorbeşte însă achiziţionarea de noi cuvinte şi folosirea lor corectă rămân un deziterat permanent de-a lungul întregii vieţi.

        Este de remarcat rolul grădiniţei în a-i sprijini pe copii în formarea unui vocabular cât mai bogat pentru a se putea exprima liber, expresiv, coerent şi corect din punct de vedere gramatical.

         În decursul anilor de grădiniţă sub influienţa cerintelor crescânde ale activităţii şi comunicării are loc o asimilare rapidă a diferitelor aspecte ale limbii (compoziţia fonetică, vocabularul, structura gramaticală) apar şi se dezvoltă noi funcţii şi forme ale limbajului care devine mai închegat, mai coerent.

         La venirea în grădiniţă copilul de trei ani are un limbaj cu caracter situativ ce se exprimă prin dialog. Sensul cuvintelor şi propoziţiilor depinde de împrejurările concrete, iar vorbirea situativă este completată de gesturi. La această vârstă raporturile gândire-vorbire sunt deseori surprinzătoare. Uneori copilul nu este în stare să explice acţiunile inteligente pe care, totusi, le stăpâneşte pe plan practic, alteori execută ordine pe care nu este în stare să le repete. Uneori, de dragul sonorităţii cuvintelor prinde din zbor noţiuni pe care nu le înţelege şi le foloseşte la întâmplare sau formează expresii fară să aibă o cât de mică idee despre raportul pe care-l exprimă. Limbajul la aceasta vârstă este format din propoziţii scurte, abundă exclamaţiile, interjecţiile, repetiţiile, onomatopeele. Pe lângă aceasta, este cunoscută dificultatea pe care o întâmpină copilul de 3 ani în emiterea şi pronunţarea corectă a cuvintelor vorbirii.

        Mi-am propus să evidenţiez în această lucrare  necesitatea îmbogăţirii şi activizării vocabularului prin toate activităţile de tip preşcolar, progresele realizate de copii în acest sens şi – implicit – în însusirea noţiunilor toate acestea reflectate în formarea şi evoluţia personalităţii copilului.

      Am pornit de la premisa că munca cu vocabularul nu trebuie socotită terminată odată cu explicarea amănunţită a cuvintelor necunoscute, ci trebuie continuată până când acestea sunt integrate în vocabularul activ al copiilor până când le folosesc corect în vorbire.

      Mi-am propus să tratez în lucrare aspecte esentiale referitoare la temă (de la fundamentarea teoretică şi psiho-pedagogică a problemelor implicate) la metode şi procedee aplicate la lotul experimental privind îmbogăţirea vocabularului activ şi pasiv al copiilor.

       Pe parcursul cercetării efectuate am încercat să verific şi să aduc argumente în favoarea ipotezei de lucru folosind metode şi strategii eficiente concretizate în rezultatele obtinute pe baza evaluărilor iniţiale, formative şi sumative pe un lot de 20 de subiecţi format din copii preşcolari cuprinşi între 5 şi 6 ani.

       Prelucrerea datelor şi a concluziilor în viziunea pedagogiei moderne inserate pe parcursul lucrării reprezintă verificarea ipotezei formulate.

       Grădiniţa trebuie să-l înzestreze pe copil cu un vocabular bogat şi nuanţat. Ea poate şi trebuie să reprezinte acea minunată cutie de rezonanţă în care cuvântul ca material sonor specific primei trepte a copilăriei se poate tranforma în cuvântul muzică în care corespondenţa mentală către idee duce vădit la progres.

        Vocabularul sau lexicul unei limbi este alcătuit din totalitatea cuvintelor care există sau au existat cândva într-o limbă.

Vocabularul limbii române cuprinde peste 120 000 de cuvinte.

       Nu toate cuvintele ocupă însă acelaşi loc în vocabularul limbii române, şi nu toate au aceeaşi importanţă pentru vorbitori. Unele dintre ele sunt cunoscute şi înţelese de toţi vorbitorii acestei limbi, deoarece denumesc obiecte sau exprimă noţiuni de primă necesitate, au o întrebuinţare mai mare, sunt foarte vechi şi se caracterizează prin stabilitate. 

a) vocabularul fundamental (fond principal de cuvinte, fond principal lexical)

b) masa vocabularului

      Vocabularul fundamental cuprinde cuvinte de largă întrebuinţare, cuvinte fără de care comunicarea între vorbitorii limbii respective n-ar fi posibilă. Aceste cuvinte au o circulatie mare, sunt de obicei cuvinte mai vechi şi sunt mai productive, de la ele s-au putut forma alte cuvinte. Din vocabularul fundamental fac parte cuvintele care denumesc obiectele de strictă necesitate omului, părţi ale corpului omenesc, diferite alimente, păsările şi animalele din preajma omului, arborii şi fructele lor, numele unor culori, zilele săptămânii, numele de rudenie, numele corpurilor cereşti.

       Din fondul principal lexical fac parte, de asemenea, propoziţiile, conjucţiile, pronumele, numeralele până la 10, verbele neregulate, unele adverbe mai frecvente. Toate acestea formează vocabularul fundamental al limbii române. Numărul lor este foarte redus.

       După calculele aproximative, ale unor specialişti, vocabularul fundamental (fond principal lexical) al limbii române ar cuprinde circa 1500 de cuvinte.

        Vocabularul fundamental (fondul principal lexical) al limbii noastre cuprinde nu numai cuvinte care făceau parte şi din vocabularul de bază al limbii latine, ci şi cuvintele care au intrat mai târziu în limbă şi care au devenit şi ele strict necesare pentru comunicarea între oameni. 

        Cuvintele de origine latină, care fac parte din vocabularul fundamental sunt în proporţie de 60%, iar restul de 40% sunt de diferite alte origini.

     Masa vocabularului cuprinde un număr foarte mare de cuvinte care nu intră în fondul principal, dar care constituie aproape 90% din cuvintele limbii române şi numărul cuvintelor în vorbire este destul de redus.

      Din masa vocabularului fac parte neologismele, arhaismele, regionalismele, cuvinte din terminologia populară, termenii tehnici din diferite domenii (industrie, medicină, biologie), elementele de jargon, elemenetele de argou.

     În vocabular cuvintele sunt libere, se află într-o stare de independenţă asemănătoare cu aceea a materialelor de construcţie înainte de a se ridica o clădire.

      Limba îşi realizează funcţia de a fixa gândirea şi de a comunica prin îmbinarea cuvintelor în propoziţii şi fraze, asa cum clădirea se construieşte numai prin îmbinarea materialelor de construcţie.

   Cuvintele sunt materialele de construcţie a limbii. Când sunt îmbinate în propoziţii şi în fraze, cuvintele sunt interdependente supunându-se anumitor reguli gramaticale. 

     Alcătuirea unei propoziţii aparţine sintaxei, dar se realizează în general cu contribuţia morfologiei.

     Pentru a comunica între ei, oamenii se folosesc de cuvinte. Cuvintele sunt îmbinări de mai multe sunete care au un înteles. Acestea au o formă, adică un înveliş sonor, şi un conţinut (un înţeles, un sens).

      În cuvântul “elev” forma este alcatuită din patru sunete e, l, e, v, iar cuvântul este dat de sensul lexical al îmbinării de sunete şi denumeşte “persoana care învaţă într-o şcoală”. 

     Cuvintele flexibile au o formă tip cu care sunt înscrise în dicţionar (nominativul singular la cuvintele care se declină, infinitivul prezent la cele care se conjugă).

       Pentru a face posibilă comunicarea în cursul vorbirii forma tip a cuvintelor se modifică.  

      Se ştie că o mare parte din cuvinte nu au un singur sens lexical, ci două sau mai multe sensuri. În asemenea cazuri unul dintre ele este cel mai răspândit şi cel mai frecvent şi se numeşte sensul lexical de bază al cuvântului, iar celelalte sensuri lexicale secundare.

        Exemplu: “a citi” are şi următoarele sensuri secundare: a descifra o partitură muzicală, a învăţa, a studia. 

      Sensul figurat al cuvintelor este mai puţin obişnuit şi este atribuit de scriitori unor obiecte, acţiuni sau însuşiri.

       Astfel, cuvântul “picior” denumeşte unul din membrele inferioare ale corpului omenesc sau unul din membrele celorlalte vieţuitoare, iar cuvântul “gură” denumeşte cavitatea din partea anterioară a capului oamenilor şi animalelor prin care sunt introduse alimente în organism! Acestea sunt sensuri proprii celor doua cuvinte.

În versurile “Pe-un picior de plai

                     Pe-o gură de rai”

numai poate fi vorba de aceleaşi sensuri, ci de sensuri figurate, de metafora care sugerează frumuseţea peisajului în care intră şi aspectul de culme domoală situată între munţi.

        Cuvintele cu sens figurat se folosesc în operele literare pentru a se obţine efecte stilistice cât mai sugestive.

     ”Specificitatea comunicării verbale constă în faptul că se foloseşte de cuvinte, ca elemente constitutive ale fluxului comunicant. Cuvintele sunt semne (simboluri) ale realităţii subiectiv-obiective a lumii  (condensând), în structura lor, trăsăturile acestei lumi şi reacţiile noastre intime faţa de ea. ” 

        Pe masură ce pătrundem tot mai adânc în universul ambiant, orizontul cunoştinţelor şi impresiilor noastre structurate în cuvinte se lărgeşte încât putem spune că experienţa cognitivă a omului se reflectă în bogăţia sau sărăcia vocabularului pe care îl foloseşte.

        Consistenţa, precizia, expresivitatea şi forta persuativă a comunicării sunt date în cea mai mare masură de calitatea vocabularului utilizat.

         Astfel, unitatea dintre conţinut şi forma cuvintelor nu este rigidă. În general, sensul lexical al unui cuvânt este constant corespunzându-i o formă de obicei constantă.

        Sunt însă şi situaţii în care apar nepotriviri între sensul şi forma cuvintelor când unitatea dintre conţinut şi formă este tulburată.

1. Un cuvânt poate să-şi schimbe forma păstrându-şi acelaşi înţeles.

Exemplu:  pe – pre

                 ajutor – agiutoriu

2. Un cuvânt îşi poate modifica înţelesul, menţinându-şi forma.

Exemplu: jale - dorinţă

                mândru – înţelept

3. Aceeaşi clasă de obiecte, fenomene, acţiuni pot căpăta două sau mai multe dimensiuni.

Exemplu: timp – vreme

                izbândă – biruinţă

Acestea sunt cunoscute în limba română sub denumirea de sinonime.

4. Aceeaşi denumire se poate aplica la două sau mai multe clase de obiecte, fenomene, acţiuni.

Exemplu: lac – întindere de apă

                      - vopsea

                a semăna – a însămânţa

           - a fi asemănător

  Aceste cuvinte care au formă identică, dar au înţeles diferit se numesc omonime.

5. Uneori două cuvinte se scriu la fel, dar se pronunţă deosebit, fiecare din ele având alt înţeles.

Exemplu: acele’ – ‘acele

                come’die -  comedi’e

Astfel de cuvinte se numesc omografe, ele fiind diferite prin accent implicit prin sensul pe care îl au. 

6. Clasa de obiecte, fenomene, acţiuni ce pot avea ca nume nu un singur cuvânt, ci un grup de două sau mai multe cuvinte.

Exemplu: flori – gura leului

                         - ochiul boului

7. Unele însuşiri nu au înţeles lexical propriu-zis, nu numesc obiecte, însuşiri, acţiuni. Totuşi, ele acordă îmbinărilor în care se folosesc un anumit înţeles. 

Exemplu: pun pe masă

                pun lângă masă

        Rolul lor în limbă este să exprime raportul dintre cuvinte.

      Categoriile mai importante de cuvinte care, aparent, contravin legii unităţii dintre conţinut şi formă sunt sinonimele şi omonimele.

Sinonimele – sunt cuvinte care au formă diferită şi înţeles identic sau foarte asemănător.

Exemplu: arogant, mândru, îngâmfat

Sinomnimele perfecte care pot fi folosite în principal în limbajul tehnico-ştiinţific întâlnim destul de rar. 

Exemplu: natriu – sodiu, vocabular – lexic

Nu putem vorbi de o perfectă identitate a sensului, existând nuanţe diferite. Iată un exemplu de serie sinonimică care indică o creştere a intensităţii senzaţiilor: teamă, frică, spaimă, groază.

Pot fi întâlnite expresii de sinonimie ale unui cuvânt sau a altor expresii.

Exemplu: a fugi – a lua-o la sănătoasa

                            - a o rupe la fugă

                            - a-i sfârâi călcâiele

                            - a o zbughi

Bogăţia sinonimelor limbii noastre are acuze istorice adăugându-se de-a lungul epocilor cuvinte din limba slavă, limba greacă, limba turcă şi limba maghiară.