Există o nevoie iminentă de “palpare” a psihicului, de pătrundere la nivelul mecanismelor acestuia, de cunoaştere a rădăcinilor sale natural-istorice, a suportului material organic al acestuia, de a ştii ce anume se întâmplă acolo în “interiorul” organismului când faci un lucru sau altul. Este o nevoie legitimă, pentru că aceasta face posibilă producerea actului psihic; mai mult, aceasta reprezintă o problemă profesională centrală pentru studentul din anul I în psihologie, spre a-şi putea repera cât-de-cât obiectul său profesional de cunoaştere, care să fie comparabil şi totodată distinct de cel al colegilor săi de la facultăţile tehnice, medicină, limbi străine sau teologie.

        În acest sens psihicul trebuie să fie perceput ca o realitate substanţială de conştiinţă, unul analoag celui prin care la nivel organic ionii de sodiu asimilându-se în organism au puterea să vitalizeze activitatea musculară şi cea mentală, să genereze forţă şi energie în organism. Dar aceiaşi ioni de sodiu se pot asimila şi la nivel psihic, în forma reflectării banalului gust de sărat, altul în funcţie de starea de saturaţie a organismului cu acestă substanţă. Ceea ce corespunde unui nivel de integrare adaptativă superior celui organic, o realitatea funcţională, care se realizează la nivelul a ceea ce este reflectat, adică al semnelor. Astfel aceiaşi ioni de sodiu care decid atât de mult la nivel neuronal sinaptic viteza şi amplitudinea de transmitere a potenţialului de acţiune, sunt şi cei luaţi în considerare la nivel psihic pentru a fi reflectaţi ca având un gust mai mult sau mai puţin păcut sau atractiv de sărat. 

       Surprinderea realităţii schimburilor funcţionale cu mediul înconjurător, realizate prin semne şi reflectarea lor, ca inseparabil de evocarea a ceea ce se întâmplă concomitent la nivel neuronal organic reprezintă obiectul central de cunoaştere interdisciplinar al neuropsihologiei, unul de mare interes şi de îndepărtată perspectivă investigativă. Caracterul substanţial ambivalent al unor asemenea activităţi poate fi identificat în orice banal act de deplasare a unei vietăţi dintr-un loc în altul. Iniţialele studii de fiziologie au luat în considerare doar dimensiunea organică a acestuia, adică să descrie mecanismele şi “mijloacele” prin care mişcarea respectivă înseamnă energie şi lucru mecanic. Dincolo de acest aspect fundamental al mişcării se mai află şi mecanismele şi “mijloacele” de coordonare şi direcţionare a respectivului act, scopul pentru care este efectuat, pentru care în instanţa următoare animalul “insistă”, perseverează intenţional ca să-l ducă la îndeplinire. Ori între perfecţionarea acestor mecanisme neuronale şi “mijloace” filogenetic dobândite de coordonare şi ceea ce ele reuşesc să “gospodărească” energetic în cazul oricărui animal este o strânsă interdependenţă, alta la nivelul viermilor, al artropodelor, al vertebratelor şi al omului. Fără a lua în considerare această interdependentă nu se va înţelege niciodată nici diversitatea formelor comportamentale din natură şi cu atât mai puţin pentru ce comportamentul animalelor se aseamănă atât de mult cu cel al oamenilor; nu se va înţelege prin ce mecanisame comportamentul uman ajunge diferit de cel al animalelor..

     Reuşita evocării consubstanţialităţii acţiunilor organice şi a celor psihice, ca şi a  semănările numeroase dintre substanţialitatea vieţii psihice a animalelor şi a omului nu dă încă pretext pentru supralicitare, de a trage semnul egalităţii dintre ceea ce se întâmplă la nivel organic şi cel mental sau psihic, dintre comportamentul animalelor şi cel al omului. Desigur, sub influenţa supralicităţii superiorităţii activităţilor umane există tendinţa antropomorfică reală şi de largă răspândire, de a ignora însemnătatea diversităţii de forme în care viaţa se manifestă asemănător în natură; sub influenţa supralicitării existenţei a tot mai numeroase evidenţe probatoare pentru co-substanţialitatea  vieţii organice cu cea psihică să se cadă în păcatul mecanicist al echivalării lor forţate. Un lucru cât se poate de neavenit chiar şi la nivel reflectării animale. Astfel, demonstrarea substanţialităţii organice a unor operaţii mentale aritmetice simple precum 2 x 2 = 4; 5 x 3 = 15 (şi nu 14) … va necesita numeroase descoperiri şi progrese în neuropsihofiziologie; nu mai puţin pentru demonstrarea de ce “bază” neuropsihologică unele specii de animală devin sensibile şi răspund în raport cu proprietăţile de culoare şi nu de formă ale stimulilor, alteori în raport cu cele de mărime; cum unele specii de animale reuşesc să realizeze dicriminări de semne altfel vizuale cu receptorii auditivi etc.

      De aici însă nu rezultă pe niciunde necesitatea subsolicitării însemnătăţii fenomenelor de care se ocupă neurofiziopsihologia. Este adevărat, actele comportamentale considerate în tratatele de neuropsihologie (cum ar fi o simlă mişcare, o secreţie …) se definesc prin simplitate. Conţinutul lor substanţial este însă profund şi reprezentativ atât pentru ansamblul de funcţionare a circuitelor nervoase ale sistemului nervos central, dar şi pentru centrii localizaţi la diverse etaje de organizare a acestuia. Întradevăr, o astfel de simplă reacţie secretorie poate fi produsul funcţionării unui banal arc reflex. Dar pe principiul de funcţionare al aceluiaşi banal arc reflex  acţionează şi comenzile care vin de la etajele superioare de organizare a sistemului nervos central. Căci ele decid dacă şi când respectiva reacţie să se producă sau nu; dacă reacţia respectivă, de exeplu cea salivară, are sau nu o însemnătate vitală. Deoarece dacă respectiva reacţie este respiratorie sau circulatorie, iar comanda de unde respectivul arc reflex se cupleze nu mai pleacă din centrul respectiv nervos, atunci diferenţa deja devine între viaţă şi moarte. Ceea ce implicit poate să însemne mult, şi anume că fără a avea garantat echilbrul unui astfel de nivel primar de manifestare a activităţii, de integrare a ionilor de sodiu, al nevoii de oxigen, al comezilor de producere a arcurilor reflexe … - toate reprezentând activităţi cu propria lor substanţialitate subiectivă, practic nici nu se poate vorbi de evocarea unor forme superioare de organizare a activităţii psihice. 

        De explicarea valorii adaptative şi integrative a unor astfel de activităţi primare, aflate la mijlocul drumului dintre viaţa organică şi cea psihică se ocupă neurofiziopsihologia. Dar cu ce mai puţin în acest caz ar putea fi invocate neurologia, genetica, endocrinologia, morfologia etc.? Toate sunt domenii de cunoaştere implicate în cele mai diverse activităţi psihice. Se cunoaşte, tulburări profunde produse la nivel neuronal, endocrin … pot cauza nu mai puţine şi profunde tulburări la nivelul vieţii psihice. Cu atât mai puţin ele sunt excluse de viziunile neuropsihologice. Dimpotrivă, ele apreciază că activităţile cu reprezentare genetică, morfologică, endocrină …, ca rezultat al interacţiunii lor cu sistemul nervos de abia au şanse să câştige în substanţialitatea lor subiectivă. Regula generală este aceea de găsi în sistemul neuronal un mediator spre nivelul integrativ psihologic. Inclusiv în cazul caracterului comortamental fenotipic, care are la bază o tendinţă cu suport genetic, al unui complex mecanism de interacţiune neuro-hormonal . Ori aceasta înseamnă că, până la propriu-zisul nivelul integrativ psihologic, în raport cu diversele condiţii de mediu, toate celelalte mecanisme organice predind a interacţiona cu şi prin instanţele sistemului nervos. Un motiv temeinic ca viziunea neurofiziopsihologică epistemologic să dobândească o distinctă prioritate.

        Opinii divergente au apărut în ceea ce priveşte prioritea neurologică sau psihologică a acestei inderdisciplinarităţi. La baza divergenţelor au stat de fiecare dată raţiuni practice medicale. Adică o activitate psihică optimă contează întodeauna pe integritatea funcţională a unităţilor neuronale, a circuitelor neuronale, a centrilor de comandă nervoşi etc., după cum dacă se produc afecţiuni maladive ale acestora este normal să se poată repercuta asupra activităţii psihice. Neurologia medicală ca ştiinţă are în centru preocupărilor sale şi studiul acestei interaţiuni, dintre diversele afecţiuni ale sistemului nervos şi efectele acestora asupra activităţii psihice, asupra normalităţii sale funcţionale. Iar de aici şi până ca acest obiect al său de cunoaştere să se suprapună şi să se substitue neuropsihologiei, ca acesta să fie considerat doar ca un simplu subprodus al activităţii neuronale, ca dimensiunea psihologică a acestei interacţiuni să fie minimalizată nu mai este decât un pas, pe care  medicii de această profesiune îl fac frecvent şi fără nici o ezitare. În definitiv, spun aceştia, comportamentul se produce fucţie doar de ceea ce se comandă neuronal, activitatea neuronală epuizând diversitatea vieţii psihice.. 

      Dar sfera de cunoaştere a neurologiei medicale nici pe departe să fie epuizată de domeniul de întrepătrundere cu ştiinţa psihologiei. Desigur, aceasta din urmă este de un interes aparte, care o poate plasa printre ştiinţele de frontieră cu mare atractivitate gnoseologică, al cunoaşterii mecanismelor activităţii mentale. Şi nimeni în acest  sens nu-i va contesta neurologiei poziţia avenită; o va sancţiona însă dacă va încerca s-o facă dintr-o perspectivă patologică medicală. Inrterdisciplinaritatea neuropsihologiei este şi va fi mereu una a evocării unei activităţi neuropsihice normale şi câtuşi de puţin a uneia afectae maladiv de o boală sau alta. De altfel în această interdisciplinaritate  neurologia nu are ce căuta cu bogăţia sa de fenomene neuronale normale şi patologice, ce se produc la nivel celular, sistemic sau segmentar, fără nici o legătură cu activitatea psihică. Dar chiar şi la nivelul patologiei neuronale câte stări maladive nu sunt acuzate de pacienţi medicilor fără ca viaţa psihică a respectivelor persoane să fie prin ceva afectată !? 

        Psihologia este o ştiinţă cu mult mai tânără decât neurologia. Este deci normal ca din partea neurologilor şi fiziologilor să fie privită cu o anumită rezervă şi chiar ezitare. De exemplu Pavlov, descoperitorului reflexelor condiţionate i-au trebuit decenii până când, după demonstrare caracterului legic al lor de producere, după descrierea caracterului substanţial al relaţiilor semnalizatoare condiţionate stabilite cu mediul înconjurător, după indicarea proceselor fiziologice implicate  … să scoată ghilimelele şi să admită că respectivele reflexe sunt reale reacţii psihice. Cu aceaşi ezitare şi fără mijloace conceptuale adecvate a pătruns la acea vreme şi Sherington din domeniul neurologiei în cel al cunoaşterii vieţii psihice (pe care le-a denumit când “precurente”, când funcţionale …). Pentru nici unul dintre ei însă propriu-zisa patologia de funcţionare a activităţii neuronale, al activităţii sistemului n-a reprezentat o probă forte, de susţinere a interacţiunii cu domeniul activităţii psihice. Spunând că “psihologul va avea întodeauna de câştigat când domeniul său de cunoaştere va fi călcat de neurolog”, marele nostru neurolog Gh Marinescu a încercat o abilă formulă de politeţe, cu care să-şi tăinuie o suspiciune similară faţă de deplina a psihologiei, a existenţei ei ca ştiinţă de sine stătătoare şi de rang egal neurologei. Pentru ca să nu fie aşa ar fi trebuit, în momentul următor, să admită cu aceaşi politeţe măcar oportunitatea ca şi domeniul neurologiei să mai fie călcat de psihologi. Ceea ce în cazul său şi a altor medici neurologi de atunci în coace foarte rar s-a întâmplat.  

        Au făcut-o neuchirurgi cu trei-patru decenii în urmă - colectivul de cercetători condus de R. Sperry , pe care viaţa i-a pus în situaţia de a interveni direct pe creier, unde mijloacele farmaceutice erau epuizate, pentru a alina o serie de suferinţi psihice, pentru a elimina din creier unii centrii consideraţi responsabili pentru respectivele comportamente antisociale. Subiecţi au fost deci persoane condamnate pentru infracţiuni grave, criminali violenţi, cărora organele juridice au indicat şi admis eliminarea din creier a centrilor răspunzători pentru acele comportamente cum sunt furia şi frica, cauzatoare de acţiuni deviante; altele erau persoane bolvave de epilepsie, ale căror crize se multiplicau şi nu mai erau de ţinut sub control cu mijloace farmacologice. Acestor subiecţi li s-a aplicat intervenţia chirurgicală numită amigdalotomie, alterori lobotomie. Ideea de bază a fost aceea de secţionare a corpului calos, o formaţiune cerebrală reprezentând un loc de joncţiune a legăturilor dintre cele două emisfere cerebrale. Rezultatul a fost acela de dispariţie a respectivelor manifestări de furie şi agitaţie necontrolată; au apărut totodată o serie de efecte comportamentale secundare, unele foarte nefericite (apatie, diminuarea capacităţii mentale, pierdere a memoriei pe o durată scurtă, iresponsabilitate, afectarea discernământului, reducerea creativităţii etc. Faptul că după cca 2 luni bolnavii au ajuns să se simtă la fel de bine ca înaintea intervenţiei chirurgicale, minus absenţa crizelor sau a aacceselor de furie, s-a apreciat că scopul ameliorant pentru care se iniţiase intervenţia într-un caz ca şi în celălalt a fost atins. 

        Din aceste tipuri de experienţe efectuate pe creier Sperry a mai ştiut să aleagă şi o altă parte bună, pe cea interesantă pentru psihologie. Separarea celor două emisfere cerebrale prin amigdalotomie a fost un bun pretext pentru deschiderea unui interesant program de cercetare a activităţii fiecărei emisfere în parte în integrarea proceselor senzoriale, în efectuarea a o serie de operaţii mentale. După amigdalotomie Sperry a lansat ipoteza că pacienţii săi au două universuri vizuale distincte corespunzătoare celor două emisfere cerebrale. Astfel, dacă la un subiect normal imaginea unui obiect este prezentată unei emisfere şi apoi reluată să fie prezentată aceleiaşi emisfere, sau celeilalte separat imaginea este recunoscută fără probleme; dar la un subiect al cărui corp calos a fost secţionat, aceaşi imagine dacă este prezentată celei de a două emisfere subiectul nu-şi aminteşte că ar fi văzut-o înainte. Desigur, şirul experienţelor şocante au continuat, la ele se va mai face referire, cu atât mai mult cu cât însemnătatea lor din păcate a ajuns mult exagerată în massmedia. Ele atrag însă atenţia importanţei recunoaşterii şia dimensiunii psihologice a intervenţiilor chirurgicale sau de altfel efectuate pe creier.

      Mai trebuie remarcat că cea mai mare parte a cercetărilor de neuropsihologie se efectuează pe animale. Şi nu întâmplător. Situaţia experimentală de care a avut parte Sperry a fost una de excepţie, unde ca rezultat al intervenţiei chirurgicale pe creier exista o probabilitate crescută ca pacienţii să se vindece şi ca în momentul următor, după un interval de timp de vindecare să devină subiecţi adecvaţi unor prrpriu-zise examinări psihologice. În marea majoritate a situaţiilor însă aceste pretenţii se pot satisface mult mai greu. Rezultatul intervenţiilor neurochirurgicale prin care se secţionează câte un circuit neuronal de cele mai multe ori este ireversibil. Ceea ce face ca persevreneţa pe această linie să fie atât deontologic, dar şi epistemologic contraindictă. În faţa căror pretenţii, cu atât mai mult, se recomandă efectuarea investigaţiilor neuropsihologice pe animale, pe cele consacrate experienţelor de laborator . De exemplu, creierul superior dezvoltat al delfinilor i-ar recomanda pe aceştia pentru efectuarea de experienţe de neuropsihologie. Cum însă ca rezultat al implantării unor microelectrozi, cu deosebire a efectuării unor intervenţii neurochirurgicale existenţa însăşi a respectivelor exemplare este ameninţată şi cum valoarea chiar materială a unor astfel de animale este ridicată, astfel de experienţe sunt la rândul lor contraindicate. Ţn schimb cu speciile de animale devenite consacrate experienţelor de laborator (câini, pisici, şobolani …) singurul inconvenient este doar acela că crcetătorul trebuie să aibă puţin mai multe cunoştinţe, de neurofiziopsihologie comparată, cu care să-şi poată valorifica rezultatele ce le obţine.